Exista in fiecare an in acest „imobil“ numit cinematograf, loc al cumularii fenomenelor eterogene, si pervertit cand de arta, cand de cultura, un anumit moment care da startul unui razboi, pe de-o parte fictional, pe de-alta parte mediatic, intre „marile filme“, intre povestile complexe menite sa impresioneze spectatorul, sa-l surescite, sa-i creeze fantezii si sa-l invaluie in tot felul de fantasme, sa-l transforme, cu alte cuvinte, intr-un vizionar. Dar ce se intampla atunci cand viziunea spectatorului, oricare ar fi cultura lui cinematografica, difera de cea a „maestrului papusar“, adica de cea a regizorului, sau de cea a autorului povestii, cand ea a luat mai intai forma unei carti? Ei bine, atunci cand povestea tiparita se impune net in fata variantei ei cinematografice, viziunea spectatorului porneste pe alte meleaguri, straine de cele ale regizorului. Caci, la urma urmei, viziunea noastra face parte din tot ceea ce reprezentam noi ca oameni, pe cand viziunea produsului numit film trebuie sa fie asemanatoare unui organism, o forma de viata care isi extrage seva din biosfera organismelor-spectator.
„The Hunger Games“ in regia lui Gary Ross (adaptare a primului roman din trilogia scriitoarei americane Suzanne Collins) are la baza o poveste distopica, ce ar trebui sa difere de tot ce am vazut pe ecrane in materie de distopii, de la „1984“, ecranizarea dupa George Orwell, pana la „Children of Men“, al lui Alfonso Cuarón. Subiectul filmului, scandalos in ochii ipocriti ai celor multi, fara sens pentru asa-zisii „judecatori umanisti“, dar generand frenezie in randul fanilor care au citit si cartile, poate parea banal, in ceea ce priveste structura narativa, si chiar amoral: un grup de adolescenti sunt trimisi intr-o padure, obligati sa se ucida intre ei, in timp ce sunt priviti de un public „paralizat“ de efectul entertainment-ului. Cu alte cuvinte, ideea filmului contureaza o lume care alimenteaza foamea si care propulseaza reality show-ul brutal, plin de adrenalina, o lume care se instaleaza confortabil si urmareste satisfacuta anihilarea copiilor de catre copii. Nimic nu poate fi mai suparator pentru public decat faptul ca acest lucru ar putea sa fie perceput ca o metafora, care face apropouri in viata reala. Cu toate acestea, intentia regizorala nu are nimic de-a face cu astfel de apropouri. Daca ar fi mers in aceasta directie intr-un mod cat mai subtil si inteligent, filmul ar fi devenit unul dintre cele mai bune din ultimii ani. Din pacate, puterea ideii este inlocuita cu un alt artificiu, si anume cu puterea omului, sau, mai bine zis, cu lipsa lui de orice putere.
Povestea se desfasoara in spatiul fostelor State Unite, numit acum Panem, in care spectacolul este asigurat de cele douasprezece districte care trag la sorti an dupa an o fata si un baiat, cu varste cuprinse intre 12 si 18 ani, ce se vor ucide pana cand ramane doar unul, intr-un adevarat reality show pentru cetateni. Un prim punct in care filmul scartaie e cel legat de introducerea spectatorului in atmosfera, urmat de momentele in care ni se prezinta istoricul celui de-al doisprezecelea district, cel de unde provin personajele principale, cei doi alesi, Katniss Everdeen (Jennifer Lawrence) si Peeta Mellark (Josh Hutcherson). Cand vine vorba de o ecranizare dupa o carte, materialul brut al acesteia este inevitabil redus. Spre deosebire de numeroasele ecranizari dupa operele literare din ultimii ani, in care se punea accent pe introducerea in atmosfera, si mai putin pe detaliile care condimentau povestea, „The Hunger Games“ se abate de la regula, si suporta consecintele. Istoria jocurilor foamei, ajunse la cea de-a saptezeci si patra editie, si realitatea celor doua lumi separate, a privilegiatilor din metropola si a oamenilor de rand, este mai degraba zisa decat aratata. Cateva flash-back-uri bantuie spectatorul pe parcursul filmului, in incercarea de a provoca emotie si de a lamuri circumstantele povestii. Cu toate acestea, flash-back-urile nu ajuta nici macar la crearea unei legaturi dintre trecutul si prezentul naratiunii (revine obsesiv o secventa din frageda copilarie a eroilor, in care Peeta ii arunca o bucata de paine lui Katniss, secventa care e mai degraba redundanta). Astfel, principiile si cauzele sunt sterse si artificiale. Filmului ii lipseste veridicitatea locuitorilor infometati, victime ale opresiunii, dar si a consumatorilor de spectacol din marea metropola; povestea celor doua lumi paralele este una nula, inexistenta si neinteresanta pentru cei care nu au citit cartile. Mai mult decat atat, invelisul exterior al celor doua lumi este un produs kitsch, la nivel de estetica vizuala, si hipercromatic: viitorul imaginat pe pelicula este imbacsit de tot felul de culori, vestimentatia este mai degraba haute-kitsch-couture, atat pentru barbati, cat si pentru femei, arhitectura inspirata de traditia romana pare banala si amuzanta, pe cand spatiul „infometatilor“ arunca din zbor imagini care ne duc cu gandul la o jungla parasita, populata cu oameni ale caror zdrente vintage par scoase direct din lagarele de concentrare. Confruntarea propriu-zisa din arena este deranjanta atat pentru dezvoltarea personajului (care este sabotata de aparitia hibrizilor de animale, a caror disparitie ulterioara este lasata insa de izbeliste), cat si pentru publicul-consumator de spectacol, cel care primeste la final o scena aproape shakesperiana (cei doi eroi incearca sa se sinucida, impreuna). In fond, nu este decat paine si circ, caci utopia si visul frumos al iubirii celor doi e o mare minciuna, plesnindu-i peste fata pe fanii si pe spectatorii indusi in eroare.
Ecranizarea romanului „The Hunger Games“ semnata de Gary Ross (un regizor fara multa experienta, care avea la activ, pana la aceasta pelicula, doar doua lungmetraje) reuseste sa se incadreze in tiparul „obiectelor pierdute“, adica acele povesti care starnesc controverse, care au potential cinematografic, si mai ales dramaturgic, dar care nu sunt puse in valoare in mod corespunzator, ilustrand o lume complexa intr-un mod palid, care denota lene si lipsa de imaginatie.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 386