Teru Miyamoto, Brocart de toamna, traducere si note de Angela Hondru, Bucuresti, Editura Humanitas, 2009.
„Drumul pe care/ nimeni nu ma urmeaza –/
seara de toamna.“ (Matsuo Basho)
Ce se întâmpla cu o casnicie atunci când barbatul, casatorit abia de doi ani, este descoperit în stare de inconstienta, în urma unei (aparente?) tentative de dubla sinucidere din dragoste, alaturi de o femeie a carei viata nu mai poate fi salvata? Desigur, odata ce sotia afla toate aceste amanunte, mariajul are toate sansele sa se destrame, devenind, dintr-o data, asemenea unui vas de sticla facut tandari. Dar ce se întâmpla daca între cei doi soti, în ciuda celor petrecute, mai exista sentimente? Este doar una din întrebarile la care romanul lui Teru Miyamoto, „Brocart de toamna“, încearca sa dea un raspuns. Caci aceasta este situatia esentiala din cartea de fata, întâmplarea care marcheaza viata protagonistilor într-o masura mult mai mare decât sunt ei pregatiti, la început, sa accepte ori chiar sa înteleaga. Vor trece zece ani de la teribilele evenimente si de la divortul la care ajung delicata Aki si nesabuitul Yasuaki pentru ca cei doi sa fie pe deplin capabili a privi în urma dar, deopotriva, a reflecta cu adevarat asupra propriilor sentimente.
Aproape necunoscut în Occident, în ciuda aprecierii unanime de care se bucura de multa vreme, în Japonia, Teru Miyamoto a început sa cunoasca o oarecare notorietate – cel putin în cercurile cinefililor vestici pasionati de lumea Orientului – mai cu seama ca urmare a ecranizarii romanelor sale „Râul licuricilor“ si „Lumina fantomatica“. „Brocart de toamna“, cartea sa aparuta în 1982, este, practic, prima din creatia sa care depaseste cu adevarat granitele Japoniei, fiind tradusa în mai multe tari si cunoscând un real succes. Însa, dincolo de subiectul oarecum socant (dar nereusind sa depaseasca nicio clipa socul provocat cititorilor occidentali de naratiuni cum ar fi cele ale lui Fumiko Enchi, si e suficient sa ne gândim, în acest sens, la „Mastile“ sau „Ani de asteptare“), dincolo de tehnica epistolara (utilizata, însa, în mod stralucit în literatura japoneza moderna de catre Yasushi Inoue, în romanul „Pusca de vânatoare“ sau, partial, de Shusaku Endo, în „Tacere“) si dincolo de permanenta punere în legatura a trairilor personajelor cu elementele naturii (domeniu unde Yasunari Kawabata, prin „Tara zapezilor“ sau „Vuietul muntelui“, ramâne maestrul incontestabil), la sfârsitul lecturii acestei carti, cititorul se poate întreba, pe buna dreptate, prin ce rezista textul si prin ce cucereste. Caci „Brocart de toamna“ este, realmente, un roman care cucereste si care îsi tine cititorii, de la prima si pâna la ultima pagina, captivi în mijlocul lumii fictionale pe care scriitorul o construieste cu o maiestrie uimitoare. La o lectura atenta, vom observa ca, în mare masura, „Brocart de toamna“ se impune, chiar si în contextul literaturii nipone contemporane, tocmai prin aceasta capacitate a autorului – nu întotdeauna remarcata sau subliniata la justa sa valoare – de a încerca sa dea un raspuns (dar nu unic si nicidecum definitiv!) acelor întrebari la care chiar protagonistii întâmplarilor relatate refuza, uneori, sa se gândeasca. În primul rând întrebarii deja amintite: ce se întâmpla când, în ciuda unor evenimente cum sunt cele care marcheaza casnicia lui Aki si a lui Yasuaki, între cei doi mai exista sentimente? Problema este însa ca, fie din mândrie, fie cedând prea usor presiunii exercitate de energicul tata al lui Aki, cei doi aleg sa se desparta, fara ca macar sa încerce sa-si acorde o a doua sansa. Iar când se reîntâlnesc, întâmplator, dupa zece ani, amândoi schimbati, ea – sotie incapabila sa-si iubeasca noul barbat si mama nefericita a unui copil cu handicap fizic sever, iar el – îmbatrânit înainte de vreme, demarând mereu afaceri dubioase si falimentare, trecând de la o partenera la alta, îsi dau seama, chiar si fara a vorbi prea mult, în afara câtorva cuvinte formale, ca nu sunt fericiti. Iar întâlnirea aceasta determina o consistenta corespondenta, schimbul lor de scrisori având darul de a clarifica, chiar si dupa atâta timp, evenimentele care le-au determinat divortul si, poate mai ales, de a le clarifica sentimentele cu privire la propriul prezent – si, nu în ultimul rând, a-i ajuta sa ia deciziile mult amânate asupra viitorului. Iar în acest context, nu mai trebuie discutat sensul marturisirilor tardive pe care si le fac cei doi, dupa zece ani, deoarece pentru ei nu este esential sa clarifice, asa cum ar fi facut-o, poate, niste protagonisti occidentali, daca mai are vreun rost sa analizeze trecutul. Ci important este, pentru Aki si Yasuaki, sa descopere în ei însisi tocmai curajul de a analiza acest trecut comun si de a-si spune, chiar si dupa atatia ani si la capatul atator suferinte, adevarul.
Romanul lui Miyamoto este dominat de o notiune specific japoneza, provenita, ca si în cazul prozei lui Yasunari Kawabata, marele sau predecesor, din estetica haiku-ului, si anume „mono no aware“ (care, tradusa în sens strict, înseamna „patosul lucrurilor“, însa conceptul reuneste în sfera sa si alte semnificatii, cum ar fi: „fugacitatea impresiilor“, „simtire adânca“, „tristetea lucrurilor“). Ideea pe care merge scriitorul, venita, desigur, pe filiera traditiei nipone, este aceea ca toate aspectele naturii sunt frumoase tocmai pentru ca viata lor este atât de efemera. De aici sugerarea permanenta a melancoliei existente pretutindeni, precum si a necesitatii de a privi cu întelegere si compasiune totul. Iar daca, de exemplu, Kawabata includea, în scrierile sale, adevarate ceremonii ale contemplarii florilor de cires sau a conturului îndepartat al muntilor acoperiti cu zapada, Teru Miyamoto se centreaza, aici, pe simbolurile toamnei, chiar întâlnirea celor doi avându-si pretextul într-o calatorie pe care fiecare o face pentru a admira culorile autumnale pe muntele Zao, primul mesaj pe care Aki i-l adreseaza lui Yasuaki subliniind exact amanuntele ce marcheaza întreteserea sentimentelor sale cu peisajul pe care îl contempla: „Gradina cu dalii se situa pe o panta lina. Nu i se vedea decât conturul vag si se distingea un parfum usor. (…) Încremenisem de atâta frumusete si stralucire. Dar câta singuratate se deslusea în puzderia de stele! Si câta spaima purta cu sine acea întindere nemarginita!“ Deloc întâmplator, corespondenta lui Aki cu Yasuaki dureaza un an, dintr-o toamna în alta, amândoi fiind convinsi ca acest schimb de scrisori este menit sa se încheie la un moment dat, dupa ce ambii vor ajunge la o împacare – fie ea si partiala – cu evenimentele care le-au marcat viata. În fond, corespondenta lor brodeaza, ca pe un model deja existent, pe tema trecutului, dar, ajunsi fiind la o alta vârsta si având, acum, o alta experienta, cei doi vor reusi, la capatul marturisirilor pe care si le fac, sa priveasca, pentru prima data cu adevarat, si catre viitor.
Toamna devine, astfel, nu doar semnul sfârsitului – al corespondentei fostilor soti ori al casniciei formale a lui Aki, cea care decide, finalmente, sa-si paraseasca sotul care are de ani de zile o relatie extraconjugala – ci si al noului început pe care cei doi trebuie sa-l gaseasca, fiecare pentru sine, si sa-l hraneasca si cu amintirile pe care, abia acum, si le-au asumat pe de-a-ntregul. Caci, pe de alta parte, este evident ca sentimentul de profunda legatura cu natura nu exclude nici o clipa constiinta efemeritatii universale, devenind clar, în acest punct, ca frecventele referiri la imaginile toamnei (frunzele îngalbenite, copacii desfrunziti etc.) din acest roman corespund acelui „kigo“ prezent în fiecare haiku, elementul care permite localizarea exacta în anotimp si, totodata, în spatiul moral al sufletului nipon. În acest sens trebuie privita si afirmatia lui Aki, cea care, dupa despartirea de primul ei sot, ajunge sa fie pasionata de muzica lui Mozart si chiar sa constate, pornind de la simfoniile pe care le asculta la o cafenea numita, din nou deloc întâmplator, „Mozart“, ca „a trai si a muri înseamna acelasi lucru.“ Replica lui Yasuaki e în aceeasi nota, el întelegând, dupa ani de zile si dupa multe suferinte, ca a trai altfel nu înseamna neaparat si a trai asa cum visase, dar, mai important, având curajul, în scrisorile adresate lui Aki, sa si marturiseasca acest lucru, altfel extrem de bine ascuns în fata unui cinism afisat pretutindeni si a unei extreme încredere în sine. Încredere care-i este zdruncinata si de întâlnirea neasteptata cu fosta sa sotie care, aparent, este înfloritoare si vesela, dar în realitate e sfâsiata de suferinta pe care o resimte neputându-si iubi noul sot si neputându-si ajuta prea mult fiul grav bolnav. Yasuaki intuieste cel putin o parte din suferinta ei în noaptea în care o vede contemplând cerul de toamna, în munti, fara, însa, sa fie observat de ea. Este o noapte în care amândoi privesc aceleasi stele si aceiasi copaci desfrunziti, însa, dupa cum se subliniaza în romanul lui Teru Miyamoto, „din locuri diferite“, ca pentru a întari concluzia lui Yasuaki: „Cât de plina de tristete este viata!“ Arta scriitorului consta, în fond, si în extraordinara capacitate de a surprinde tristetea existentei si mai cu seama a celor doi fosti soti, precum si singuratatea pe care, amândoi, încearca s-o traiasca – ori s-o însele – astfel încât viata lor sa-si pastreze cel putin aparenta normalitatii. Iar tristetea si singuratatea lor devin, paradoxal, de-a lungul corespondentei pe care cei doi o prelungesc un an de zile, brocartul care îi apara de frigul oricarei toamne, si îi ajuta sa încerce sa ia totul de la capat. Iar daca nu chiar totul, atunci macar ceea ce se mai poate.