Sari la conținut
Autor: NICOLAE BREBAN
Apărut în nr. 332

Splendidul travaliu al adoratiei

    În volumul de fata, numit „Marea amiaza“ si pus sub semnul lui Friedrich Nietzsche, numele, temele si motivele sale ideatice strabat, într-adevar, cele câteva sute de pagini ce subîntind arii culturale largi, extrem de diferite, daca nu antagonice de-a dreptul: ruse, germane, franceze, engleze si române, mai ales, la intersectia, cum se stie, extrem de fertila si de simbolica a ultimelor secole în creatia europeana, al XIX-lea si al XX-lea.
    Marea varietate a numelor si culturilor din care provin creatorii citati în acest voluminos eseu, temele lor specifice, care, când îi apropie, când îi departeaza în amalgamul elegant, obsesiv, al autoarei – poeta si romanciera ea însasi – se aduna însa si se concentreaza, aidoma unui spot intens de lumina, sub angulatia aceluiasi motiv pe care l-am putea numi obsesiv: cel al Viului! Prin aceasta descoperire, intuitie extrem de originala a unei teme eseistice, mai ales în spatiul cultural autohton, Aura Christi se avânta pe terenuri ispititoare, riscante nu rareori în ochii acelor pedanti, care suporta greu alunecarea din tiparele prestabilite, daca nu din conventiile tiranice ale modelor culturale, cele numite azi, mai ales în lumea stiintelor „tari“, inter-disciplinare.
    Urmând cu o rara perseverenta, cu o sclipitoare aplicatie acest motiv, autoarea strabate, cum am vazut, vaste terenuri de „vânatoare“ ale marii culturi europene, din pre-romantism, romantism si pâna în cea mai apropiata si familiara modernitate, apropiind, înrudind apasat nume cunoscute, celebrisime, care altfel stau la o respectabila, conventionala distanta. (Chiar si numele subsemnatului, împreuna cu analiza afunda a unor romane ce-mi poarta semnatura, romane inundate, crede mereu Aura Christi, de tema viului, sunt prinse, nu pentru prima oara, e drept, dar cu o acuitate rara, în corul marilor nume si texte europene de proza, fapt care, marturisesc, m-a emotionat si mi-a dat, nu stiu cum sa spun, cumva, o bucurie certa, o aprehensiune care-mi anunta, parca, postumitatea. Marea Vama a tuturor celor care speram ca vom dainui în turbionul feroce, drept, nu rareori, si masacrator al timpului.)
    În densul volum de fata putem, daca vrem, distinge trei mari parti componente dupa substanta tematica, obsesiva, care le anima, si nu numai dupa împartirea pe capitole: prima parte, absorbita mai ales de fascinatia produsa asupra poetei si romancierei de lumea fictionala, metoda, misterul scriiturii proustiene, din „À la Recherche du temps perdu“. Într-adevar, putini comentatori români ai acestei, cu adevarat, revolutionare opere romanesti, s-au apropiat atât de decis, de eficace, de sâmburele de foc nu numai al constructiei, ci si al viziunii proustiene, cum o face aici Aura Christi. Am zis sâmburele de foc, deoarece autoarea prezentului eseu, fara a fi o titrata si, sa zicem, profesionista a comentariului critic, se slujeste de doua lucruri, de doua instrumente sui generis, pentru a se apropia de acest colos epic, stim, care se refuza nu multor interpreti cu galoane din vastele zone ale comentariului teoretic literar: intuitia poetica, în care se încrede orbeste – si aici instinctul o ajuta, caci eseista este si a facut dovada unei creatii poetice excelente – si febra admiratiei, care, în cazul ei, o ajuta si o lumineaza chiar pe cararile cele mai obscure în aparenta, si mai discutate, mai controversate, ale operei majore a lui Marcel Proust. Aceasta febra care o scuteste, poate, de o mai îndelunga perioada de cercetare, de verificare a armelor pe care trebuie sa le dovedeasca orice spirit cercetator, când îndrazneste sa se apropie de una din catedralele epice nu numai ale modernitatii europene – fapt care îi va fi reprosat de unii! – este însa cea care o sustine, daruindu-i un patos analitic si el nu foarte gustat azi, mai ales, când traim o grabita, nu rareori superficiala „era analitica“ care se opune nu numai marilor sinteze, ci si capacitatii spiritului contemporan de a iesi din „uscatele“, „ironicele“ aprecieri asupra a ceea ce altadata se numeau viziuni. Asupra lumii si asupra Fiintei.
    Dându-si seama de aceasta „primejdie“ a febrei, stimulativa, însa, indubitabil, si deconcertanta, ca un alcool din esente tari, autoarea a avut instinctul de a-si captusi întreaga schelarie a acestei prime parti, dar si aproape a întregului studiu de fata, cu ceea ce numim îndeobste interdisciplinaritate. O descoperire, o îndrazneala teoretica curgând din ultimele decenii ale secolului trecut, uzitata de cercetatorii din fizica, matematica, si, se pare, mai ales, de cei a caror stiinta, convingeri ultime au ajuns într-un impas. Cei care au cutezat sa paseasca peste acea granita sacro-sancta care, pâna de curând, despartea tiranic, ultimativ, disciplinele umane, de baza, ale cunoasterii. Spre deosebire însa de oamenii de stiinta care vor sa depaseasca logica formala sau sa forteze limitele rationalitatii care domneste în forme autocrate din timpurile post-feudale, în cautarea, în aproximarea unei posibile deitati, de atâtea ori izgonita din templul stiintei, a carei autoritate, daca nu necesitate, sclipeste mai abitir, mai ispititor prin absenta, Aura Christi foloseste cu aplomb uneltele transdisciplinaritatii nu numai pentru a apropia, a înrudi uneori texte si autori care au stat decenii la rând, în mii de exegeze, la o departare, la o distantare specifica absolut convingatoare, emblematica, dar si pentru a apropia, uneori chiar pentru a „logodi“ moduri de a gândi, simboluri, teme obsesive, despre care nimeni înaintea ei nu s-a gândit ca vor putea sta alaturi. Ca vor putea astfel lumina si fiinta într-o cu totul alta culoare, ca vor prinde, uneori, o alta pasta, ba chiar, ca vor semnifica de-a dreptul valori, sentimente noi.
    Nietzsche si nietzcheanismul prind o valoare si o functie aparte în aceste interpretari, adesea, bulversant de noi, de îndraznete; multi dintre marii autori examinati cu acribie, cu o exemplara insistenta de autoare – de la Proust la Th. Mann, de la Tolstoi la „rivalul“ sau, F. M. Dostoievski, de la Origene si Tertulian pâna la Hegel si Schopenhauer, sfârsind, se întelege, cu apropiatii de sufletul poetei, venitii din legendarele, pentru noi, unii Români, Chisinaul si Cernautiul vechii, marii Românii, Sestov si Berdiaev, ca si romanticul Lermontov sau întemeietorul multor modernisme, credem noi, Nikolai Vasilievici Gogol – se înjuga aceleiasi febre a autoarei ce alearga, cu o vitalitate, cu o inteligenta rara, care vrea si nu rareori ne convinge ca Viul este osia mare, invizibila si ferma – asa cum sunt ferme stelele pe firmamentul unei nopti de vara, la înaltime sau peste mari! – axul care leaga laolalta si le dau un alt sens, subsidiar, monoton, extraordinar de nou acestor lumi de hârtie, de atâtea ori „calcate“, studiate, „explicate“ si uitate, uneori, de generatii întregi. Viul, ceea ce Grecii numeau Ontos, iar noi numim fiinta, si chiar mai mult decât atât, deoarece Noica, pare-mi-se, a creat si un termen, cel de fiintare.
    Preocupata intens, pe zeci de pagini, de arta, si ea în buna parte neglijata, daca nu uitata sau de-a dreptul dispretuita a tipologiei în roman, a crearii personajului viu, memorabil, Aura Christi ne da zeci de exemple, de citate, înca o data, din textele cele mai diverse, încercând sa explice tehnica, modalitatile unor autori atât de diferiti, iscati din medii atât de departate, de a crea personajul, stâlp, în viziunea autoarei, al constructiei romanesti, folosind înca o data dialectica nietzscheana, dedusa si ea din cea clasica, a lui Hegel: lupta contrariilor, Viul, Subiectul care se naste din necontenitul efort de creatie si distrugere. Acesta, dublat de spiritul nietzschean al auto-depasirii, Aura Christi netemându-se sa articuleze vocabula supra-om în aerul, în proximitatea unor personaje care reusesc cu un spectaculos aplomb sa împlineasca acest proces; aceasta arta, poate forma majora sub care ni se arata geniul creator – crearea „oamenilor vii“ din textul de hârtie, din forfota fictionala, siluete ce vor marca apoi, în timp, fara sa se erodeze, modele de comportament si, mai ales, modele psihologice, apte de a interpreta lumea. Si fiinta.
    Unul din exemplele intuitive care ni se prezinta este felul în care Rogulski, personajul central din romanul „Don Juan“, reuseste „învierea“ femeii, a Toniei, burgheza supusa reflexelor conventionale pâna în vârful unghiilor, bruscând-o, molestând-o aproape, spre a o face apta de a simti feminitatea reala, o nastere radicala, prin nu putine convulsii, a unui nou caracter. Aura Christi vorbeste aici de golirea fiintei, a vechii fiinte, pentru a o umple cu un nou continut, negator în esenta a vechii personalitati, de care parea si era atât de patrunsa. Iata citatul: „…Seductia donjuanesca teoretizata în siajul lui Kierkegaard, interesul manifestat fata de crearea femeii, eliberarea feminitatii din chingile restrictive ale moralei, bunului-simt, posesia la nivel mental si, eventual, ulterior, intrarea pe terenul posesiei fizice – stadiu de altminteri neobligatoriu, întrucât primatul îl detine subjugarea mentala a potentialei victime. Cucerirea de acest tip (nu neaparat erotic sau atingând erotismul în stare pura, spiritualizata la maximum!) presupune, initial, golirea de personalitate, de vointa, pentru ca de îndata, în timpii imediat urmatori, vasul psihic al „victimei“ sa fie „umplut“ cu o vointa straina, cu personalitatea celuilalt. Interesanta rasturnare! Dificil de realizat la nivel epic, cucerirea erotica fiind apropiata de autor de seductia politica si fiind înrudita funciar, paradoxal, cu viul iscat, uneori-adeseori, de sub masca/teascul feminitatii“. Cu finete, autoarea observa aici un fel de dublu travaliu creator: cel al autorului, aplecându-se asupra lui Rogulski, personajul sau central, dar si asupra muncii acestuia – dusa cu mijloace adesea rebarbative – de a crea fiinta, de a rasturna personalitatea, aparent înghetata a femeii ce-i sta în fata, pe care o „seduce“, adica o atrage nu spre posesie fizica, cum am fi tentati sa credem în seria celebrelor cuceriri, posesii ale atâtor Don-Juani iscati din medii culturale atât de diferite în timpul secolelor, ci spre o eliberare a fiintei Toniei, spre descoperirea propriei feminitati.
    Vorbind mai încolo de acelasi procedeu, de aceeasi arta, crearea personajului în roman, aplicând mereu teme, motive nietzscheene, Aura Christi se apleaca asupra mastii, motiv foarte putin cercetat în aceasta lumina nu numai în literatura noastra, ci si în cea europeana. Masca, în viziunea lui Nietzsche – pentru a fi nepermis de expeditivi fata de una din cheile interpretarii marelui, radicalului filosof! – nu este cea care ascunde, ci devine una din formele obligatorii nu numai ale esentei, ci si ale destinului. Aura Christi urmeaza si aplica, în cazuri diverse, luate din opere literare majore, venite din Rasaritul si din Apusul continentului, modelul nietzschean al mastii. „Rogulski/ Don Juan/ Don Quijote – acest trubadur metafizic al viului care ne deruteaza printr-un complicat joc al mastilor (o continua diversiune, pentru a-si duce la capat marea lucrare spirituala)“ afirma autoarea, recurgând înca o data la conceptul de masca, pentru a apropia, pentru a explica, a încerca sa înteleaga mecanismul ascuns al creatiei personajului literar. Aplicând, cum vedem mai pe tot întinsul amplului eseu, cu totul alte mijloace decât cele folosite de sacro-sancta critica si teorie literara.
    E nu mai putin evident ca a pune, în majoritatea cazurilor, în miezul studiilor esentiale ale volumului – „Religia viului“ fiind, dupa parerea noastra, cel dominant, nucleu al întregii carti – ontosul, principiul viului, esenta dar si formele, mastile sale care rasar, se afirma din atâtea texte ilustre, comentate însa si percepute altfel si altadata prin chei, hermeneutici diferite, e o forma insolita si, cu siguranta reductionista. Este curajul de necontestat, originalitatea autoarei. Ca si supraaglomerarea textului, a analizei, cu citate, nu de putine ori deconcertante pentru un lector obisnuit cu o alta densitate a unui comentariu critic.
    Unul din exemplele preferate ale autoarei, pentru a patrunde în ciudata fenomenologie a nasterii viului în proza, este, fara îndoiala, aplecarea insistenta asupra nuvelei „Moartea lui Ivan Ilici“ a lui Tolstoi. (Care Aurei Christi i se pare a fi „scrisa“ de Dostoievski, într-o asemenea masura stilul autorului rus, echilibrat si puternic pe atâtea si atâtea sute de pagini ale amplelor sale pânze epice, în aceasta bucata, pare a-si fi pierdut cunoscuta seninatate, semi-distanta fata de procesele si personajele pe care le isca.) Într-adevar, nu e greu de depistat în scriitura nuvelei, spune autoarea, o anume febra a derularii actiunii, accente care nu rareori ne amintesc de frazele fierbinti, aparent dezlânate, îmbibate de o ciudata iritare, ca un semn tot mai convingator, persuasiv aproape, al misterului, al revelatiei, ce tresare, aproape pulseaza din text, semne mai degraba ale celuilalt Rus, autorul lui Ivan Karamazov sau al printului Mîskin. Nuvela este repovestita cu minutie, cu o fina subliniere a acelor momente, stari si fraze ce sar cumva din curgerea, altfel solemna, linistita, din alte carti ale contelui Tolstoi.
    Suntem aproape dusi de mâna nu atât spre finalul nuvelei, spre deznodamântul, de altfel, tot mai previzibil. Autoarea face, mai ales, o reala opera de hermeneut, punând accentele si subliniind apasat – ea însasi parca prinsa de febra transformarii unui ins mediocru, previzibil, într-un erou tragic! – formele, intensul dramatism al revelatiei „mortii personale“ a functionarului. Descoperirea acestuia ca moartea, ca fenomen general si abstract, cea de care putea suferi oricine din lumea sa, asa cum i s-a întâmplat cuiva apropiat, cunoscut, „lui Caius“, moartea poate lua deodata, cu o rara brutalitate neanuntata, forme ce-l vizeaza direct, transformându-se dintr-o vaga, generala amenintare sau dintr-un proces ce are loc, ca si altele, în lumea reala, sociala, într-o forma de atac, amenintatoare în extrem, dusmanoasa, teribila, vizându-l „de data aceasta“ numai pe el, pe Ivan Ilici. Scotându-l cu un fel de cinism impersonal – cu atât mai sinistru! – si cu o brutalitate crescânda dintr-o lume ce parea reala, previzibila, într-alta: ascutita, distrugatoare, fara cea mai mica urma de umanitate. Paradoxul acestei nuvele, crede Aura Christi, este tocmai descoperirea vietii, a viului!, numai prin aparitia, impozanta mortii, a fenomenului mortii, despuiat, iata, de orice generalitate si semne de rudenie cu viata cunoscuta înainte, o catastrofa, un taifun ucigator care se îndreapta implacabil spre o singura tinta: sinele lui Ivan Ilici. Scotându-l cu o nemaipomenita duritate din rândul celorlalti, în care parea a-si fi gasit decenii la rând starea, echilibrul, trimitându-l brusc, cu o necrutatoare adresa, în existenta reala, aspra si lucida, de o luciditate a carei lumina se învecineaza cu sclipirea orbitoare a unei stele, daruindu-i Viul, darul insuportabil al Realului, tocmai în ceasurile în care îl trimite în nefiinta.
    Autoarea se îmbolnaveste parca, în acest studiu, al mortii lui Ivan Ilici, de stupoarea eroului nuvelei, dar, credem noi, si de febra stilistica a autorului, greu depistabila în curgerea calma, solemna, a marilor sale romane. În acest fel, Aura Christi, prin aceasta „dubla empatie“ fata de tragismul eroului – al carui gâfâit de spaima îl resimtim, aproape din povestirea povestirii, dar, fapt nou, „curios“, chiar si gâfâitul autorului, febra si surescitarea sa stilistica, altadata, spuneam, atât de bine absorbita în maestra, unica stapânire de sine stilistica a gigantului Rus. Renuntând la distanta, „uscaciunea“, curente la nu putini comentatori ai acestei nuvele, autoarea „Religiei viului“ ne arata, adesea convingator, maiestrit fara îndoiala, o noua pozitionare a hermeneutului. Pe care am putea-o numi, în anumite cazuri, „îmbolnavirea de text“, ca un semn, ca o forma de retraire nu numai a epicului pur, ci si a revelatiei, a misterului existential, pe care îl ascunde, devoalându-l, pe care îl încifreaza, descriindu-l, orice mare creator. Astfel, în momentele de gratie, în acest amplu, bogat, extrem de divers studiu, autoarea nu se teme sa redevina Poet, sa-si sfâsie simbolic, cu un patetism pe care nu-l ascunde, toga de comentator rece, distant, amestecându-se cu întreg trupul mintii nu numai în vâltoarea epica, retraind suferinta, uimirea paralizata, deznadejdea sau triumful unei victorii nesperate, „gesticulatiile“ eroilor, astfel, înviati înca o data.
    Acest ton, de empatie vie, febrila, îi reuseste rareori comentatorului, chiar si unuia cu faima. Nu întâmplator este citat printre altii, Miguel de Unamuno cu studiul sau, „Viata lui Don Quijote si Sancho“. Profesorul de la Salamanca, într-adevar, în eseurile sale reuseste sa paraseasca tinuta solemna, uscata, a oricarui erudit exeget, pentru a se amesteca corps et âme, în comentariul tot mai inflamat, fara sa se teama ca-si va pierde un gram din prestanta, de credibilitate. Eseistul devine în acest mod – întâlnit, e drept, prea rar în miile de pagini eseistice ale continentului – un creator la rându-i, credem noi, dislocând cu seninatate acea granita ce pare adesea de fier, între comentariu, docta analiza pe text, si creatie, fictiune, „inspiratie“. Cucerind astfel un fel de „dementa vizionara“, ar putea exclama un hâtru!
    Suntem pe deplin convinsi ca „Nietzsche si Marea Amiaza“ sau aceasta absolut originala, curajoasa „Religie a Viului“ se vor înscrie nu numai printre exegezele importante, necesare, în acest moment, literaturii contemporane, ci vor propune si un alt stil al interpretarii, repetam înca o data, extrem de curajos, al autoarei, deoarece se aplica, vine în urma unor mari hermeneuti, exersându-se pe texte despre care nu se mai poate spune nimic!, ar exclama orice neofit. Acest curaj, credem noi, înca o data, îi este daruit literalmente Aurei Christi, caci ea nu ezita sa se scufunde în întregime în baia fierbinte sau insuportabil de rece, de glaciala, a unor texte, care, desi scrise si publicate cu un secol sau doua înainte, ne apar mereu în fata cu o luminiscenta aburita, intensa, inconfundabila, ca cea a unor culmi înzapezite, eterne, ca acel spectacol al înaltarii în zare a unui colos fals blând, precum Fujyama, dându-ne mereu impresia de fuga si de apropiere, de miscare a acelor corpuri stelare, facute doar pentru a fi contemplate. Cu un curaj, cu o spaima admirativa, care sunt mereu tot atâtea daruri ale „senzatiei estetice“, ale participarii intime, totale, la Creatie, abandonând mereu, la nu stiu care margine de drum, ticurile, conventiile numeroase, marunte, care ne apara adesea, uneori chiar si eternul „bun-simt“.
    În acest fel, drumul „înainte si îndarat“ al autoarei, al autorului de azi, de la creatie spre analiza si comentariu, si, înca o data, fuga în fictiune si visare, sunt nu numai posibile, dar devin, iata, un stil. Un nou mod de aperceptie, de existenta, o „cheie practica“, adesea eficienta, de a ne apropia înca o data de acele culmi înzapezite, aparent intangibile, pe care le-am evocat mai sus si care plutesc mereu pe linia orizontului mintii, oferindu-se fara gres numai acelor priviri care nu pot trai fara ele.
    O hrana reala, a mintii si sufletului, alaturi de muzica, înlocuindu-ne cu succes, adesea, povara unor amintiri care ne sufoca si carora nu le gasim întotdeauna întelesul. Deoarece adevaratii poeti stiu! – sensul unor lucruri, ca si al unor fiinte care ne apar într-o lumina ciudata nu rareori se gaseste în alta parte! Ailleurs!

    Iunie, 2011