Ticurile, ritualurile nevrotice şi bizareriile sistematizate fac parte din comportamentul normal al jucătorilor de tenis. Agassi avea dreptate când spunea că tenisul e atât de dificil exact din pricina imensei solitudini la care sportivul este condamnat. Ca să reziste psihic, acesta recurge la o construcţie mentală de tip magic-superstitiţios. Îşi automatizează şi ritualizează gesturile, se agaţă de detalii, supraevaluează aspectele minore, amplifică tot ceea ce nu are importanţă. Doar aşa poate să reziste în faţa teribilei presiuni de a fi singur în cursa lui spre victorie. Îşi forjează astfel un fals eu, îşi durifică sensibilitatea, îşi destructurează simţul ridicolului. Dar dacă aşa stau realmente lucrurile în cazul tenismenilor şi jucătoarelor cu aparenţă de „normalitate“, care să fie adevărul în situaţia acelor sportivi care au avut parte de traume autentice, care au trăit decepţii majore, care au supravieţuit, inclusiv sau poate mai ales fizic, în contexte enorme, de prăpăd uman şi natural?
Fireşte că realitatea sufletească a unor astfel de sportivi ce practică sportul singurătăţii absolute care este tenisul e mult mai complexă. Ei pot fi conotaţi drept autentici eroi, căci travaliul energiei lor psihice este incomparabil mai mare. Să biruieşti mai întâi o traumă colosală, apoi să rezişti solitudinii de pe court în căutarea performanţei – iată ceva excepţional.
Dintr-un asemenea punct de vedere, Patrick Proisy are dreptate când îl include pe americanul Art Larsen în galeria portretelor de eroi pe care le-a creionat în volumul Destinele de necrezut ale eroilor tenisului. Cine este Larsen sau Tappy, după cum fusese poreclit? Ei bine, povestea sa este fabuloasă şi tristă deopotrivă…
Arthur David Larsen s-a născut la 17 aprilie 1925 în orăşelul Hayward din California. Acolo se deprinde de mic să joace tenis şi o face într-o manieră spectaculoasă şi eficientă. El devine un junior performant, iar cariera sa internaţională stă să debuteze promiţător, dar începe a Doua Mare Conflagraţie Mondială. În februarie 1943, după atacul de la Pearl Harbour care a năucit America, Art se înrolează în Marină. Petrece câteva luni într-o tabără de pregătire din Oregon, apoi este îmbarcat alături de camarazii lui cu destinaţia Europa. Obiectivul iancheilor? Eliberarea Franţei. Larsen face parte din a opta armată americană, concentrată pe-atunci în jurul oraşului-port Brest, unde germanii păstrau câteva din celebrele lor submarine ucigaşe U-Boot. Compania din care el face parte are ca ţintă distrugerea acestora. În ultima clipă, Tappy primeşte altă misiune. Acesta e primul lui noroc, căci nici unul dintre camarazii fostului tenismen nu scapă cu viaţă.
Al doilea noroc sau semn al destinului. În timpul ofensivei aliate în Ardeni, Art este detaşat într-o unitate de tancuri. Contraofensiva bătrânului vulpoi von Rundstedt îi dă peste cap pe ianchei. Tancul pe care-l deservea Larsen este distrus, aşijderea şi restul batalionului său. Singur supravieţuitor, el mărşăluieşte prin pădurea îngheţată, ciocănind cu pumnul strâns în scoarţa copacilor. Era felul său de a acţiona magic, de a-şi asigura un tic în măsură a-i linişti spiritul tulburat de suferinţă şi de spaima de moarte. Supravieţuieşte şi de această dată şi, făcând zig-zag printre liniile germane, ajunge la ai săi. Bietul Larsen e însă complet traumatizat. Revenit acasă, după război, ceea ce-l linişteşte e doar lectura acelor copilăreşti comic books. Medicii încearcă diferite tratamente psihiatrice şi intervenţii psihoterapeutice, dar fără succes. Un singur slujitor al lui Esculap are o idee aparent trăsnită, dar care se dovedeşte salvatoare – sau aproape: Art trebuie să reia tenisul.
Regăsind pattern-ul de succes al copilăriei şi adolescenţei, Larsen parcă ar lua viaţa de la început. Talentul a rămas intact, pregătirea fizică e bună, dorinţa de victorie nu a sleit. În 1947 el revine în competiţiile americane şi internaţionale, cu succese deosebite, chiar dacă pentru o scurtă perioadă. Tappy câştigă turneul de la Forrest Hills, în 1950, şi joacă finala de la Roland Garros, în 1954, după victorii strălucite în faţa unor nume grele ca Jaroslav Drobny, Vic Seixas şi Enrique Morea. Doar liderul mondial al vremii, compatriotul său Tony Trabert îl învinge.
Marele campion cehoslovac Jaroslav Drobny, în cartea sa de memorii, îşi aminteşte de straniul comportament al americanului: „Tenisul i-a făcut cel mai mare bine cu putinţă şi totuşi l-am văzut făcând cele mai bizare lucruri cu putinţă. De multe ori nu putea să închidă uşa de la vestiar. În acele clipă rămânea stană de piatră. Până când această criză nu trecea, nimic nu-l putea convinge să se mişte. Musculatura lui avea o rigiditate incredibilă… Larsen nu se antrena niciodată, nu se culca nicicând înainte de ora 2 dimineaţa şi se trezea abia pe la prânz. Fuma ca un şarpe, mai bine de şaizeci de ţigări pe zi, şi nu bea altceva decât bere. În ciuda acestor ciudăţenii, pe teren era absolut normal şi juca dovedind o inteligenţă remarcabilă. Nici un alt tenismen nu avea atingerea şi controlul lui Art.“
Când se afla pe court, el atingea întodeauna unghiurile drepte ale liniilor, căci era convins că acolo adastă îngerul păzitor. Era mereu fascinat de acvile, iar odată, la Wimbledon, după cum mărturiseşte Jack Kramer, l-a întrebat pe un portar dacă îi îngăduie să vină la teren cu şoimul personal, ca să-i poarte noroc…
În noiembrie 1956, pe când conducea un scooter în San Leandro, norocul îl părăseşte definitiv. El are un teribil accident auto, soldat cu zece zile de comă profundă, un ochi pierdut şi paralizia părţii drepte a trupului. Cariera în tenis a bravului Art Larsen lua astfel sfârşit… se năştea însă o legendă, una din care cu toţii avem de învăţat.
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 476