Temporar. Dar când şi cum se termină?

Pânã când veŢi citi acest nou episod din ViaŢa şi Arta, Muzeul NaŢional al Literaturii Române se va fi strãmutat, cu arme şi bagaje, cum se spune, din Bulevardul Dacia la sediul Companiei NaŢionale a Imprimeriilor „Coresi“ din Casa Presei Libere. În spaŢii pentru care Primãria Municipiului Bucureşti va plãti chirie, ce e drept, mult mai micã decât cei 30.000 de euro pretinşi lunar de cãtre noul proprietar al clãdirii în care muzeul şi-a desfãşurat activitatea începând din 1957, când a fost deschis avându-l ca director pe Dumitru Panaitescu – Perpessicius.
Cu o discreŢie demnã de o cauzã mai bunã, MNLR a ieşit din peisajul culturii vii. Edilii (tutelari) s-au spãlat pe mâini (biblic) şi pe cap (neaoş) asigurând un acoperiş deasupra patrimoniului, birouri pentru angajaŢi şi… cam atât. Temporar, li s-a spus noului manager şi echipei sale. Cu alte cuvinte, ca în textul bine-cunoscutului clasic, „à bon entendeur, salut!“ Împachetat, despachetat, tras oblonul…
Temporar e soluŢia autohtonã cel mai des folositã atunci când e vorba de gestionarea culturii pe maluri dâmboviŢene. Cu asalturi şi retrageri mai ceva ca la Vidin. Începem heirupist, o restaurare de patrimoniu, de culturã de tezaur, carevasãzicã, aşa, cu argumentele binecunoscutului limbaj de lemn, apoi nu mai sunt fonduri şi „suspandãm“. Fãrã conservarea ale cãrei costuri le-ar întrece pe cele ale restaurãrii. Temporar. Şi temporarul se eternizeazã.
Acum mai bine de un deceniu, temporar era sã fie trimise într-un siloz de la Popeşti-Leordeni 30.000 (cifrã fatidicã!) de volume din patrimoniul Bibliotecii NaŢionale a României, ale cãrei cãrŢi zãceau, de ani buni, în subsoluri insalubre, zise sedii temporare, pentru cã eternul şantier al noii clãdiri era lãsat de izbelişte. Au fost salvate prin proteste şi articole incendiare din presã, în vreme ce noua Bibliotecã din Alexandria era inauguratã cu fast, iar în Estonia, doar în doi ani, se construise o multifuncŢionalã, splendidã Bibliotecã NaŢionalã, din temelii. Dacã aş mai scrie şi cã pentru Biblioteca NaŢionalã a FranŢei s-a tãiat un bulevard, ar fi (probabil) prea mult. Noi nu ne comparãm cu ei. Noi am stat în calea nãvãlitorilor cu pieptul la hotare, noi am ars recoltele şi am otrãvit fântânile. Temporar. De – asta nu avem… Şi când avem, ne lepãdãm de ele, ca (ştiŢi dumneavoastrã cine) de tãmâie. Şi zâmbim a râde în colŢul buzelor de cei care, cum gãsesc un ciob, o tunicã, un pistol ruginit, o zdreanŢã de steag, le aşazã sub sticlã, fac un muzeu, adunã ciorchini de vizitatori şi ciorchini de sponsori, ale cãror nume le înscriu pe plãcuŢe de aur la loc de cinste. „Sunt culturi tinere“ – zicem, dãm din umeri cu bãtrâneascã îngãduinŢã şi ne vedem de-ale noastre. Câte le mai vedem. Faptul cã în 2014 primãria unei capitale europene reuşeşte, dintr-o neglijenŢã (sã nu-i spun altfel) uluitoare, sã scoatã din circuitul public un muzeu de rang naŢional pentru cã n-a putut sã-i pãstreze sediul – proprietate a statului! – nu e de ici de colo. E de cartea recordurilor absurde. Şi s-ar pãrea cã sunt temeiuri ca acest record sã nu fie unul temporar, precum toate recordurile. Vin concediile, vin reacomodãrile dupã concedii, apoi vine iarna. Peste toate pluteşte avântul electoral. Altele ne sunt prioritãŢile. Cât despre Rotondele cu/pentru scriitori, despre revista Manuscriptum şi noile colecŢii ale Editurii MNLR, despre galele de poezie şi jazz – moft… Temporar, muzeul e adãpostit. Publicul sã se uite la televizor!
Temporar. Dar când şi cum se terminã?