Izvorât din tumultul socio-politic al Egiptului contemporan, serialul de televiziune „Al-Khawaga Abd al-Qader“ („Strainul Abd al-Qader“), difuzat în luna Ramadan a acestui an, a depasit orice asteptari în materie de scenariu, regie si interpretare, aceasta în comparatie cu nivelul cunoscut si acceptat în spatiul egiptean al „telenovelelor“. Dar nu este vorba despre elogiul acestora, ci despre un succes neasteptat al unor artisti daruiti, reuniti în jurul unui mesaj comun: viata înseamna iubire si iertare.
Inspirata de povestirile auzite în copilarie de la tatal sau, de nostalgicul scenarist Abd al-Rahim Kamal, din localitatea Sohag, Egiptul de Sus, ideea serialului este una cu atât mai stralucita, cu cât prezinta, într-o epoca plina de controverse legate de religia islamica, o viziune plina de romantism, printr-o abordare mistica impregnata cu scene de un realism crud, care are toate sansele sa salveze sau sa scoata la suprafata adevaratele bijuterii ale unei credinte des subestimate de catre occidentali: „toleranta si iubirea predicate de Islam“, asa cum sustine autorul scenariului.
Este povestea unei metamorfoze, a unui drum spiritual care, pe masura ce capata profunzime, stârneste sensuri nebanuite ale sufletului si spiritului uman. Englezul Herbert Dobberfield (interpretat de actorul egiptean de renume Yehia al-Fakharani), descins, în toiul celui de-al Doilea Razboi Mondial, mai întâi în Sudan, apoi într-un sat din sudul Egiptului, pentru a tine socotelile unor cariere de marmura comisionate de britanici, devine Abd Al-Qader, printr-o covertire la Islam, pe cât de fireasca pentru personaj, pe atât de plina de urmari pentru propria-i identitate si destin. Din Herbert, alcoolicul împatimit care îsi cauta aproape obsesiv sfârsitul, convins de lipsa de sens a vietii, se naste un mistic islamic, care abunda de bunatate si optimism si care insista, în ciuda opozitiei din partea bastinasilor rataciti în traditii si a unei mentalitati încremenite în timp, sa fie considerat „de-al locului“ si sa reînvie puterea adevaratei iubiri, aceea pentru divinitate, si manifestata, în plan concret, prin dragostea sa pentru Zeinab, un suflet la fel de nobil si cu veleitati mistice (în interpretarea actritei de origine siriana, Sulafa Maamar).
„Al-Khawaga Abd al-Qader“ nu este singurul rol de succes într-un serial de televiziune care l-a plasat pe actorul Yehia
al-Fakharani în vârful piramidei talentelor. Licentiat în medicina în anul 1971, cu intentia de a se specializa în boli psihice si nervoase, Yehia al-Fakharani si-a urmat instinctul si a intrat în lumea actorilor profesionisti, oferindu-si darul de a patrunde sufletul uman prin interpretarea unor roluri de exceptie, atât în teatru, cât si în film. Desi s-a nascut si format într-o familie religioasa, actorul nu a confundat niciodata cele doua sfere – religia si actoria, însa a împrumutat jocului sau o anume detasare si, în acelasi timp, pasiune specifica veneratiei. Reactiile clericilor musulmani nu au întârziat sa apara, ajungând sa fie chiar apostrofat pentru „pacatul de a se deda artelor“ si sfatuit sa renunte, potrivit dezvaluirilor facute de actor într-un interviu recent si venite pe fondul, de multe ori iritant pentru artistii contemporani, al tendintei de islamizare a societatii egiptene post-revolutionare. În acelasi interviu, al-Fakharani justifica rarele sale prezente în platourile de televiziune prin aceea ca „nu stie sa vorbeasca, sa se adreseze publicului decât prin intermediul rolurilor“, preferând ca publicul sa-l asocieze exclusiv cu personajele intepretate, pentru a nu se pierde nimic din farmecul loc si pentru ca acestea sa nu fie altfel percepute, prin interpunerea personalitatii lui Yehia al-Fakharani. Atât de mult îsi iubeste meseria.
Ajuns la o vârsta care poate certifica titlul de maestru al cinematografiei egiptene – inclusiv prin întruchiparea unor personaje istorice de talia lui Mohamed Ali Pasha (kedivul Egiptului si Sudanului), Al-Fakharani aduce, de data aceasta, acel plus necesar interpretarii de substanta, si anume excelenta. Este convingator chiar si cu „araba sa stricata“ pe care se straduieste sa o altereze, fara a cadea însa în ridicol. Ba, mai mult, reuseste sa adauge la nota de sensibilitate si staruinta în a parcurge drumurile întortocheate ale cautarii de sine, si aceasta îndeosebi prin vânarea sensurilor mistice ale Coranului. Vocea sa blânda, zâmbetul deschis si cuceritor, figura senina si calda, mersul usor repezit, dar greoi, nelipsitul papion si nelipsitul baston, toate acestea îl ajuta sa se strecoare subtil la granita dintre cele doua lumi, cea a englezului autoexilat si a misticului care a descoperit, pe alocuri chiar inventat, cheile unei lumi ermetice. În Egipt fiind, Abd al-Qader s-a alaturat revoltei initiate de învatatorii scolii din sat, razvratindu-se împotriva ocupatiei britanice – desi era, în virtutea împrejurarilor, un exponent al acesteia – convins fiind de nedreptatile comise de colonizatorii englezi la adresa egiptenilor.
La succesul serialului a contribuit în mod inspirat regizorul Shadi al-Fakharani, fiul marelui actor. Asocierea celor doi a fost mai degraba o coincidenta fericita, decât un act calculat. Desi interpretul „Strainului Abd al-Qader“ sustinea, cu ocazia unui alt interviu oferit recent, ca orice meserie se poate mosteni, mai putin arta, sugerând ca talentul regizorului este un dat, iar destinul sau, independent de cel al tatalui, Shadi
al-Fakharani pare sa-si fi pavat drumul spre consacrare gratie unui „ochi“, dar si al unei inimi în masura sa susprinda esenta lucrurilor, multumita accentului pe detaliu si pasiunii pentru dramatizare, desprinse parca din aura tatalui sau. Elementul de unicitate al serialului este, din punct de vedere regizoral, folosirea unei tehnici de filmare specifica filmelor artistice, si nu serialelor de televiziune.
Colaborarea dintre tata si fiu, prima de acest gen în Egipt, a fost încununata prin alegerea unei coloane sonore interesante, creatia unui compozitor egiptean remarcabil – Omar Khairat. Versurile, rostite de un cor plin de forta doar în generic, întaresc misterul initierii în mistica islamica. Un fragment din aceste versuri ar suna, în traducere, cam asa: Jur ca soarele nu a rasarit, nici nu a apus/ Decât când suflul meu a fost strapuns de iubirea Ta/ Nici nu m-am oprit sa-Ti vorbesc/ Decât atunci cand Tu ai fost cuvântul meu./ Nu Te-am pomenit când eram trist sau fericit/ Decât atunci când ai fost în inima mea, printre soaptele mele./ Nu mi-a pasat sa sorb din apa, sete fiindu-mi/ Decât când Ti-am vazut oglindirea în cupa mea. Asa cum explica si scenaristul, Abd
al-Rahim Kamal, secventele din compozitia muzicala au fost selectate astfel încât sa se potriveasca unui „un produs spiritual, de inspiratie sufita“.
Cele doua planuri de actiune ale filmului-serial, cel al calatoriei lui Herbert Dobberfield într-o lume transcedentala si al evocarii, peste ani, a povestii lui de viata, prin intermediul celor care l-au cunoscut, sau poate doar au auzit de „Al-Khawaga Abd al-Qader“, planuri interpuse printr-un flashback initial destul de greu de descifrat, sunt perpetuu dominate de mesajul de iubire al „strainului“, perceput printr-o întelegere „cu inima“ a esentei Islamului.
Poate daca acest serial de televiziune ar reusi sa strabata dificultatile unei traduceri pline de provocari, pentru ca publicul larg din afara spatiului egiptean si islamic sa-l poata urmari, perceptia asupra acestei religii controversate ar fi una mai atenuata si mai plina de toleranta.
Autor: CATRINEL CHELARUApărut în nr. 395