Asadar, ma întrebam, saptamâna trecuta, cât o sa mai dureze pâna când o sa avem holograme în muzee. Evident, cineva s-a gândit, deja, la asta. Orice idee care apare în media este preluata în orice institutie culturala, în cel mai scurt timp posibil. Muzeele, ca si teatrele, sunt, cu siguranta, nu doar creatoare, dar si niste adevarate aspiratoare de idei. Probabil ca multi dintre dumneavoastra îsi mai aduc aminte de alegerile prezidentiale americane din 2008, în timpul carora, la emisiunile televizate, reporterii erau „teleportati“ holografic din diverse colturi ale Statelor Unite, în studioul de televiziune. Nu mai este demult o noutate ca, în diverse muzee, vizitatorii sa fie întâmpinati de o persoana în carne si oase, îmbracata precum fostul „stapân al casei“ (daca este vorba despre o casa memoriala) sau ca un om dintr-o epoca mai mult sau mai putin îndepartata, care sa îi ghideze pe oaspeti. Daca nu ati vazut asa ceva în muzeele din Rusia ori Austria, puteti sa mergeti la Râsnov sau la Alba Iulia si va veti întâlni cu asemenea gazde, întotdeauna gata sa va istoriseasca ceva despre memoria locului, sa va amuze copiii, sa va faca sa va simtiti bine, macar cu o vorba de duh.
Nu peste tot muzeele îsi pot permite luxul de a angaja personal specializat, care sa faca asemenea ghidaje excentrice. Acolo unde acest lucru nu este posibil, este mult mai ieftin ca personajul ghid, fie el vreun voievod, rege sau alt om al locului, sa devina personaj într-un filmulet ori un desen animat, iar întreaga poveste pe care o are de spus sa fie urmarita pe un monitor. Unul dintre avantaje ar fi acela ca personajul din film, spre deosebire de cel în carne si oase, ar putea sa vorbeasca, pe lânga limba locala, nu doar în engleza, franceza, germana si italiana, ci si în japoneza si chineza – limbile predilecte ale noilor hoarde de turisti care se pregatesc sa invadeze muzeele lumii. Vizitatorii au prilejul sa stea, cu castile pe urechi, butonând tastele, pentru a gasi limba, volumul si pasajul interesant de urmarit. Prezenta monitoarelor a devenit, în muzeele lumii, la fel de obisnuita cu cea a calculatoarelor în orice birou din lume, la Beijing, Calcutta, Rabat sau Caracas. Lumea s-a schimbat, într-adevar…
Sunt sigur ca multi dintre dumneavoastra va aduceti aminte finalul unuia dintre cele mai bune filme ale lui Alan J. Pakula, „Toti oamenii presedintelui“, ecranizarea din 1976 a celebrei carti a lui Carl Bernstein si Bob Woodward (Woodstein, cum erau numiti, ironic, cei doi, în redactia lui „Washington Post“): ultimul cadru al filmului arata mai multi jurnalisti, într-o imensa sala, batându-si materialele la masina. O asemenea priveliste ar fi de neimaginat dupa doar trei decenii. Cine a mai vazut masini de scris, altundeva decât în magazinele de antichitati? Pasul imens pe care l-au facut muzeele, în aceste ultime doua decenii (în România, vreau sa spun), este cel de la masina de scris la calculator, de la obiectul original si palpabil (dar de neatins, din motive care tin de regulile de conservare), la obiectul copiat, virtual si, deci, impalpabil (dar, tocmai de aceea, repetabil la infinit si, deci, universal accesibil). Din aceasta perspectiva privind lucrurile, este limpede ca muzeele contemporane nu se mai pot lipsi de mijloacele audiovizuale. În muzee, regulile de conservare devin din ce în ce mai draconice, pe masura ce muzeele cheltuiesc tot mai multi bani pentru achizitii, pentru asigurari si pentru personal. Cu alte cuvinte, nimeni nu îsi permite sa riste deteriorarea vreunui obiect. Visul aurit al conservatorilor de muzeu este ca bunurile pe care ei le administreaza sa nu paraseasca, niciodata, depozitele septice ale muzeelor, nici macar pentru a fi expuse, 10 metri mai încolo, într-o sala de expozitie. Las la o parte acum dezbaterea privind accesul la bunurile culturale (de discutat, neaparat, aceasta problema!). Important este faptul ca, desi numarul bunurilor muzeale creste în proportie aritmetica (ar creste în proportie geometrica, daca subventia de la buget ar permite acest lucru), singura sansa pentru vizitatori de a vedea aceste comori este reprezentata de accesul la ele prin intermediul mijloacelor audiovizuale. Obiectele ajung sa fie accesibile fie în expozitie, pe monitoare, fie prin internet. Cu alte cuvinte, oricum o luam, oricum o dam, „virtualizarea“ bunurilor culturale se generalizeaza. Practic, un muzeu fara monitoare este de negândit azi, fie ca acestea se afla chiar în muzeu, fie ca se afla acasa la vizitator. Este, poate, o nedreptate pentru simtul pipaitului, care ramâne exilat din muzee (arareori, doar în unele muzee de arta, persoanele cu vaz deficitar sunt încurajate sa atinga sculpturile), în raport cu auzul si vazul, prezente peste tot. Gustul si mirositul ramân apanajul muzeelor centre de stiinta, care experimenteaza, mai ales pentru copii aceste simturi, dar probabil ca se vor gasi solutii ca ele sa fie, cumva, aduse în muzee de tehnica viitorului, asa cum ceata artificiala este prezenta pe scenele teatrelor si, uneori, ale expozitiilor de arta contemporana. În orice caz, în linistea salilor de muzeu, imaginile miscatoare si sunetele înregistrate îsi croiesc drum, pe monitoare sau plasme, prin casti sau prin muzica ambientala. În fond, muzeele nu mai pot sa ramâna acele insule de liniste care erau acum trei decenii, într-o lume încarcata de tot felul de stimuli audiovizuali.
Este totusi greu de imaginat încotro se vor îndrepta muzeele lumii. Cel mai probabil, ele se vor situa, oportunist, pe vârful valului tehnologiei, preluând si adaptând tot ce se poate din tot ceea ce apare revolutionar, de la imagini în nu stiu câte dimensiuni, la senzatia drumurilor accidentate, creata pe aleile expozitiilor, de la animale preistorice „reînsufletite“, la impresia zborului în spatiul extraterestru. Toate acestea ne pot, într-adevar, ajuta sa ne imaginam ceva mai usor o realitate pe care muzeul încearca sa o reconstituie. În schimb, ne îndeparteaza, din ce în ce mai mult, de fiorul apropierii de obiectul autentic. Ce este, oare, mai important? Raspunsul sta în mintea fiecaruia dintre noi, tocmai pentru ca nu este unul universal. Acesta este farmecul postmodernitatii: avem dreptul sa ne alegem ce fantasma dorim. Totul este sa avem bani, ca sa ne-o permitem.
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 392