N-am mai scris de mult editorialul, aşa cum ar fi trebuit, pentru că pur şi simplu nu am mai putut: m-a luat greaţa văzând că toate se repetă până în cele mai mici detalii. Ştiam din lecturi cum se trăia în epoca fanariotă, în diversele cnezate şi voievodate, iar pe propriii mei nervi suportasem comunismul primitiv şi pe cel „multilateral dezvoltat“, nu mai aveam umorul să le văd repetându-se cu de-amănuntul. Ştiam prea bine că mediocrii, lichelele şi mitocanii transformă totul după chipul şi asemănarea lor. Ce capitalism avem? Ce democraţie? Ne-am temut de libertate şi, fără efort, ne-am predat celui a cărui structură o cunoscuserãm atât de bine, ne era familiară până la episodul Târgovişte. Aşadar, din păcate, nu s-au repetat rarele momente bune ale trecerii noastre prin timp, ci chiar cele mai penibile şi, mai ales, cam tot ce a urmat de la instalarea în minunatul nostru spaţiu mioritic a „glorioasei Armate Roşii“ cu activiştii aferenţi şi, până în aceşti ani, din urmă, de politică rudimentară, de dictatură a celor cu diplome, dar fără şcoală, a activiştilor fuduli şi ridicoli.
Cele două cuvinte din titlu le-am scris cu profundă mâhnire, medicul din mine sau ce a mai rămas din el, fiind conştient că pentru a vindeca o boală ai nevoie de un diagnostic corect. Sigur, pe marginea lui s-ar mai putea discuta, dar important este să-l luăm în calcul. Dezordinea din societate, frica, nesiguranţa şi, pe deasupra, uriaşa mizerie spirituală, absenţa culturii din preocupările oamenilor, cătuşele – mai la vedere decât cărţile – sunt semnele unei maladii despre care am avut la un moment dat naivitatea să cred că pot fi depăşite. M-am gândit nu o dată la ce anume m-a împiedicat să scriu, la disperarea că, după trei sferturi de secol, trăiesc acelaşi sentiment cu care mi-am început viaţa, terorizat de frică şi de aşteptare. Atunci am învăţat să lupt, dar eram sigur că am de partea mea timpul şi istoria. Nu mi-aş fi putut imagina că prostia, lichelismul şi frica pot dura până spre capătul zilelor mele, pe care îl vedeam foarte îndepărtat. Îmi amintesc că una dintre povestioarele mele de început se intitula: Taci, să nu te audă!. Când am văzut-o tipărită, am avut senzaţia că am obţinut o mare victorie, deşi telefoanele pe care le primeam erau puţine şi proaste, iar turnătorii erau mult mai luaţi în seamă decât bietele aparate. La scurtă vreme, am publicat în România literară un fragment de roman, intitulat: Opriţi nebunul!. Drept urmare, străduţa din Cluj pe care locuiam s-a umplut de maşini negre, cu perdele la geamuri: era în ele o parte din conducerea centrală a Securităţii din Bucureşti, care venise să afle de la mine cine-i nebunul. Eu le ceream securiştilor să-mi spună ei la cine s-au gândit şi aşa mai departe, până când mi s-a adus la cunoştinţă că ar fi bine să nu uit că am soţie şi copii, iar eu îi asiguram că, şi de mă va călca vreo maşină din prostia mea, tot ei vor fi de vină! Discuţii asemănătoare am avut şi cu prilejul publicării unor romane, dar eu, mai candid decât toţi candizii, eram împăcat că mă opun, că fac ce trebuie, că lupt, deci exist. În primele luni postrevoluţionare m-am trezit însă definitiv văzând laşii, profitorii şi veleitarii de altădată ocupând toate locurile, ameninţând, condamnând şi punând întrebări ce se doreau grele, ca nişte pietre de mormânt: „Ce ai făcut în ultimii cinci ani?“. Iar în loc de cărţi, ieşeau la bătaie cu diverse carnete de partid, purtaţi în lesă de noii lor idoli. Sigur, ca tot omul, am, şi eu, lista mea de javre, dar deocamdată nu despre ele vreau să vorbesc. Nu mă mai întreb nici dacă a meritat atâta efort, atâta teamă şi umilinţă. Acum ştiu că mi-am dorit să depun mărturie despre un timp şi despre nişte oameni, însă fără amăgiri şi iluzii, dar greaţa sau sentimentul mai complicat pentru care
n-am găsit cuvântul potrivit mă întâmpină de pe orice filă albă. Când am început să scriu, în acel timp îndepărtat, laş şi perfid, mi se păruse obligatoriu să spun că în ţara aceasta au trăit şi bărbaţi, că Avram Iancu avea doar 24 de ani când se afla în fruntea moţilor şi că făcuse serioase studii de Drept la Cluj. Acum, spre capătul drumului, nu găsesc bărbaţi nici în viaţa politică, nici în parlament, nici în societatea civilă care este, pur şi simplu, inexistentă. Monştrii de care se tem cei mai mulţi nu sunt decât nişte bieţi păduchi pe care poporul român, din candoare sau din banala prostie, i-a trecut strada. De altfel, este la îndemâna oricui să observe că, de trei sferturi de veac, nu putem ieşi dintr-un coşmar, că pe zi ce trece nu mai ştim cine suntem, şi nici de ce cu atâta uşurinţă am căzut pradă paranoiei şi prostiei.
Am vorbit deseori despre primul sentiment, şi cel mai copleşitor, pe care l-am dobândit în timpul Diktatului de la Viena: este vorba despre frică, iar el a fost, în partea noastră de lume, înscris în memoria tuturor de către trupele lui Horthy a căror bestialitate nu poate fi uitată de cei de vârsta mea. Şi mai ales astăzi, când atât memoria cât şi istoria nu au nicio importanţă pentru regimentele de javre şi lichele scoase din întuneric de Revoluţie. De atunci, din timpul ocupaţiei maghiare, şi până după Decembrie ’89, am trăit toate nuanţele fricii şi ale terorii instalate cândva de maşinile Securităţii care, în miez de noapte, arestau şi duceau în lagăre de muncă ori la închisoare oameni nevinovaţi, iar ziua „arestau“ cărţi, orice cărţi, cât mai multe cărţi, pentru a le da foc. Şi, ciudat, după felul în care săpau gropile şi aprindeau focul, părea că toţi terminaseră aceleaşi „studii“. Era sezonul oamenilor fără carte. Important era să aibă „origine socială sănătoasă“, deşi nimeni nu se putea simţi la adăpost de „braţul lung al Securităţii“. Mulţi dintre cei ce impuneau cu biciul „noua orânduire“ erau luaţi direct din uzine după ce fuseseră alfabetizaţi în grabă. Mă urmăreşte şi astăzi chipul unui colonel care nu ştia decât literele mari sau al activistului care avea un Pelikan cu peniţă de aur şi îl folosea doar la format numere de telefon. N-am nicio îndoială că, la cât şi la cum este preţuită cultura în zilele noastre, ar putea fi un bun ministru al culturii, ar face faţă şi astăzi exigenţelor guvernamentale. Mai mult, până şi ignoranţa celebrului Zăroni ar trece neobservată. În epoca Răposatului se spunea: „Nu mi-e frică de ministrul Culturii, ci de cultura ministrului!“. Acum, amintindu-ţi de cei ce au fost în anii despre care nu există vorbe bune, îţi vine să le ceri iertare pentru ceea ce ai spus despre ei. E adevărat, existau cenzuri, au fost câteva valuri de interdicţii. Pe două liste de cărţi interzise am figurat şi eu. Astăzi, există doar o singură carte răstălmăcită şi călcată în picioare de cei ce nu cunosc cuvântul „respect“: Constituţia. În armată erau la modă „ofiţerii cu trei cizme“, cărora li se spunea în băşcălie: două în picioare şi una în fund! Abia atunci, în acei ani îndepărtaţi, am descoperit cât de mulţi proşti şi cât de calificate lichele aveam, care şi-au impus autoritatea prin teroare, mai ales că de justiţie adevărată nu putea fi vorba. Indicaţia lui Stalin exersată pe numeroase vârfuri ale intelectualităţii sovietice, ca să nu mai vorbim despre cei din gulaguri, „Să fie judecaţi şi condamnaţi la moarte!“, s-a impus în întreg lagărul socialist, dar fiecare a aplicat-o în funcţie de specificul naţional. Unii o făceau cu îngăduinţă şi după regulile valabile în lumea civilizată, dar, din păcate, noi nu am făcut parte dintre aceştia. Sentinţele le dădeau activiştii de partid, iar justiţia, lui Vîşinski este la modă şi astăzi: acuzatul trebuie să-şi dovedească nevinovăţia. O ţară de procurori şi de puşcăriabili… Nicio zi fără procurori, nicio săptămână fără cătuşe. Am ajuns, iată, o ţară în care nu se întâmplă decât hoţii, arestări, în care nu auzi decât de şpăgari şi de mincinoşi. În orice moment al istoriei de după război te-ar purta memoria, găseşti acelaşi lucru. Actuala autoproclamatã elită intelectuală repetă năravurile şi doctrina foştilor proletcultişti. În câteva privinţe, însă, suntem şi unici, avem priorităţi absolute. Mulţi se culcă seara socialişti sau liberali şi se trezesc dimineaţa populari. Mai mult, în materie de tortură am adus inovaţii în lume, am venit cu noutăţi care nu erau cuprinse, de exemplu, nici chiar în manualul de tortură a lui Bazarov de a cărui existenţă aflasem încă din studenţie. Inovaţia românească îi aparţine lui Ţurcanu de la închisoarea din Piteşti. Pentru prima dată în lume, victima şi călăul locuiau permanent în acelaşi spaţiu, iar victimele erau torturate până când nu mai rămânea în ele nimic sfânt, nimic curat, niciun sentiment, nicio amintire nu putea fi păstrată, salvată de la înjosire, iar până la urmă oamenii învăţau să devină neoameni, adică torţionari. Dar, putem aminti, desigur, şi alte priorităţi. Nu numai stiloul şi avionul cu reacţie, ci şi cuşca tapetată cu cuie ascuţite a colonelului Crăciun. Suntem un popor ca oricare altul. Avem genii, curve, hoţi, torţionari şi sfinţi, cerşetori şi sportivi de performanţă. Căutând originea unui sentiment, a unei stări aparte, m-am lăsat în voia memoriei. Miile de întâmplări care mi-au trecut prin minte probabil că nu le voi scrie niciodată, însă, privind în urmă, am descoperit că iar ne-am încredinţat libertatea şi dreptul de a decide în numele nostru unor inşi oarecare. Iar de aceştia nu te pot vindeca nici greaţa, nici ura şi nici aprobările interesate ale marilor licurici, de dragul cărora am pierdut bogăţiile, pierdem pământul şi părem dispuşi să ne pierdem şi istoria. n
P.S. Un confrate îmi reproşează, printre alţii, că nu am protestat când a fost numită ministru al Culturii doamna Rozalia Biro, din partea UDMR. În primul rând, doamna Biro nu are nicio vină. Ea este politiciană şi nu are bunul-simţ să refuze un post pentru care este total nepregătită. Vina o poartă guvernul care nu are idee ce e cu spiritul naţional, ce anume deosebeşte un popor de oricare altul. Şi, mai mult, nu are idee ce e cu istoria noastră. Cunosc destul de bine cultura maghiară şi pe cei câţiva importanţi intelectuali care o ilustrează, dar niciunul dintre ei nu figurează pe o listă de candidaţi. Oricum, ne aflăm pe un drum foarte bun: ministrul Culturii – ungur, candidatul cu şanse la preşedinţie – neamţ. Internaţionalismul proletar de altădată rimează perfect cu globalismul şi cu europenismul. Cât despre comunism, de el ne apără Tismăneanu! Îmi vine involuntar în minte traducerea populară a titlului The Future of Romania: Te f… ,o, Românie!