De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Imaginatia nu poate fi stârnita iar lipsa ei nu poate fi suplinita de nici o tehnologie, oricât de avansata. Singurul lucru pe care tehnologia înalta uneori îl poate face este sa mascheze o imaginatie stearpa, asa cum se salveaza un brad de Craciun jumulit cu globuri colorate si instalatii cu beculete, sa o ascunda, imperfect, îndaratul unui voal, astfel încât batrâna boita care abia mai misca din solduri sa para, macar pentru câteva secunde, fecioara cea râvnita din harem, preferata sultanului din basmele copilariei. În „Avatar“, de pilda, 3D-ul face ca o rasa de oameni albastri si cu coada, un rinocer un pic mai rapid, niste câini un pic mai mari, de o balosenie care ar face invidios întreg neamul boxerilor, si un dinozaur zburator colorat ca-n vara lui ’69 sa para culmea inventivitatii.
Nu trebuie sa ne lasam pacaliti, 3D-ul e un avantaj competitiv deloc de lepadat (e mai mult sau mai putin echivalentul filmului cu doua serii din copilaria mea, tributar unei abordari eminamente cantitative), însa creativitatea nu înseamna sa iei ceva ce deja exista, sa îl schimbi un pic si sa-i gasesti un nume haios, asta e creativitate de mâna a doua, din cele despre care suntem învatati prin tot felul de manuale ca poate avea oricine. Înveti pe de rost câteva reguli (de obicei într-un numar cu rezonante mistice, cum ar fi trei sau sapte, ori câteva cuvinte trase de par ca sa înceapa cu aceeasi litera) si gata, a doua zi dimineata te scoli creativ. Nu prea merge asa, nu poti deveni creativ peste noapte dupa cum nu poti deveni sondor pe un petrolier sau astronaut la NASA cât ai zice „peste“. Mai mult, daca nu esti inventiv dintru început, nu prea poti deveni creativ, în adevaratul sens al cuvântului, deloc.
Ceea ce în „Avatar“ era un tertip, o patura aruncata cu mestesug peste un pat nefacut, în ultimul film al lui Terry Gilliam e o râsnita magica în care pe de o parte sunt înghesuite toate minunatiile care se petrec în mintea deloc conventionala a fostului Monty Python, iar la celalalt capat, într-un jet puternic, iese filmul însusi.
Haosul vazut de aproape
Un batrân circar si trupa sa, un strain cu o poveste pe care nu o vrea spusa si Diavolul însusi: personajele sunt, fara doar si poate, fistichii, cel putin pentru standardele cinematografice contemporane, dar drumurile lor se întretaie si se despart, cel putin la început si în linii mari, conform unei logici dramatice destul de comune. Nu ne mira nicicum ca Tony (Heath Ledger) apare când apare, ori ca supravietuieste, desi parea pierdut; nu ne mira ca îi pica cu tronc Valentina (Lily Cole), de altfel, singura prezenta feminina notabila din film; nu ne mira nici ca în calea lor se pune Anton (Andrew Garfield) sau ca tatal Valentinei, doctorul Parnassus, nu îi înghite nici pe unul, nici pe celalalt.
Personal, la un moment dat am renuntat sa mai urmaresc curgerea povestii. Presupun ca asta ar fi vrut si Gilliam. Nu devine doar destul de greu de urmarit în sine – la un moment dat te trezesti ca toata lumea alearga în disperare dintr-un cadru în altul si ca fiecare vrea cu tot dinadinsul sa ajunga undeva sau sa faca ceva, dar nu îti dai prea bine seama nici unde vor sa ajunga, nici ce vor sa faca si nici ce presupune în amanunt realizarea scopului lor. Toti par sa aiba motivele lor bine întemeiate, dar care sunt acelea nu prea am reusit sa pricep.
În Gilliamland-ul de ieri sau de azi nu toate atractiile sunt distractive, dar un lucru e sigur, toata distractia dureaza în jur de doua ore, nu mai mult. A te concentra asupra actiunii înseamna sa te privezi, fie si un pic, de placerea simpla pe care o dau imaginile, dincolo de orice sens, acolo e puterea lui „Imaginarium“, e un suprarealism care, daca ne raportam la ceva strain de universul lui Gilliam, aduce un pic cu cel întâlnit în fabrica lui Willy Wonka din filmul lui Tim Burton.
Cinematografic, „Imaginarium“ e un talmes-balmes. Dar un talmes-balmes care, la fel ca multe din filmele lui Buñuel sau Fellini, te introduce în universul interior al unui om fara doar si poate interesant, iar asta nu e lucru putin. Acel om interesant nu e nici Heath Ledger (desi genericul final îi atribuie întrucâtva paternitatea proiectului), nici Johhny Depp, nici Jude Law, nici Colin Farrel. Acel om e Terry Gilliam, iar cursa asta haotica prin viata lui interioara e lucru mai de mirare decât un film interesant al unui om cuminte.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 261