Unora le plac tancurile. La nebunie. Nu s-au jucat cu ele în copilărie, nu se găseau pe piaţă miniaturi, au făcut armata la altă armă sau tinereţea i-a prins când a venit vremea mercenarilor şi, pacifişti, umanişti şi democraţi în adâncul sufletului, sau doar fricoşi, nu au luat drumul Irakului şi al Afganistanului unde infernala maşină de distrus în acţiune le-ar fi potolit pasiunea.
S-au amăgit cu filmele în care planeta e salvată de un american muşchiulos şi tancurile aduc pacea. Tab-urile autohtone care defilează din când în când le-au întreţinut visul că vor trăi, într-o zi, să vadă de aproape şi să se minuneze de adevărate tancuri, adevărate maşini de război frământând şoselele şi pământul ţării. Tancuri americane, bineînţeles. Indestructibile. Miracole tehnologice cu puteri de distrugere de care numai industria lor înfloritoare de armament e capabilă. Dorinţa li s-a împlinit de curând. Tot de curând i s-a comunicat oficial României de la Washington şi Bruxelles că ar fi ameninţată de Rusia şi că nimeni altcineva decât braţul înarmat al Statelor-Unite din Europa, NATO, n-ar apăra-o mai bine, numai că tancurile şi soldaţii lor vor fi americani. Ca şi cel care l-a precedat, abia alesul şi năucul preşedinte n-a găsit de cuviinţă sau nu i s-a spus, sau n-a înţeles de ce ar trebui să consulte Parlamentul. Asurzit de zgomotul cătuşelor, Parlamentul n-a auzit sau nu şi-a amintit că în chestiuni de interes naţional are un cuvânt greu de spus. Ocupat să se salveze, rămas fără Primul-ministrul care s-a ascuns de Justiţia la comandă, guvernul a tăcut până când generalul care a fost uns Prim-ministru interimar s-a declarat iubitor de naţie, de ţară, de ordine şi de arme grele de luptă împotriva duşmanilor.
Altfel zis, americanii şi tancurile lor vor veni în România ca într-un pustiu politic. S-au aranjat, desigur, nu e singura ţară transformată în bază militară permanentă cu acordul lacheilor locali. Poate cu excepţia Ungariei, guvernanţii fostelor ţări socialiste, cu precădere ai noştri bravi români, sunt vasalii lor ideali, dar nici ceilalţi guvernanţi ai Europei nu le sunt indiferenţi; ultimii pe lista celor ascultaţi şi spionaţi, după Merkel şi Cameron, Chirac, Sarkozy şi Hollande. Prietenia lor se poate transforma de la o zi la alta în duşmănie, nu ţin să fie nici respectaţi, nici iubiţi, ci doar temuţi şi ascultaţi, îi au pe toţi cu ceva la mână, sunt urmăriţi şi fişaţi de când au intrat sau au fost trimişi în politică, e ca în povestea cu dosarele româneşti, sunt scoase la momentul potrivit, iar dacă nu există şi e nevoie, se fabrică unul peste noapte. Pe acest fond de mizerie imperialistă şi de pustiu politic, presa, televiziunile şi slujitorii lor români, lingăi de clanţe, după cunoscuta expresie, au exultat: în sfârşit, o veste bună, români, bucuraţi-vă, sosesc tancurile americane! Niciodată, în istoria ei, România n-a fost atât de în siguranţă! Praful şi pulberea se va alege de ruşi! Etc. E apoteoza isteriei anti-ruseşti întreţinută la televiziunile de ştiri şi în ziare de un atotştiutor care se răţoieşte fudul în fiecare zi de la ora 19, de un machiat ca un cadavru, cu batistă asortată cu cravata în buzunarul mic al costumului care pare de fiecare dată împrumutat, de un fost consilier prezidenţial care-şi transpiră frustrările, de editorialişti zdrobiţi de gânduri negre, de observatori culturali care înghit gata digerate elucubraţiile belicoase ale soldăţimii de la Washington şi Bruxelles şi de o cohortă de trepăduşi ce-şi fac dinţii pe un subiect care a prins aproape totdeauna bine în România: frica de ruşi şi ranchiuna de nevindecat împotriva lor.
Se zice că ar fi vorba de o strategie îndelung şi de mult gândită în cancelariile occidentale în raport cu renaşterea imperială a Rusiei şi impusă ţărilor vasale ca o obligaţie care nu suferă discuţii. Se poate observa că, dincolo, manevrele occidentale în vecinătatea apropiată a Rusiei şi de răspunsul acesteia la îndiguirea ce se conturează de la o zi la alta, şi după înfrângerile din Irak şi Afganistan, retrase, trupele şi armele NATO şi ale Statelor-Unite şi-au regăsit rapid duşmanul; aveau, de altfel, nevoie de un duşman cunoscut pe lângă duşmanii imprevizibili, terorismul, Statul islamic, haosul mişcărilor migratorii. Hilară, dacă n-ar face parte, e de presupus, din această nouă strategie politică şi militară, perspectiva ce se anunţă este că tancurile şi armele grele mutate în Polonia, în ţările baltice, în Bulgaria şi în România vor rugini şi vor ajunge la fiare vechi în aşteptarea râvnită a dezintegrării Rusiei din interior.
În pustiul politic din România, Scutul, comadamentul militar NATO, Centrul de ascultare cibernetică, tancurile şi armele grele americane, noua strategie de apărare impusă şi acceptată de un Parlament înfricoşat, într-un cuvânt militarizarea din exterior a ţării şi antrenarea ei într-o posibilă aventură militară cu riscuri enorme e un fapt împlinit. Că au vrut sau nu, că le convine sau nu, românii n-au fost şi nu vor fi întrebaţi. Sunt prea puţini şi deloc ascultaţi cei care mai pot apăra ce a mai rămas, dacă a mai rămas ceva, din suveranitatea şi demnitatea ţării. Moştenire a deceniului în care s-au constituit în gaşcă, dacă nu a douăzeci şi cinci de ani de oportunism, de trădări şi de amiciţii dubioase, intelectualii în vogă sunt internaţionalişti, călăresc cultura, se vând pe nimica toată şi tac strategic. Pustiul politic de azi şi din anii care urmează le convine, un guvern de stânga, cu atât mai puţin de stânga radicală, nu va ajunge niciodată la putere, iar un fost profesor de fizică şi primar numit Preşedinte al ţării nu reprezintă un pericol, dimpotrivă. Nu-i interesează nici ce se întâmplă în lume. Indiferent de rezultatul referendumului din 5 iulie, sărăcirea programată a Greciei de către Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană şi Comisia Europeană nu-i impresionează. Nici atentatele teroriste din Franţa, Tunisia, Kenya, Somalia nu le tulbură liniştea şi somnul. O măruntă spaimă le-a provocat şi le provoacă agitaţia justiţiară a DNA-ului, libertăţile excesive pe care şi le-au luat procurorii, arestările abuzive, dar, lingăi de profesie şi mulţi de caracter, au contat şi contează pe intervenţia ambasadelor occidentale de la Bucureşti pentru a fi feriţi de surprize neplăcute, o scrisoare patetică în acest sens le-a fost adresată. Sunt democraţi, uneori puţin întristaţi de neghiobia plebei, dar niciodată îngrijoraţi în privinţa viitorului. Sunt umanişti şi toleranţi şi, se poate paria, mulţi dintre ei şi-au pus pe Facebook drapelul homosexualilor care au căpătat voie la măritiş în Statele-Unite.
Autor: Constantin StoiciuApărut în nr. 527