El este un playboy sevillian îmbrăcat pretenţios, cu haine de firmă; ea este o bască tânără care are aerul unei anarhiste ETA. Deşi se urăsc de la prima vedere, petrec o seară intensă, care se sfârşeşte cu ei dormind cast în acelaşi pat. El ştie că a petrece o noapte cu o femeie bască echivalează cu a face sex cu trei femei din Málaga. (În plus, el îi numeşte pe basci aberchandals, care este un termen ofensator pentru independentiştii basci, abertzales.). Pentru că se îndrăgosteşte nebuneşte de ea, pleacă într-un sat unde începe să vorbească limba bască, devine lider al stângii radicale independentiste şi îşi pierde identitatea de sevillian. Pentru a nu fi umilită în faţa tatălui, ea îl seduce pe băiatul din Andalusia şi îl convinge să joace rolul de bărbat basc adevărat. Totul este făcut în numele iubirii. Pe final, obosit de atâtea compromisuri, el alege să plece din satul iubitei. Ea înţelege sacrificiul lui teribil şi, pentru a-l cuceri, îl plimbă cu trăsura pe strada principală din Sevilla cu cei de la Los del Rio (vă amintiţi de Macarena?) în postură de trubaduri.
Ocho apellidos vascos (Opt nume de familie basce; într-o traducere englezească uşor nefericită A Spanish Affair) de Emilio Martinez-Lázaro este un fenomen în Spania. Filmul, care ne spune (în sfârşit!) câte nume de familie îţi trebuie să contezi ca basc adevărat, face un trafic sufocant de stereotipuri. Catapultat de doi actori tineri hot (Clara Lago şi Dani Rovira) şi de doi actori consacraţi (Carmen Machi şi Karra Elejalde), filmul se urmăreşte cu intensitatea unui porno văzut la şaisprezece ani. Filmul vinde la grămadă stereotipuri care sunt greu de mărturisit în public, legate de ce crezi despre celălalt. Dacă eşti basc sau andaluz, un anumit secret, legat de cum vorbeşti şi mai ales de cum te privesc alţii, e dezvăluit. Taţii basci sunt mândri şi defensivi emoţional, femeile basce sunt puritane, iar barbaţii din Sevilla sunt superficiali şi interesaţi de sex. Dar să nu mă înţelegeţi greşit, excesul ăsta de stereotipuri nu este împovărător, cât o percutantă sursă de umor. Emilio Martinez-Lázaro exagerează cu aplomb caracteristicile a două regiuni spaniole tocmai pentru a produce o comedie a erorilor, care devine o sursă de plăcere intensă.
Anticiparea încurcăturilor, care se vor sfârşi bine, are scopul de a oferi o anumită satisfacţie. Ea este generată de faptul că o anxietate adâncă, poate violentă, este îmblânzită şi controlată. Deşi în aparenţă filmul este o comedioară uşoară de vară, ce face cu adevărat este să ofere un sfârşit bun atât unei relaţii amoroase heterosexuale, cât şi contestărilor puternice ale statului naţional spaniol. Pentru că eroii, unul sevillan şi celălalt basc, rămân împreună, el ne prezintă soluţia pentru anticipata şi temuta independenţã bască. Filmul propune răspunsuri care se păstrează în termenii liberali ai multiculturalismului şi ai respectului pentru diferenţe etnice, pe care le dinamitează şi le face mai uşor tolerabile. Spania este o ţară orientată cultural către drepturile minorităţilor (a fost, printre altele, printre primele care a legalizat căsătoria gay), dar în care consensul liberal este mai degrabă şubred (de pildă dreptul la avort este acum aproape desfiinţat de conservatorii spanioli la putere). Tensiunea legată de drepturile minorităţilor este utilizată în film pentru a produce plăcere, în condiţiile în care ea este în realitate o sursă de conflict. Jocul cu stereotipurile de provincie depolitizează conflictele de putere, le face uşoare, pentru a întări şi mai mult alte convingeri de fundal, care par naturale şi de bun simţ. Căsătoria şi statul naţional sunt făcute atrăgătoare de filmul lui Martinez-Lázaro, tocmai pentru a le legitima ca instituţii, în condiţiile în care ambele îşi pierd vertiginos din atracţie. (Vezi, de pildă, cum numărul căsătoriilor în Spania s-a micşorat cu 27% în ultimii zece ani – El Pais, . Dacă naţionalismul basc este majoritar în parlamentul regional, sondajele legate de independenţa Cataloniei arată că votul majoritar este aici pro-independenţa.
Cum este folosit umorul politic in Ocho apellidos vascos? Umorul survine dintr-un anumit tip de jenă, sau interdicţie, care este expusă sau demonstrată în limbaj. El este percutant aici tocmai prin faptul că, luate de-a gata, stereotipurile legate de o identitate regională ori etnică sunt de multe ori negate, dar şi performate violent. Stereotipurile, pentru că funcţionează ca scurtături, oferă o anumită siguranţă în a gândi sau în a anticipa un pericol, dar te pun şi în situaţia de a intra în logica identitară a lui ei versus noi. Ele depind de o matrice mai largă care le orientează. Pentru că Ocho apellidos vascos a devenit probabil cel mai bine vândut film spaniol, umorul cultural este factorul critic al succesului. Dar asta nu înseamnă că umorul trebuie să propună neapărat o agendă conservatoare. Pentru că filmul susţine profund heterosexismul naţionalist spaniol, merită să ne gândim cum un produs cultural mediatic poate nu atât să întărească o agendă de dreapta, cât să propună o critică şi o alternativă la aceasta.
Crizele sociale, cum ar fi contestările statului naţional sau diminuarea treptată a rolului social al căsătoriei, pot să conducă la răspunsuri puternice de la stânga. Teoreticianul marxist Stuart Hall a fost preocupat să regândească un răspuns stângist în faţă unui thatcherism hegemonic în Marea Britanie a anilor ’80. Spre deosebire de alţi gânditori marxişti, Hall s-a întrebat ce poate învăţa stânga britanică din strategia lui Thatcher. Doamna de Fier o propus un pachet conservator de idei – piaţă liberă, familie, nu există societate, statul trebuie redus – printr-o politică articulată şi puternică. Pentru Hall însă crizele nu oferă numai probleme, cât şi oportunităţi. De la Thatcher se poate învăţa că politica fie trebuie făcută ideologic, fie trebuie abandonată. De pildă, tema privatizării a fost întotdeauna însoţită de o retorică a libertăţii, care a format concepţiile oamenilor şi a modificat un raport de forţe în avantajul dreptei (Stuart Hall, The Hard Road to Renewel: Thatcherism and the Crisis of the Left, New York: Verso, 1988, p. 274). Ce a făcut Thatcher foarte bine a fost să ia în proprietate ideologică schimbările de structură a capitalului. Capitalul global s-a transformat în anii de emergenţă a neoliberalismului dintr-un model fordist într-unul post-fordist. Modelul fordist presupune procese industriale mari, consum de masă, concentrarea de capital, dezvoltarea diviziunii muncii şi corporatismul global (Hall, p. 275). Thatcher a ştiut foarte bine să ofere un răspuns direct noului model economic capitalist care se bazează pe „specializarea flexibilă“. În retorica neoliberală, privatizarea şi piaţa liberă au devenit pachetul de idei care a oferit o anumită coerenţă ideologică în faţa noilor condiţii economice.
Şi mai important, Hall ne spune că o anumită contestare a hegemoniei neoliberale nu este de ajuns pentru stânga. Thatcherismul a oferit o concepţie pozitivă a „culturii antreprenoriale”, care a prins rădăcini în societatea britanică. Criza sistemului de sănătate britanic a fost folosită de Thatcher pentru a construi o majoritate socială şi culturală. Ce a făcut prim-ministrul britanic foarte bine a fost să aibă o idee clară despre ce audienţă are şi cine îi sunt subiecţii ideali (Hall, p. 282). Ca atare, a mobilizat o politică conservatoare pentru a îşi promova agenda morală şi pentru a articula anumite identităţi într-o haină tradiţionalistă. Dreapta a căpătat o justificare ideologică în ce priveşte problemele sociale acute ale timpului: avort, drepturile gay, educaţia sexuală, SIDA. Prin agenda ei morală, ne spune Stuart Hall, dreapta a reuşit să se impună ca o forţă culturală.
Stuart Hall ne sugerează cum stânga poate să răspundă conservatorismului cultural promovat de Ocho apellidos vascos. De pildă, nu este inevitabilă reîntoarcerea la omagierea naţiunii şi căsătoriei ca instituţii privilegiate. Spania se zbate cu problema crizei economice de ani buni, în condiţiile în care şomajul tinerilor este foarte ridicat, iar locurile de muncă sunt puţine şi prost plătite. Stânga spaniolă poate fie să folosească criza pentru a imagina noi instituţii şi relaţii umane, fie să caute răspunsuri în emigrare sau în reforma de partid. Majoritatea colegilor din universitãţi cu care am vorbit încearcă să îşi găsească locuri de muncă în afara Spaniei, în principal în America Latină. Noi formaţiuni politice, cum e Podemos, contestă hegemonia partidelor de stânga tradiţionale, iar partidul socialist spaniol vrea schimbarea radicală de imagine prin alegerea unui secretar general tânăr şi frumos (Podemos a reuşit să câştige aproape 1.300.000 de voturi la ultimele alegeri europene. Pedro Sanchez a fost ales la 13 iulie 2014 secretar general al partidului). Eu cred că se pot imagina alte soluţii la noua hegemonie conservatoare, care să fie diferite de facelift-ul de partid sau emigraţie. Spania a cunoscut imediat după autoritarismul lui Franco o explozie culturală de producţii politice radicale, care au fructificat abandonul ideologiei de dreapta. Mişcarea movida madrileña, care a generat şi primele filme ale lui Pedro Almodovar, este o astfel de alternativă culturală la conservatorismul spaniol. Filme cum sunt Pepi, Luci, Bom y otras chicas del monton (1980) propun o regândire a relaţiilor umane dincolo de căsătorie şi ne arată cum provincialismul regional contestă naţionalismul spaniol.
Autor: BOGDAN POPAApărut în nr. 478