Desi se prezinta pe sine ca drama istorica, „Discursul regelui“ pune in scena eforturile viitorului George al VI-lea de a deveni un bun orator ca pe o mare competitie sportiva.
Albert Frederick Arthur George, duce de York (interpretat de Colin Firth), porneste in aceasta competitie cu un handicap aparent insurmontabil. Ca o mârtoaga deselata ajunsa cal de curse, pare a nu avea nicio sansa in confruntarea cu echipa adversa (formata din fratele sau, ducele de Wales si Hitler, interpretul de discursuri). Cu sprijinul unui aliat surprinzator, el incepe totusi sa se antreneze. Acest aliat surprinzator (Lionel Logue, interpretat de Geoffrey Rush) nu e nici el un model de reusita prea convingator: nu are niciun fel de avere (si nici perspective de a capata vreuna), profeseaza fara o pregatire anume, iar fiecare incercare de a-si exercita hobby-ul intr-un cadru institutionalizat este sortita esecului. Colac peste pupaza, nici macar nu are origini britanice. Si totusi, trecând printr-o serie de victorii de etapa care ii dau avânt, ducele de York obtine victoria cea mare.
Aceasta victorie finala nu e nici obtinerea coroanei, nici câstigarea razboiului. E citirea unui discurs.
Drumul pâna la derby
Jaloanele principale ale unui film a carui actiune se petrece in lumea sportului le-am vazut ultima data in „Invictus“ al lui Clint Eastwood – cum era asteptat acolo rezultatul unui meci de rugby, asa sunt asteptate aici bâlbâielile regale. In Africa de Sud, respectiv in Regatul Unit, totul ingheata pret de câteva momente si intreaga natiune sta tintuita in jurul radioului. Regele vorbeste, iar noi ii vedem pe rând pe muncitorii dintr-o fabrica, pe clientii unui pub sau pe servitorii palatului regal, cu totii ascultând atenti indemnurile regale la unitate. Pe toate le vedem pe acordurile Simfoniei a VII-a a lui Beethoven, care e exact genul de soundtrack care ar putea aduce noblete si in stirile din trafic, daca i-ar veni cuiva ideea sa-l foloseasca acolo.
Triseria cea mai mare a filmului consta in modul in care camufleaza aceasta structura de film sportiv. Punctul sau culminant e discursul, iar faptul ca regele reuseste sa-l rosteasca e o victorie comparabila cu câstigarea Campionatului mondial de rugby de catre Africa de Sud in 1995, ceea ce nu e din cale afara de fair play. Dupa discurs a urmat razboiul, in care oamenii aia care nu vorbeau la radio, ci il ascultau s-au dus sa lupte si sa moara. Asa ca, dincolo de sensul imediat al evenimentelor (depasirea unui handicap personal in ajunul unui razboi mondial), ni se serveste un rege care se transforma in rege pe masura ce devine prietenul unui om de rând, prin mijlocirea unor retete parca desprinse din manualele de dezvoltare personala: bâlbâiala e zugravita ca fiind rodul lipsei de incredere; de indata ce isi recapata increderea, regelui i se dezleaga limba.
George cel Rau, Bertie cel Bun
Albert Frederick e prezentat intr-o dubla ipostaza, de rege si de om (iar in cele din urma, de prieten). Cele doua functii ale sale se succed (mai intâi il cunoastem pe George al Vl-lea, caruia ii ia locul Bertie, dupa care vine din nou George al Vl-lea si asa mai departe), pentru ca la final sa se contopeasca. Regizorul Tom Hooper nu se fereste sa ni-l arate pe rege in ipostaze deloc flatante, coleric si vanitos, labil si razbunator. George al VI-lea nu accepta niciun fel de familiaritate cu Lionel Logue, ii sare tandara din te miri ce, iar daca la un moment dat se inmoaie si i se destainuie logopedului sau, aceasta se intâmpla doar din cauza traumei recente prin care a trecut – moartea tatalui – si a paharelelor de tarie pe care aceasta trauma l-a impins sa le bea. Cum isi revine, cum il pune pe Logue la respect.
Cu totul altfel stau lucrurile cu Bertie. Bertie le spune povesti destul de ingenioase celor doua fete ale sale (dintre care una stim ca urmeaza sa devina actuala regina a Marii Britanii). Mai mult, nu numai ca le spune, ci le si interpreteaza, ceea ce chiar pare sa-i faca placere. Bertie a avut o copilarie nefericita si indura in continuare umilinte dupa umilinte, cauzate de tratamentul la care il supune tatal sau, de tratamentul la care il supune fratele sau si mai ales de propriul lui betesug, unul cu atât mai incapacitant cu cât functia pe care o ocupa il obliga, din nou si din nou, sa vorbeasca. Bertie recunoaste atunci când greseste si, din când in când, ochii lui Bertie se umezesc, semn ca e si el om.
Altfel spus, cea de-a doua mare smecherie a lui „King’s Speech“ e ca reuseste sa propuna un personaj credibil, adica un om si cu bune, si cu rele, dar le imparte pe cele bune omului (adica adevaratului personaj) si pe cele rele regelui. Adica unei persona, si nu una oarecare, ci cea care intruchipeaza in cel mai inalt grad autoritatea.
Mecanismul in trei trepte care se doreste declansat presupune din partea spectatorilor identificarea cu omul, respectiv respingerea functiei, având drept rezultat final acceptarea personajului, chestie de care depinde in mare parte verdictul final asupra filmului. E un mecanism extrem de bine pus la punct, astfel incât succesul lui „King’s Speech“ depinde de un singur lucru, si anume de cât de mecanic il receptam noi.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 311