Mergem?, îmi întreb prietenii la telefon. Se anunţă o conferinţă la unul dintre marile centre culturale ale Atenei, se pun în discuţie principiile politice ale lumii contemporane, sosesc câţiva vorbitori cu renume în politologia contemporană.
Ar fi bine să mergem, soseşte răspunsul. Deşi, remarcă cineva, mă tem că o să fie iarăşi îmbulzeală, din nou se vor călca pe picioare cei cu pantofii de peste o sutã de euro.
Şi uite deci cum apar zicalele. Pentru noi toţi, „cei cu pantofii de peste o sută de euro” sunt o categorie, „cei cu pantofii de peste o sutã de euro” înseamnă ceva. O întâmplare trăită, dă sens unei expresii.
Ne-am repezit în urmă cu câteva luni să ascultăm un vorbitor francez, invitat la Atena de partidul nostru de stânga cu poziţie tare în guvernul elen. Omul, devenit un fel de guru ideologic, a ţinut o cuvântare la una dintre marile noastre instituţii de învăţământ, în centrul Atenei. Ne-am dus, cei interesaţi de mersul lumii. Şi de felul cum o s-o scoată la capăt Ellada. Şi de viitorul copiilor noştri, şcoliţi, erudiţi, poligloţi şi în majoritate şomeri. Am vrut să fim alături de ei, cei deveniţi, din cauza acestei nenorociri care s-a abătut asupra Greciei, în majoritate simpatizanţi de stânga. Am vrut să auzim şi noi ce aud ei, ca să-i ajutăm, să le fim alături. Fiindcă în mod cert lumea asta trebuie schimbată, aşa nu se mai poate, dar cum să ajungem la acest „altfel” nu ştim nici noi, nu ştiu nici ei. Poate ştie atunci altcineva şi ne va spune şi nouă, celor măcinaţi de o realitate căreia nu mai avem resurse să-i mai rezistăm.
Omul era bătrân, cu o gândire prãfuitã. Ne spunea ceea ce vedea oricine, chiar fără ochelari. Că, nu-i aşa, capitalismul, că America…
Noi, cei din Grecia, rupţi de aproape cinci ani de criză şi obosiţi de luarea conceptelor pe-o parte şi pe alta şi de analizarea unei situaţii care a dus populaţia unei ţări la înfometare şi instituţiile la o totală paralizie, nu aveam ce să auzim de la maestrul discuţiilor de acum cincizeci de ani. Aşa că mulţi dintre noi ne-am făcut loc prin mulţime şi ne-am văzut de drum.
Până la acest moment eliberator, însă, am fost strânşi ca într-o menghină de mulţime. Partidul de stânga făcuse o mobilizare pe măsura numelui celui invitat. Probabil că pentru cei declaraţi, prezenţa era un must, fiindcă aşa se face politica.
Într-un amfiteatru de câteva zeci de locuri, se înghesuiseră câteva sute de oameni. Şi, de afară, până la începerea conferinţei, tot veneau şi veneau. Angajaţii ideologic. Simpatizanţii. Gândul te ducea fără voie la imagini alarmante. Oare există un sistem de evacuare în caz de incendiu? Oare există un sistem de aerisire în cazul în care cineva se sufocă?
Locurile în amfiteatru fuseseră ocupate cu mult timp înainte de ora anunţată. Multă lume se aşezase pe jos, pe spaţiile dintre scaune.
În faţă, pe primul prag al amfiteatrului, ne-am aşezat şi noi. Chiar dacă şedeam incomod, cu genunchii la gură, speram să-l vedem pe vorbitor şi să-l auzim. N-a fost însă chip să-l vedem, iar de auzit, ne-a ajutat sistemul de microfoane. Pe uşile deschise ale amfiteatrului năvălea tineretul cu orientare politică, aspitanţii la putere, convocat ca la o manifestaţie. În faţa mea s-a format o masă compactă, tineri care au dat din coate, s-au îmbrâncit, au înaintat un pas şi încă un pas. Dar nici să mă ridic în picioare nu mă lăsa inima. Locuşorul meu, pe pragul amfiteatrului, mi se părea sfânt. Şi din ocheadele celor din jur, îmi dădeam seama cât era de râvnit.
Nici vorbă, însă, să mai văd catedra, nici vorbă să mai văd prezidiul, nici vorbă să mai zăresc chipul vorbitorului. Ca o pădure, se înşirau în raza privirii mele sute de picioare. Vedeam sute de pantofi. Era o masă compactă de tineri, copiii noştri, ai grecilor, care căutau soluţia într-o guvernare alături de cei de stânga. Era dreptul lor. Era ceea ce s-ar putea să ne aducă ziua de mâine. Era poate o speranţă, în negura în care s-a scufundat de cinci ani una dintre cele mai ademenitoare ţări ale Europei. Exista aşadar o soluţie? Puteau fi consideraţi liderii acestui partid o soluţie? E cazul să plecăm urechea la lozincile stângii radicale? Va putea ea să scoată ţara din ruină? Înţeleg tinerii ăştia atât de porniţi despre ce este vorba?
Cum vorbitorul mi se părea depăşit şi conferinţa pierdere de vreme, am hotărât să renunţ la locuşorul meu favorit, pe un prag al amfiteatrului, cu genunchii la gură, sufocată de lipsa de aer şi cu un sentiment de claustrare din cauza sutelor de picioare care formau o pădure în faţa mea. Mi-am îmboldit însoţitorii, care mi-au răspuns uşuraţi, fiindcă şi ei îşi doreau să se ridice, dar nu îndrăzneau.
Ne-a luat mult timp să străbatem mulţimea până la ieşire. Dar, la un moment dat, ne-am văzut în stradă. Pe o arteră principală a frumoasei Atene. Acum în întuneric, din cauza austerităţii. Pe o parte şi pe alta cu vitrinele oarbe ale magazinelor, închise de faliment.
O vreme am străbătut bulevardul fără să vorbim.
Ştiţi, le-am spus totuşi la un moment dat, toţi băieţii aceia veniţi la comandă, toţi cei aduşi pentru atmosferă, toată stânga noastră militantă… Din locul pe care-l ocupam eu, le vedeam doar picioarele… Şi nu exista unul care să nu fie încălţat cu pantofi scumpi, de marcă… Pantofi ultimul răcnet, de peste o sutã de euro…