Eugen Simion, Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014, 514 p.
Există un reflex comun pe care îl trădează exegeţii lui Cioran: acela de a-l lăsa mai mult pe scriitor să vorbească prin citate masive. Farmecul incantatoriu aduce deseori a libaţie conceptuală. Dar, citit astăzi preponderent de liceeni, refuzat de mai toţi studenţii la filosofie sau litere, readus cu grijă sporită în discuţia publicistică de critica literară, Cioran pare să se afle într-un tot mai accentuat exil al utilizării academice. Poate pentru că majoritatea trend-urilor contemporane în filosofie şi teorie literară exclud metafizica şi aforistica (îndepărtate de centrul sociologic) sau din vina imaginii de revoltat apriori pe care filosoful (termenul rămâne tot mai descoperit însă) a perpetuat-o. Cumva, rigoarea pozitivismului pe care tânărul Cioran o contesta vehement s-a întors în posteritate împotriva sa.
În Fragmente critice IV: Cioran, Noica, Eliade, Mircea Vulcănescu pot fi găsite premisele pentru studiul monolitic Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor. Anume că Eugen Simion construieşte discuţia despre existenţialismul românesc ca pe o preistorie a gândirii contemporane de primă linie. Apoftegma axiologică şi entuziasmul devoalat în capitolul despre Cioran („Dispare, o dată cu Cioran, un mare scriitor, poate ultimul mare scriitor, în latură filosofică, pe care l-a dat bătrâna noastră Europă“ – Fragmente critice) are însă o explicaţie: faptul că Cioran a fost mereu tratat ca un autor la graniţa dintre filosofie şi poetică îi oferă lui Eugen Simion ocazia să discute pe teren propriu (literatura) un fenomen care, dincolo de a fi remodelat literatura şi gândirea românească, a reuşit să producă printre cele mai puternice ecouri în spaţiul vestic. Iar marele merit al primei părţi a volumului de faţă este faptul că reuşeşte să delimiteze în masa textelor arhitectura reală a transformărilor pe care le suferă gândirea cioraniană.
Premise: lumea văzută doar de Cioran
Totuşi, în spaţiul românesc subiectul nu duce lipsă de exegeze. De la articole în periodice până la volume consacrate autorului cu origini româneşti, discuţia despre Cioran nu a încetat să fascineze şi să ultragieze. De aici, probabil, ideea că „oricum s-ar structura, scrisul – este convingerea lui Cioran însuşi – nu are decît un singur obiect: autorul însuşi“ (Mircea A. Diaconu, Cui i-e frică de Emil Cioran?). Dacă e să privim înapoi eseurile şi exegezele recente propuse pe subiectul Cioran, segmentele – în mare – urmează o logică a împrumutului de tehnică de la însuşi subiectul tezelor: Livius Ciocârlie propune în Caietele lui Cioran un joc al instantaneităţii (un ghid de lectură actualizat în tehnica fişelor), Marta Petreu încearcă să descifreze fişa clinică subiacentă scrierilor lui Cioran (corelate cu evenimente biografice – Despre bolile filosofilor, Cioran) şi elementele ce au declanşat scrisul, Mircea A. Diaconu o trecere în revistă a etapelor („În fapt, anarhismul tinereţii se datorează tocmai absenţei adevărului, imposibilităţii lui de a i se releva. Mai mult, nihilismul de mai tîrziu are exact aceleaşi cauze. ş…ţ Finalmente, o fiinţă care face din negare un sens“.) etc.
Curios însă faptul că Eugen Simion evită atât studiile contemporane despre interbelicul românesc (avangardă, modernitate, monografii specifice) cât şi exegezele anterioare pe care le-am menţionat – li se adaugă poate Cubleşan, Grigurcu şi alţii. De ce? Dincolo de formatul eseistic, răspunsul pare să vină din concentrarea masivă pe evoluţia internă a textului cioranian şi a legăturilor imediate. De altfel, până şi intervenţiile polemice ale lui Simion sunt limitate: analiza în această formulă de eseu acumulativ contravine interpretării extrase în timp real de lectură (spre exemplu, pentru a observa trecerea de la „refuzul politicului“ la „răul românesc“). În mare parte expozitiv, eseul amplu propune momente polemice prin excelenţă directe: „Opinia mai solidă, estetic vorbind, în această demonstraţie este că poezia nu reflectă automat accidentele vieţii şi că spaţiul poetic este «spaţiul interior şi incontestabil al unei frecvente decompoziţii»“, „Este limpede că filosoful foloseşte, când e vorba de psihologia şi metafizica popoarelor, determinări absolute. Este calea cea mai sigură de a te înşela“.
Aşadar, prima jumătate a studiului Cioran: o mitologie a nedesăvârşirilor este un eseu structurat, închis într-o lectură acumulativă care merge în pas cu evoluţia scriitorului. Însă Cioran nu triumfă în imaginea autopropusă. La fel cum nu pierde nimic prin ipostazierile multiple: spre exemplu, discutând despre misticism şi credinţă, criticul începe un capitol de la faptul profund uman – situaţia sa academică şi socială din anii 1934: „Nu-şi refuză, la München, «fericiri minore», nu ştim care. Când află, în decembrie 1934, că Goga a fost numit profesor, se gândeşte să-i fie asistent. ş…ţ Află, tot atunci, (deja în 1935, s.n.) că fratele Aurel trece printr-o criză religioasă şi vrea să părăsească Dreptul pentru a se înscrie la Teologie. Filosoful încearcă să-l convingă să nu facă această eroare, pentru că, zice el, va fi mai nefericit ca înainte. Merită reprodusă integral această fulminantă tăgăduinţă a Bisericii într-un mediu bisericesc, cum este acela în care trăieşte familia Cioran“.
Falimentul culturii europene
Argumentul volumului vorbeşte despre un schimb structural: „Cioran face parte dintr-o generaţie care vrea să schimbe modelele lumii româneşti. I s-a spus, în deriziune, generaţia «trăiristă» ş…ţ în locul filosofiei de şcoală, bazată pe ideea de sistem şi de obiectivitate, ei doresc să facă meditaţie existenţială în care să discute nu categoriile filosofiei clasice, ci propriile nelinişti existenţiale“. La ce se referă, deci, noua subiectivitate? Pentru că, împotrivindu-se structurii (sterilitatea formal-conceptuală) care a determinat „falimentul culturii europene“, Cioran devine un scriitor al abuzului. Însă tehnica principală de analiză a textelor lui Cioran în acest volum ţine de permanenta renunţare la maniheisme. Definind modulaţiile unei generaţii care se desparte programatic de religie, ale unui scriitor care se poziţionează împotriva ironiei şi a spiritului balcanic, împotriva tradiţiei organiciste (Maiorescu) dar şi a lui Lovinescu sau Ibrăileanu (anunţând noi curente în „amurgul modernităţii“, spune Simion, prin dezideratul de ardere a etapelor şi frenezie a imitaţiilor), primele capitole ale volumului lui Eugen Simion pregătesc o teză îndrăzneaţă: Cioran ca model stilistic al postmodernităţii.
Simion face un inventar al lecturilor adolescentului Cioran (Anatol France, Alphonse Daudet, Merejkovski), dar şi o radiografie a ideilor acestuia despre naţionalism şi umanitarism, psihologie şi literatură. „Rezumând: la 18 ani, Cioran nu contestă creştinismul, dar îl condiţionează de existenţa unui îndreptar metafizic“. Prezenţa conectorilor de anticipaţie (deocamdată…) însă dau seama de următoarele capitole şi de structura cioraniană contradictorie. Volumul deconspiră pas cu pas oscilaţiile de atitudine pe care filosoful le are de-a lungul evoluţiei intelectuale.
Se ajunge astfel imediat la un Cioran al contradicţiilor: propovăduirea lichidării stilului francez (claritate, formalism), pentru ca apoi acesta să devină un maestru al său, faza fascistă (admiraţia pentru Italia, Garda de Fier ca ultimă şansă a României) pusă în contrast cu ideea de internaţională şi colectivă (însă împotriva socialismului de stat), ideea că România trebuie să se despartă de Europa pentru a triumfa şi apoi negarea şi blamarea condiţiei naţionale. Luat pe etape, Cioran comite mai toate păcatele de atitudine şi pică în mai toate extremismele posibile: fascism, rasism social (împotriva ţăranilor), xenofobie etc. Mai mult, la nivel intelectual, mai toate principiile pot fi reconsiderate: împotriva filosofilor, ulterior împotriva poetizării, împotriva politicii şi, mai ales, împotriva credinţei. Totuşi, cu cât înverşunarea sa creşte, cu atât Eugen Simion insistă asupra dimensiunii estetice: „Nenorocirea este că terapeutica scrisului nu are decât efecte scurte, aşa că, întocmai ca psihanaliza, trebuie repetată. Cioran are, în acest caz, motive întemeiate să fie sceptic“. Dacă Livius Ciocârlie numea astfel de momente „admirabil scrise inepţii“, Simion le preia din zona lor explozivă la nivel declarativ pentru a devoala parcursul stilistic. Astfel, confesiunea „lirică şi barocă“, „scrisul ca sinucidere amânată“ (propuse şi în Fragmente critice), „apologia negativă“ şi „hermeneutica sfinţeniei“ devin atribute ale unui literat mai mult decât ale unui filosof.
Tot ce este reprobabil în aparatul filosofic (şi impardonabil ca neajuns) devine viabil estetic. Iată deci, tânărul Cioran, care vorbea despre critica literară ca despre „cea mai urâtă formă de parazitism“ ajunge să fie salvat aproape exclusiv pe acest filon: ca moralist, ca stilist, ca precursor al scepticismelor.