Ştafeta supravieţuirii

„S-o luam din zorii zilei, când intreg Petersburgul miroase a pâine calda, abia scoasa din cuptor, iar batrânele in fuste lungi si pelerine captusite si pline de petice pornesc sa ia cu asalt bisericile si trecatorii milostivi.“
O comparatie intre atmosfera Bucurestiului nostru de azi si cea a Petersburgului de odinioara, asa cum este ea descrisa, idilic, de Gogol in fragmentul de mai sus, nu este chiar imposibila: ceva se vede ca leaga aceste doua orase. Iar o asemanare intre ele si altele exista, de asemenea, dincolo de toate diferentele posibile. Nu ma refer la istoria lor, la arhitectura, la etapele de modernizare, ori la dezvoltarea previzibila in viitor, ci doar la o straveche indeletnicire pe care toate o adapostesc: cersetoria.
Respectivul paralelism ne ofera, apoi, oricât de voalat, si o sugestie privind evolutia mentalitatii cersetorilor si a milosilor, cu toate ca radacinile ei se pierd departe, in morala crestina a milosteniei. Caci, de la biblicul „cine suntem noi toti, daca nu niste cersetori“ ai milei Domnului, neavând nimic al nostru decât pacatul?, de la datoria crestineasca de mila fata de cel slab si neputincios, de la „imparte totul cu fratele tau“ sau de la saracia ca virtute la pragmaticul „Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga si in traista“, atât miluitul cât si milostivul au suportat de-a lungul istoriei lor comune semnificative schimbari de perspectiva asupra propriei conditii si asupra propriilor actiuni. Consecintele acestora au fost si ele importante influentând, la rândul lor, diversitatea stilurilor de abordare si modalitatile de operare in cersetorie. Cu alte cuvinte, pâna intr-atât au perfectionat-o incât, treptat, au ridicat-o la rang de profesie. Ca lucrurile stau asa, nu mai trebuie demonstrat: exista nenumarate analize, statistici, reportaje si documentare din care rezulta ca, in armata de cersetori, nomazi sau mai putin nomazi, nu toti sunt saraci. Unii dintre ei s-au imbogatit atât de mult incât, „in civil“, isi permit sa traiasca in lux, sa detina resedinte scumpe si sfidatoare fara a renunta, adesea, nici la umilul ajutor de somaj. Ii vedem, de altfel, cu totii misunând in peisajul urban, pe strazile Capitalei sau gonind pe carosabil zi si noapte in automobile extravagante ori somptuoase. Vorbim, bineinteles, despre capii unor bande sau ai unor clanuri care n-au nevoie de niciun permis de lucru pe piata europeana, despre asa-zisii baroni si despre traficantii de sclavi, care racoleaza, specializeaza, ii pozitioneaza sau ii retrag de la „locul de munca“ pe bietii nefericiti – batrâni, minori, schilozi, femei cu copii in brate –, dupa bunul lor plac sau dupa „cerintele pietei“. Vorbim deja despre oameni de afaceri neplatitori de impozite, dintre care unii au facut din cersetorie companii transnationale de profil cu profituri inimaginabile. Le mai lipseste, oare, ceva acestor prea liberi intreprinzatori care traiesc si se imbogatesc in legea lor? Se pare ca nimic. In afara, poate, de un permis de abuz si exploatare umana in vazul lumii. Caci, altminteri, cifrele de afaceri sunt halucinante. Potrivit unor calcule date publicitatii de Europol si comentate recent de „Daily Express“, „potentialul unui copil“ cersetor in Marea Britanie este de 120.000 de lire sterline pe an, in timp ce seful unei bande câstiga – tot pe an – 19.000.000 de euro! „Informatii 40 România“, un site de stiri comentate pentru românii din America, precizeaza ca, la ora actuala, pretul unui copil de cinci ani este de 19.000 de euro, având in vedere ca, pus la cersit inca cinci ani de la data cumpararii, el va aduce un profit insemnat. Va mai crede cineva ca asemenea atrocitati nu sunt programate si controlate, astazi, in lume de adevarati experti in marketing?
*
Sa ne amintim acum ca dupa ce orasenii si-au schimbat viziunea asupra centralitatii, deplasând-o din jurul bisericii in perimetrul cladirilor administrative, cu deschidere spre arterele comerciale ale orasului, terenul predilect de confruntare al cersetorului cu milostivul s-a mutat si el. Pâna si vorbele inteleptului Solomon, care vedea actul milosteniei ca pe o „afacere“ reciproc avantajoasa desfasurata in baza unui acord implicit, suna parca si mai pragmatic aici. „Cel ce miluieste pe sarac, spunea el, imprumuta pe Dumnezeu“.

Dar nu degeaba, caci lui i se va „intoarce insutit“. Numai ca, treptat, pe sarac viata il inraieste si pe masura ce isi va pierde inocenta, va deprinde si perversitatea, iar umilinta lui se va risipi brusc dând glas falsei milogeli. In loc sa-i inspire marinimosului sau miluitor un sentiment de compasiune, cersetorul ii va produce un fel de banuiala, urmata de o dezamagire ce se va limpezi tot mai mult intr-o senzatie de dezgust sau chiar aversiune. O asemenea alterare a relatiei nu a scapat spiritului patrunzator al unui scriitor realist precum Benito Pérez Galdós, care nu descrie cu prea mare simpatie figurile cersetorilor spanioli din secolul al XIX-lea: „puneau pe ei paturi in carouri, aveau parul latos si dinti galbeni… stateau trântiti pe jos si dârdâiau pe pavaj, pândind de acolo privirile trufase ale celor instariti, din clasa mijlocie“. Cert este ca, pâna in ziua de azi, cersetorii de rând nu s-au schimbat prea mult, cel putin ca infatisare. Ba uneori iti vine sa crezi ca sunt aceiasi! Probabil ca impresia aceasta il urmareste si pe Alberto Ruíz-Gallardón, edilul sef al Capitalei spaniole. Caci, la jumatatea lui august, cotidianul spaniol „El País“ a considerat necesar sa gazduiasca in paginile sale o discutie referitoare la propunerea primarului de a-i aduna pe cersetori de pe strazile Madridului si de a-i muta, practic, undeva in afara orasului, in adaposturi special amenajate. Exasperat de prezenta lor agresiva – blocheaza intrarile in magazine, ii agreseaza pe turisti, dorm pe cartoane in Plaza Mayor –, liderul spaniol a cerut chiar adoptarea unei legi in acest sens si a facut apel la o motivatie aparent imbatabila din punct de vedere civic si democratic, acuzându-i de „intrebuintare in interes personal a bunului public, bunaoara a strazilor si a pietelor“. Nu stiu unde vor fi ajuns pâna la urma spaniolii cu aceasta dezbatere pentru ca, in acelasi timp, alti lideri l-au acuzat pe primar ca, in loc sa gaseasca solutii politice de reducere a „saraciei, a marginalizarii si excluderii“, vrea „sa curete Madridul“ obligându-i pe bietii napastuiti sa se retraga din spatiul public. Iata, insa, ca o ziarista cubaneza „independenta“ ne anunta ca si Guvernul de la Havana incearca sa le gaseasca un alt loc sub soare cersetorilor care au invadat zonele turistice. In Elvetia, in schimb, unde, se stie, cersetoria fusese interzisa in 2008, politicienii au readus pe tapet o decizie, dupa parerea unora, discutabila, pentru a dezbate asupra legalitatii cersetoriei, considerându-se ca „un tratament diferentiat“ in ce-i priveste pe cersetori ar constitui, in fapt, o incalcare a drepturilor omului. Cât despre o posibila reactivare a interdictiei, este greu de crezut ca ar mai putea fi vorba, odata ce s-a convenit ca ea este contrara Constitutiei federale.
Nu putem sa nu observam insa ca, in ultimii ani, fenomenul cersetoriei s-a extins atât de mult, incât semnalele de alarma in presa s-au intetit aproape pretutindeni, reclamând adoptarea de urgenta a unor masuri de aparare in fata acestei „noi“ calamitati. Masuri privind, deopotriva, oameni si bunuri. In Mexic, de pilda, „Diario de Querétaro“ atrage atentia ca centrul istoric al orasului Querétaro, considerat „Patrimoniu Cultural al Umanitatii“, se afla permanent sub asaltul unei bande compuse din 230 de copii cersetori, multi dintre ei nedepasind frageda vârsta de… doi ani. Mai simpatici, in schimb, ar fi putut sa fie cersetorii din Berlin, care au ocupat luna trecuta Pariser Platz costumati ca de Fasching in Mikey Mouse, in pui de gaina, in tigri sau in alte animale, daca, asa cum scria „Die Welt“, nu ar fi inceput sa-i hartuiasca pe turisti, somându-i sa scoata banii din buzunare.
Nu stiu cum erau cersetorii odinioara: vor fi fost ei vreodata buni, blânzi si milosi? Daca intr-adevar au fost asa, imi place sa cred ca urmasii lor, la fel de nevinovati si sfielnici, sunt, astazi, o parte dintre pensionarii din România: fosti modesti functionari, fosti dascali, fosti cine mai stie ce bugetari, bolnavi incurabili, parinti batrâni, singuratici, umbre macinate si albite de ani grei si de boli grave, fulguind pe lânga peretii spitalelor, ai bisericilor si ai supermarketurilor, cu mâna intinsa la trecatori pentru a primi un banut sa-si cumpere medicamente. Nu stim nici de unde vin, nici când se duc, dar parca mereu le iau locul altii, din ce in ce mai multi si mai necajiti, ca intr-o sinistra stafeta a supravietuirii.
Vorbind insa despre cersetoria autohtona, trebuie sa spunem purul adevar: ca ea difera fundamental de cea cu care se confrunta tot mai dramatic, in ultimii ani, Occidentul. Ca, la noi, cersetoria inseamna supraproductie proprie, pe câta vreme, in Occident, import nedorit. Cu alte cuvinte, in timp ce, la noi, ea nu este decât rezultatul pauperizarii fortate a populatiei, gratie unei politici dictate de mintea unor politicieni iresponsabili si corupti, in Occident, marea masa a cersetorilor este necontenit imbogatita de valurile de imigranti care aflueaza in disperare din tari sarace si prost guvernate. Precum, bunaoara, România. Asadar, nu este deloc de mirare ca democratiile occidentale au lansat repetate semnale de alarma in fata unei asemenea invazii, de proportii, care, in unele locuri, a fortat nepermis de mult zagazurile (intotdeauna prea fragile) ale politicilor sociale locale.
Intre timp, la noi, saracia lucie este in floare. Si unica solutie care s-a gasit pâna acum pentru a o stârpi este aplicarea unor politici letale.
Va trebui sa remarcam, totusi, dincolo de asemenea tragice episoade, practicarea cu succes, in România, a inca unui tip de cersetorie, foarte eficient: cersetoria electorala. Originala, nu-i asa, pentru o democratie? Numai ca ea s-ar parea ca implineste, mai ales in campanii, insasi porunca lui Dumnezeu: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti“. Practicata la doua capete, cu beneficii inegale, e drept, iar pentru una dintre partile implicate chiar contrara interesului propriu, ea s-a dovedit, in repetate rânduri a fi totusi satisfacatoare pentru intregul popor: politicienii cersesc voturile cetatenilor, cetatenii voteaza in schimbul unor „pomeni electorale“ – pungi cu alimente, cu ulei, faina, malai, iconite sfintite (de unde se vede ca, in fine, si Biserica noastra se implica), umbrele, geci, in functie de norocul fiecaruia. Sa recunoastem, este o strategie care sustinuta de doua componente – una politica si alta bisericoasa, – misca, asa cum poftesc, si in sensul in care poftesc comanditarii ei, toata gama sensibilitatilor românesti pentru indolenta, lacomie, superstitie, inselatorie. Dar, vorba aceea, la asa cetateni, asa politicieni!