Asa cum ne-a obisnuit de mai multi ani, Teatrul National Timisoara a pregatit un nou spectacol-eveniment: „Julius Caesar“, in regia lui Alexander Hausvater, o actualizare a celebrului text shakespearean pe care regizorul il foloseste ca pretext pentru teatru politic. Montarea imaginata de el se petrece intr-un bunker, un think-tank, unde un Profesor, expert al teoriilor politice, ii invata pe studentii sai mecanismele puterii, punându-i sa le experimenteze practic prin „Julius Caesar“.
Printr-un abundent extratext, regizorul face din gloata, recte poporul roman, masa de manevra usor de manipulat de catre actorii politici ai vremii. Daca exista un fir, acela al inlantuirii faptelor din povestea shakespeareana, acesta se vede fragmentat, prin flash-uri si portiuni de actiune ramase in amintirea sau constiinta Profesorului. Alexander Hausvater foloseste lumina ca pe un element subtil, dar esential in conturarea realitatilor de pe scena care urmaresc desfasurarea gândirii politice a Profesorului:
Alexander Hausvater: „Lumina este o parte a revelatiei spectacolului. Lumina nu apare in spatiu, ci odata cu personajele in directia productiei si a stilului montarii. Tot spectacolul e gândit ca o fragmentare turbulenta. O lumina o invadeaza pe cealalta pentru ca publicul sa treaca rapid, in diferite ritmuri, peste defilarea de imagini si de instantanee. Scenele le-am vazut ca si cum ai fi pe un coridor, unde la stânga si la dreapta ai usi diferite. Deschizi o usa si in fata ta e o scena care a inceput inainte. Inchizi usa si ea continua. Nu e dezvoltarea shakespeareana tipica, cu o scena care are inceput si sfârsit. Nu, sunt secvente care se acumuleaza in capul unui om. Când noi ne amintim de anumite lucruri din trecut nu ne intereseaza desfasurarea lor punct cu punct: cum am dat buna-ziua, ce am spus in fiecare moment… Ne amintim numai anumite secvente: ce ni s-au spus, cum am fost insultati sau complimentati… Adica un singur moment dintr-o intâlnire de patruzeci de minute in care o groaza de lucruri sunt secundare. Important e ce a supravietuit timpului, ce ne amintim. In spectacol e un zig-zag, un bombardament care poate fi periculos si care reuseste numai daca povestea e inteleasa prin prisma rupturilor asumate. Povestea continua chiar daca maniera in care se povesteste e diferita de la un moment la altul. Poti sa spui o poveste ca la copii sau cântând, sau dansând, sau dând telegrame sugestive, ca la psiholog. Important e de ce se povesteste tocmai in acel fel“.
L-am intrebat pe regizor din ce cauza se povesteste când intr-o maniera, când in alta, dar niciodata in cea clasica:
Alexander Hausvater: „E vorba de acumularea in capul unui individ, Profesorul. Tot ce vedem pe scena se intâmpla in capul lui. Si individul nu este povestitor, nu e narator, nu e Timpul din „Povestea de iarna“. Când ii apar idei, câteodata ele trec fara sa le explice. De exemplu, la un moment dat vin patru indivizi, fiecare cu câte o valiza, unii cu bani, unii cu armament. Dar nu-ti dai seama de ce si cine si cum. Câteodata e foarte important ca intr-un spectacol sa existe contradictii. La un moment dat avem un cal si un sunet, clic-clac-clic-clac-clic-clac, pentru ca imaginea shakespeareana a calului era foarte importanta. Cassius ii da lui Trebonius calul lui ca sa se duca spre dusman. Calul poate intra in contradictie cu modernismul restului. Pentru mine contradictia devine adevarul artistic. Noi ne contrazicem, dar nu in acelasi moment. Tu imi spui mie un lucru, altuia, in alta situatie, ii spui inversul. Dar intr-o piesa lucrurile acestea trebuie sa se intâmple aproape in acelasi timp. Intr-o dimineata, in timp ce Portia moare de ingrijorare pentru ce se intâmpla cu Brutus, el se uita la ceas, pentru ca trebuie sa plece la Senat sa-l omoare pe Caesar. Brutus o iubeste pe Portia, dar oamenii au agende interioare diferite“.
Surprinzator, in rolul Profesorului imobilizat in carucior, cel ce declanseaza experimental toate jocurile politice, master al desfasurarii in bucla a mecanismelor de putere, il descoperim pe coregraful Razvan Mazilu, care emite si accentueaza teoriile politice etern valabile in orice tip de societate. L-am intrebat pe Razvan Mazilu cum a facut trecerea de la dansator la actor (deloc rau, semn ca atâtia ani petrecuti in Teatrul Odeon si-au pus amprenta si asupra experientei lui actoricesti), care are de spus pe scena parti substantiale de text. Nu va speriati, publicul care il iubeste pe Razvan Mazilu pentru eleganta miscarii si pentru performanta coregrafica nu va fi frustrat. Profesorul sau infirm are un dublu in persoana unui Calusar sau dansator care compenseaza toate fantasmele motrice ale gânditorului imobilizat.
C.R.: Iti consideri personajul ca pe un master al raului din lume?
Razvan Mazilu: Nicidecum. El e un master a ceea ce trebuie sa se intâmple. Contine in el si celalalt personaj, al Calusarului, al dansatorului care se exprima doar prin miscare, gest si dans. Interesant este balansul intre acesti doi poli, cel care sta nemiscat, impietrit aproape in scaunul cu rotile, Profesorul care poseda Verbul, si celalalt personaj, mut, complet metafizic. Asta mi se pare provocarea pe care am acceptat-o. Profesorul contine in el binele si raul in egala masura, genunea si lumina, alaturi de multe paradoxuri care exista lânga noi sau in istorie, ce revin mereu si mereu.
C.R.: Dar tu, dansatorul Razvan Mazilu, cum te simti „sa posezi Verbul“ intr-un spectacol?
Razvan Mazilu: Nu sunt chiar la prima incercare de genul acesta, dar e primul meu rol substantial. Am multe replici. La inceput mi s-a parut straniu, ca si când as invata o limba complet necunoscuta prin care trebuie sa comunic lucruri oamenilor, dar mi-am asumat si incerc sa dau fiecarei replici sensul dorit de regizor si, in acelasi timp, sensul pe care l-am inteles eu. In spectacolul acesta, eu sunt foarte rar in relatie cu alte personaje. Exista multe momente in care trag concluzii, in care ii invat pe altii, demonstrez ceva spectatorilor, ma adresez direct lumii. Si asta mi se pare mai dificil decât daca as juca in relatie cu un partener. Asa cum a dansa de unul singur, solistic, e mult mai greu decât sa dansezi cu un partener scenic, intr-un duet. Intr-o relatie te sprijini pe celalalt, el te potenteaza, il ajuti, construiti impreuna. Când concepi o coregrafie in doi, miscarea se inlantuie altfel. Pentru un singur om e mult mai greu sa nasti miscare ca sa se exprime el pe sine.
Ca actualizarea lui Alexander Hausvater uzeaza de toate mijloacele in care se face propaganda politica de azi o demonstreaza transplantarea celebrelor discursuri din „Julius Caesar“- mostre clasice de oratorie -, in studioul TV, intrerupte, dupa toate regulile genului, de publicitate. La ce? Nici mai mult, nici mai putin decât la mâncare pentru câini.
Actorul Ion Rizea isi vede personajul, pe Brutus, ca pe un intelectual idealist in cazul caruia greselile politice se exlica prin faptul ca incearca sa plieze lumea sa mentala, aceea a valorilor nobile, peste cea reala. Indiscutabil, ele vor intra in coliziune. L-am intrebat daca personajul sau moare impacat:
Ion Rizea: Da, pentru ca ceea ce a putut el si ceea ce considera ca putea sa faca a facut. A gresit clar, nu l-a ascultat pe Cassius care era de profesie militar. Ar fi avut toate sansele sa câstige acel razboi civil care s-a terminat asa. Sau poate nici n-ar fi ajuns acolo daca ar fi acceptat ca Antonius poate fi asasinat sau jertfit. Dar el, in idealismul lui, nu vrea sa se transforme intr-un al doilea dictator, nu vrea varsare de sânge. A ajuns leader politic pentru ca era o figura marcanta, dar nu era chemarea lui. Cum se vede si in zilele noastre: multi intelectuali ajung leaderi politici si clacheaza. Dupa Revolutie, oameni ca Manolescu care au intrat in politica, au stat câtiva ani si au plecat. Nu e de ei. Avem exemple clare. Lumea reala e mult mai dura decât lumea ideala pe care si-o imagineaza intelectualii sau artistii. E un adevar general-valabil, nu numai pentru România.
C.R.: De ce aceste celebre discursuri din Shakespeare se produc la TV si, mai mult, sunt si intrerupte de publicitate?
Ion Rizea: Aici a fost conceptia regizorala care a vrut sa aducem in zilele noastre modul de dicurs si de spectacol politic care, cum vedem foarte clar, indiferent de tara unde se produce, se da la TV. Nu mai exista marile adunari de zeci de mii de oameni, cum erau pe vremuri. Televiziunea e mijlocul de propaganda modern, care functioneaza de minune. De-aia il si folosim in spectacol.
C.R.: Nu e indecent totusi ca lumea sa-si etaleze tot ce crede si ce simte in vazul intregii lumi?
Ion Rizea: Ba da, dar atâta vreme cât au spectatori, inseamna ca un astfel de spectacol indecent e dorit.