Vlad Drăgoi, Eschiva, Cartea Românească, 2015, 56 p.
„The next real literary «rebels» in this country might well emerge as some weird bunch of anti-rebels, born oglers who dare somehow to back away from ironic watching, who have the childish gall actually to endorse and instantiate single-entendre principles. ş…ţ These anti-rebels would be outdated, of course, before they even started. Dead on the page. Too sincere. Clearly repressed. Backward, quaint, naive, anachronistic. Maybe that’ll be the point.“
David Foster Wallace, E Unibus Pluram: Television and U.S. Fiction, Review of Conteporary Fiction, 13:2 (1993: Summer), p.151
Proiectele poeţilor tineri (să zicem debutaţi după 2008) par să prelungească şi să încerce perfecţionarea stilurilor douămiiştilor: schimbul între promoţii nu s-a produs cu adevărat (tematic sau stilistic), din moment ce majoritatea tehnicilor care făceau ca generaţiei 2000 să-i poată fi găsite punctele de conflict intern au fost reluate, secvenţial, după 2010 şi regândite doar în siajul noilor transformări cyber. Însă, cum biografismul ranforsat de epifanii media/sociale spontane al lui Sociu rămâne neegalat, cum piaţa neo-expresioniştilor hard creează, în genere, frânturi eclectice în rândul debutanţilor şi cum anarhismul s-a pierdut în momentul în care grunge a devenit indie, aşa şi şarmurile bizare ale lui Constantin Acosmei păreau că nu pot fi reluate în stil mare: maniera unică de a scrie poezie pe care o propunea poetul devenit cult şi care a definit, din ’95 încoace, poziţionările auto-caricaturale din sfera poeţilor autenticişti părea imposibil de imitat şi dezvoltat. În primul rând, oricare poet care ar fi încercat acest dublu literar „bufon“ ar fi fost pus, prin comparaţie cu Acosmei, la index. În al doilea rând, concizia şi „zgârcenia“ literară a lui Acosmei îi construiseră jumătate din faimă: polemica pe care a deschis-o cartea în subsol nu ţinea doar de o nouă manieră, ci mai ales de redefinirea misiunii şi a parcursului unui poet care – cu o singură carte – a străbătut două decenii.
În 2013 însă, setul de peisaje foburg al lui Acosmei era reluat de Vlad Drăgoi. Majoritatea recenzenţilor observaseră cum postura („filtrul unei conştiinţe retardate“ – Alex Goldiş) se pierde într-o „dezabuzare cinică şi un soi de manierism“ (Adina Diniţoiu). În fapt, el construia un discurs sadic şi ritualic din mici crochiuri ale unui cotidian sărăcit de eveniment şi îmbogăţit, în imaginar, de scenarii 4chan. Iar acest pariu post-ironic (un fel de a combina solemnitatea discursului cu angajarea ironică – tăindu-le amândurora funcţiile şi, prin adunare, sporindu-le paradoxal amândurora şansele) i-a făcut numele să circule, dincolo de critica oficială, în cercuri underground, experimentale şi chiar între autorii mainstream care dezvoltaseră simpatii/antipatii pentru noul teribilist. Un alt caz recent este acela al lui Florentin Popa: mai bogat în construcţii şi mai baroc, poetul juca în post-literar: oral şi ludic, vizionar şi parodic în acelaşi timp, el ridica eclectismul la fileu ca emulaţie a virtualului. Ambele mişcări însă (amândoi poeţii venind din şcoala braşoveană – Muşina, Bucur, Bodiu etc.) revitalizează o formulă care a dat cu rest în canonul recent. Şi nu doar din cauza predilecţiilor criticii, ci mai ales din vina futilului intrinsec al propunerii: fie de a biciui o literatură prea serioasă, fie de a se diferenţia şi de a recupera o tradiţie alternativă. Dacă în Cinci (antologie importantă pentru ce va fi fost parte din aripa ludică a optzecismului românesc) Romulus Bucur mixa două voci distincte („o, puritate elegant ambalată/ în foi din caietul de poezii/ al iubitei ş…ţ dar lasă romulus bucur lasă/ va veni o vreme când/ ai să primeşti şuturi/ cu o cizmă nouă-nouţă“), cu o aceeaşi intenţie de a reformata imnuri calofile prin auto-parodiere, Drăgoi împrumută formula până la pastişă; în prima parte a volumului Eschiva şi în câteva poeme ale experimentului dark şi sadic, Metode, Drăgoi preia poziţiile ciudate ale lui Bucur. Mimarea inadecvării în raporturile cu ceilalţi pare că ajută observării lor: în momentul în care sunt puse în poziţia unei noi sincerităţi, a unui autenticism alternativ, comportamentele umane pot fi studiate ca gesturi străine şi absurde. Nu doar convenţiile sociale sunt astfel deconspirate şi puse pe un eşafod al onestităţii (umanul supravieţuieşte aici doar ca abatere de la regulile de comportament), dar autoreflexivul pare că poate scăpa pentru aceşti poeţi din capcana falsificării şi a apocrifelor doar prin intermediul unei auto-parodieri. Astfel (plecând chiar de la coperta bucolică şi hipsterish între toate filmele artsy grave pe care şi le dau tinerii poeţi), nealinierea devine propriul ei calambur tematic între Bucur şi Drăgoi: confesivul, precaut în faţa măştilor angajării, generează măşti ale retardării.
Deci, de unde această pasiune pentru alintături, diminutive şi retardarea mimată? Probabil că, după invazia angajărilor de tot felul de la începuturile anilor 2000, relativizările au deconspirat exagerările. Veniţi într-un context în care discursul general nu mai permite profeticul sau rage-ul, mulţi poeţi tineri lucrează de pe poziţiile unei pasivităţi hardcore, ca o isterie internă şi personală: la Drăgoi, spre exemplu, cearta cu sentimentalismul sau cu solemnitatea aduce a căutarea unei noi identităţi emoţionale, prin ridiculizarea (citeşte, astfel, rediscutarea) impulsului. Fals-infantilizat pentru noua deconstruire, el îşi regăseşte vocea doar prin ochii inocenţi ai manierismului: „o, măcar de-o fi rămas mai mult/ factorul frică/ produs atât de minunat/ înăuntru la băiatul cu sucul/ ce singur se întoarce/ ce singur se întoarce/ subţire îmbrăcat/ subţire îmbrăcat“; „şi m-am gândit puţin/ la sănătate/ dar am respirat la fel/ şi n-am cerut mască/ şi nici ochii nu i-am închis/ că n-am avut fricuţă“. Aceeaşi postură infantilă şi pură determină un joc bizar de atitudini: dinamitând discursul calofil cu câte un cuvânt obscen (şi detensionând, din nou, prin incompatibilitatea celor două – „fiindcă chiar şi când îţi moare cineva din familie, nu poţi să te amărăşti nonstop fiindcă ţi se duce toată vitalitatea şi mori în pulă“) şi condimentând banalul cotidian cu câte un eufemism („cât de împuţiţi vi-s puii/ cât de largi/ vis (sic!) gâştele“, „măi biscuiţel“), Drăgoi mizează pe disonanţe ale inocenţei. Puse în contrast cu mici refulări ale Metode-lor, noile calofilii devin, prin solemnitatea forţată, rizibile. Însă, aici, centralitatea jocului naşte monştri: Drăgoi pare că înscenează poeme doar pentru a ajunge la dume. Citind invers argumentul, odată ajunse la dume, poemele îşi devoalează cam tezist misiunea minoră.
Iar insistenţa cu care livrează Drăgoi personajul şi spaţializarea vizează deseori o retorică textuală puternică: proiectele tematice mari sunt mutate în zona nesemnificativului: „trag tare de firu care duce la fantă/ cu perişori finuţi/ care e săpată în masă ea şi multe fire mai sunt acolo care intră şi ies/ că e tehnologie/ şi ca de o venă trag pt că aşa arată de fapt firu/ e şi roşu şi are umflături/ şi inflexiuni de negru care dă aspect brutal de varică/ de anatomie de care te sperii/ şi îmi place să fac focalizare pe el ca la cameră/ îl pun aproape de ochi şi prima dată/ fac să se vadă neclar în depărtare/ apoi aproape/ şi mă gândesc că ce aparat complex şi fain îs eu/ pt că pot să fac când doresc toate aceste comenzi speciale/ şi cu bucata de trup doar“. Problema acestei tehnici însă e că devine plictisitoare. Joculeţele şi gag-urile care ornează etica nerdish taie deseori din alonja periferismului interior. Odată prinsă şmecheria, atât mirările cât şi calofiliile (citeşte alintătura) devin auxilii, iar terenul pe care îl tatonează Drăgoi până la ciclul Aron rămâne în urmă doar atunci când tehnica, asimilată în respiraţia largă a poemelor lungi, trece în subsol şi nu mai e pură gesticulaţie.
Pentru că în ultimele poeme din volum (de la paginile 30 către final, inclusiv poemul amplu, foarte bun, Elsa – chiar dacă puţin cam retoric şi facil teoretizant – „deci astea sunt vigilenţa şi simţul de pază la om, faţă de proprietate şi faţă de corp, şi atenţie, am zis la om, nu doar la român, pentru că deja cadrul e global“) formula îşi găseşte spaţiul de desfăşurare: ea nu mai rămâne imitarea unui minorat mimat, á la Bucur, ci îşi împlineşte, prin acumularea epicului, funcţia de nuanţare: „binecuvîntată/ supărarea puţin jucată/ a frăţiorului cu păr mare şi maieu/ cînd se înghesuie/ alături de mamă şi soră/ pe două scaune de dubă/ şi el nimereşte lîngă geam/ cumva în picioare/ cu faţa la interval/ şi văzîndu-se aşa/ închide cîteva secunde ochii/ strînge din buze/ şi zice/ de fapt mai mult şopteşte/ eu n-am cum să stau aşa/ mascîndu-şi discret năduful// şi la mine/ doar un surîs se poate vedea“ (din binecuvîntată). Astfel, acel Acosmei limbut pe care îl configura începutul volumului cu jumătate de măsură îşi redirecţionează perspectivele: de la a se face plăcut „la cititor“ prin sintaxa strâmbă şi naivitatea mimată, la a descrie raporturi interesante din post-uman. Abia aici, referinţele nerd (jocuri video, filme de nişă, extravaganţe ale unknown-ului) îşi capătă rostul: lumea descrisă din faţa unui ecran – cu toate relaţiile interumane şi referenţiale recompuse.
Aşadar, dacă poezia „simpatic-obraznică“ a lui Romulus Bucur „iese dintr-o compensaţie“, „patimile“ lui Drăgoi vin ca o compensaţie în cadrul noii sincerităţi. Nu e greu de văzut că ceea ce respira la începutul volumului doar în interiorul convenţiei post-ironice – şi, din cauza asta, după ce ne-am prins de şmecherie, inerţiile momentelor, vocea forţat contorsionată şi ermetismul devin supărătoare – trece către final în spate, lăsând liberă o proză poetică confesivă. Raportul stă astfel invers: dacă în Eschiva Drăgoi începe cu „încăpăţânarea“ (citeşte stilizare – Sontag) de a-şi reorienta poetica din Metode, el o face pentru ca maniera să devină stil spre finalul volumului.
Însă un stil auto-creativ, care poate fi reprodus şi perfecţionat la nesfârşit; care doar din interiorul său poate vorbi, cum doar în interiorul său are ceva de zis. Oricât ar schimba atitudinea (de la sadic la elegiac), el nu provoacă pe cât promite. Dincolo de a anihila posibilele reproşuri prin evidenţa convenţiilor, Vlad Drăgoi va trebui să iasă din propriul teren.