500 la 500
La Judecata de Apoi, după o examinare minuţioasă, Dumnezeu va distribui oamenii în iad sau în rai. Este limpede că pe acela care a făcut numai şi numai fapte bune îl va trimite in rai. Este limpede că pe acela care a făptuit o singură faptă rea şi, în rest, numai fapte bune tot în rai îl va distribui. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, până când ajungem la individul care a făptuit (să ipotetizăm) 500 de fapte bune şi 500 de fapte rele. Acesta unde va fi trimis: în rai sau în iad?
6.666
S-a atribuit teologilor scolastici întrebarea: câţi îngeri încap pe vârful unui ac? A fost – nu e nici un secret – o calomnie anglicană. Scolasticii nu au formulat niciodată o astfel de întrebare. Dar gândul cu siguranţă l-au avut. Găsesc în cartea lui Norman Cohn, Demonii Europei: Demonizarea creştinilor în Evul mediu (Pandora-M, 2002, p. 35) informaţia că Richard de Saint-Victor (c. 1110 – 1173) a gândit ceva similar întrebării apocrife (cu îngerii dănţuitori pe vîrful acului). Numitul teolog victorin, Richard, porneşte de la o afirmaţie din Evanghelie: în trupul omului îşi poate găsi sălaş o legiune de demoni. Oricine ştie că legiunea este formată din 6.666 de indivizi. Şi dacă o legiune de demoni poate invada trupul omului, asta înseamnă, conchide Richard de Saint-Victor, că demonii sunt entităţi pur spirituale, lipsite de întindere (greutate, massă).
Menţionez în treacăt faptul (îndeobşte ştiut) că demonii sunt fraţii păcătoşi ai îngerilor buni.
Întruparea
William Ockham: Gândul că Iisus Christos s-ar fi putut întrupa într-un asin, într-o piatră sau într-un arbore nu cuprinde nici o contradicţie. Îi răspunde Umberto Eco, peste ani: Dacă Iisus s-ar fi întrupat în Japonia, astăzi ne-am fi împărtăşit cu orez şi sake.
James Joyce şi supra-lapsarienii dogmatici
Nu ştiu dacă este adevărat (iar James Joyce nu este în nici un caz o sursă teologică foarte credibilă), dar găsesc în Portret al artistului la tinereţe un pasaj în care este vorba de ereticii numiţi „supra-lapsarieni dogmatici“. Prin ce se caracterizează doctrina lor? Ei cred că Dumnezeu şi-a făcut alegerile şi repudierile nu în urma căderii omului, ci mai înainte de aceasta. Şi independent de orice creatură.
Ideea că Dumnezeu s-a întrupat nu pentru că omul a păcătuit, ci pentru că momentul întrupării figura deja în planul divin încă înainte de creaţia lumii nu este nouă. Ea poate fi întâlnită la teologii ruşi de la începutul secolului XX (la Serghei Bulgakov, de pildă). Dar nu sunt deloc sigur că aceşti teologi ar putea fi numiţi supra-lapsarieni dogmatici.
81
Într-un pasaj din Convivio (IV: 24), Dante Alighieri a discutat concis o întrebare contrafactuală: ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus Cristos nu ar fi fost răstignit? Câţi ani pământeşti ar fi stat printre muritorii de rând?
Răspunsul lui Dante este foarte precis: Iisus Cristos ar fi trăit exact câţi ani a trăit şi Platon, „acel bărbat desăvârşit, care l-a frapat pe Socrate, când l-a văzut prima oară“ (Vincent de Beauvais, Speculum historiale, III: 60).
Dar cât a trăit Platon? Nu este nici un secret. Optzeci şi unu de ani. Nici mai mult, dar nici mai puţin. De unde ştia Dante, în secolul al XIV-lea, câţi ani a trăit Platon, cu aproape două milenii înainte? Printr-o viziune? Printr-o intuiţie subită? Nu. Din lectura unui tratat al lui Marcus Tullius Cicero (De senectute, 5).
Ţinând cont de premise, concluzia nu poate fi decât una singură. Citez: „Iar eu cred că dacă Cristos nu ar fi fost răstignit şi ar fi trăit tot timpul cît putea dăinui viaţa lui potrivit naturii, la optzeci şi unu de ani ar fi fost strămutat din trupul pieritor în cel veşnic“.
Dante Alighieri nu spune însă dacă Iisus Cristos ar fi continuat să predice sau nu, dacă s-ar fi stabilit în Ierusalim sau Nazaret, dacă ar fi fost proclamat de facto regele iudeilor, dacă s-ar fi întâlnit cu împăratul Tiberius, dacă s-ar fi căsătorit cu Maria Magdalena, dacă s-ar fi împăcat cu fariseii, dacă ar fi călătorit la Alexandria sau Atena, dacă l-ar fi stimat pe arhiereul Caiafa, dacă l-ar fi pus dregător pe Iuda, dacă l-ar fi cunoscut pe Saul din Tars, dacă ar fi iertat smochinul, dacă Irod ar fi renunţat de bunăvoie la tron etc. etc. etc.
16
Irlandezul Samuel Beckett (1906-1989) are particularitatea rarissimă de a fi un scriitor bilingv. A scris în engleză şi franceză. Beckett a luat premiul Nobel pentru literatură în 1969. În loc să se trufească, a considerat evenimentul un dezastru. Primul său roman cu ecou a fost Molloy (1951). Către sfârşitul acestei cărţi, există o listă de întrebări teologice subtile, la care e foarte dificil să dai un răspuns inteligent. O reproduc întocmai:
„În mod straniu, mă preocupau anume probleme de ordin teologic. Iată câteva:
1. Cât preţuieşte teoria ce spune că Eva n-ar fi ieşit din coasta lui Adam, ci dintr-o tumoare în pulpa piciorului (fesă)?
2. Şarpele se târa sau, cum afirmă Comestor, mergea în picioare?
3. Maria a conceput prin ureche, cum vrea Sfântul Augustin şi Adobard?
4. Cât timp ne va lăsa Anticrist să-l tot aşteptăm?
5. Are într-adevăr importanţă cu ce mână te ştergi la fund?
6. Ce să gândim despre jurământul irlandezilor depus cu mâna dreaptă pe relicvele sfinţilor şi cu stânga pe membrul viril?
7. Natura respectă sabatul?
8. Să fie adevărat că diavolii nu suferă deloc de chinuri infernale?
9. Teologia algebrică a lui Craig. Ce să crezi despre asta?
10. Să fie adevărat că sfântul Roch copil nu vrea să sugă nici miercurea, nici vinerea?
11. Ce să crezi despre excomunicarea viermilor în secolul al XVI-lea?
12. Să fii de acord cu cizmarul italian Lovat care, după ce s-a castrat, s-a răstignit?
13. Ce învârtea Dumnezeu înainte de creaţie?
14. Viziunile fericite la nesfârşit n-ar constitui o sursă de plictiseală?
15. Să fie adevărat că supliciul lui Iuda se întrerupe sâmbăta?
16. Dacă ai cânta liturghia morţilor pentru cei vii?“