Muzeul Naţional al Ţăranului Român invită publicul în perioada 16 octombrie – 9 noiembrie 2014, să descopere, dincolo de Maramureşul fotografilor sau al documentarelor TV, care vorbesc despre imaginea idilică a unui spaţiu tradiţional autentic, chipurile-biografii ale unor oameni ai locului în care tradiţia este permanent animată de scenografia prezentului. Expoziţia Spiritul Săpânţei, proiect intercultural iniţiat de artiştii contemporani israelieni Haim Maor şi Nora Stanciu, avându-l ca invitat şi colaborator pe Dumitru Pop –Tincu, sculptorul ţăran al crucilor Cimitirului vesel din Săpânţa, filtrează ca într-un jurnal vizual subiectiv, poveşti pictate, sculptate, cusute sau înregistrate, într-o formulă totodată postmodernă şi melancolică, surprinzând cu vitalitate şi expresivitate un întreg imaginar al cotidianului ţărănesc al locului.
Scurt jurnal de expoziţie / pledoarie pentru frumuseţea unei întâlniri
Când Haim şi Nora mi-au povestit despre proiect şi despre dorinţa lor de a-l arăta la MŢR, arătându-mi fotografiile lucrărilor şi povestindu-mi despre întâlnirile din sat, cu oameni care le-au marcat trecerea pe acolo şi care le-au inspirat creaţia, am înţeles de ce acest proiect s-a transformat într-o comuniune de lucrători în ale artei aşa cum lucrează ţărăncile iile sau ţăranii crucile, în care privirea comună a fost identitatea locului, celebrarea memoriei, regăsirea unor rădăcini pierdute – dubla identitate a Norei, fascinaţia pentru arta tradiţională dincolo de limitele geografice ale locului, exploatată atât de tonic şi creativ de Haim, cu ajutorul unui instrumentar contemporan care reuşeşte să redea particularităţile specifice maramureşenilor pline de vervă şi forţă simbolică.
Chipurile lui Haim
Pictura lui Haim este una foarte directă, reuşeşte să construiască o privire particulară, compusă din straturi, suprapuneri şi intersecţii de stiluri. Uneori pare că face trimiteri la conturul sintetic al desenului cu care iconarii încep pictura pe sticlă, numit de aceştia izvod sau tipar, dar şi la reciclări ale desenelor flamande, impresioniste, de bandă desenată contemporană sau ale unui realism poetizat. Chipurile ţăranilor pictate de Haim devin iconuri ale satului maramureşean contemporan într-o reciclare postmodernă care surprinde sintetic elemente de culoare locală, umor, atmosferă ţărănească, o surprindere plină de forţă şi expresivitate a fizionomiei atât de specifice ţăranilor maramureşeni, reliefată pe fundaluri ce amintesc de decoraţia geometrică a scoarţelor ţărăneşti, cât şi recuperarea unui stil frust, naiv, local, aglutinat cu interventii personale care ţin de un instrumentar specific artei contemporane. Ţăranii lui Haim sunt desenaţi fotografic chiar dacă instrumentele de lucru sunt cele clasice: creion, pastel, culori de apă. Şi deşi sunt abia iviţi de pe suprafaţa lemnului, ei devin personaje vii, care te pătrund cu privirea şi îţi povestesc întreaga lor viaţă.
Melancolia şi dorurile Norei
Că Spiritul Săpânţei este puternic şi viu, o demonstrează din plin chiar picturile Norei.
Nora pictează cu sufletul, precum ţăranii lucrau icoanele. Întoarcerea la autoportret a Norei ne este dezvăluită printr-o serie de treceri delicat construite, de la expresivitatea frustă şi frumuseţea decoraţiei viu colorate de pe ia maramureşeană, a farfuriilor şi a ştergarelor de culme din casele ţărăncilor, la delicateţea aristocratică a broderiei de la oraş şi a parfumului interioarelor de casă veche, ipostaziate în atmosfera naturilor statice ce îmi amintesc de picturalitatea operelor lui Cezanne. Picturală, poetică, melancolică după ingenuitatea şi frumuseţea lumii ţărăneşti cu care intră în dialog uşor şi necondiţionat, lumea Norei primeşte din locurile de unde-a plecat forţă şi sensibilitate pentru a construi armătura lumii noi în care locuieşte.
Despre Cimitirul vesel şi Dumitru din Săpânţa
Despre Săpânţa şi Cimitirul vesel din sat aproape că nu e nimeni din România să nu fi auzit. Maramureşenii sunt mândri de locul, de tradiţiile şi obiceiurile lor, pe care le continuă cu acelaşi respect şi credinţă, chiar dacă au devenit demult actori locali, solicitaţi deseori de televiziuni, posturi de radio, jurnalişti, şi mai ales turişti, români şi străini, să povestească iar şi iar istoria Cimitirului vesel şi a meşterilor care au lucrat faimoasele cruci pictate, să reia în festivaluri organizate ritualuri altădată numai ale comunităţii locale.
Ioan Stan Pătraş, sculptorul ţăran al Săpânţei (1908 -1977) şi ucenicii care i-au urmat, printre care şi Dumitru al nostru, au dat formă Spiritului Săpânţei, pornind la început prin sculptarea portretelor celor morţi pe cruce, apoi cioplindu-le poveştile şi acoperindu-le în culoare pentru a le proteja de vânt şi ploaie. De la ilustrarea unui chip, au imaginat, prescurtat şi personalizat istoria vieţilor sătenilor duşi în lumea de dincolo, folosind expresia epitafului literar şi a verşului maramureşean. Pictate cu albastru precum unele case maramureşene şi transilvănene şi incizate şi decorate cu chenar viu colorat, folosind verdele, roşu, albul, galbenul în variante geometrizate sau flori pornind de la decorul scoarţelor, ţesăturilor, al icoanelor pe sticlă sau al blidelor vechi, crucile cimitirului vesel, ordonate, stând una în spatele celeilalte, compun împreună o fascinantă imagine a unui loc viu în care moartea devine viaţă, cei duşi în lumea de dincolo folosind prezentul ca formă de descriere a vieţii trecute. Poveştile gravate şi pictate asigură oralitatea unei culturi vii care se schimbă din mersul tradiţiei furându-i acesteia subiectele cotidiene. Răposaţii, prin meşteşugul meşterilor cruceri, iau în râs moartea, câştigând lupta cu aceasta prin forme vii de povestire, adevărate naraţiuni autoironice despre ultima trecere, adresându-ni-se direct şi confesându-se nouă despre viaţa lor întreagă şi evenimentul care i-a adunat acolo: se naşte un sat viu în moarte, al celor duşi dincolo, fie că sunt ucişi de boală grea, morţi în locuri străine, loviţi de trăznet, călcaţi de maşină, sau pur şi simplu duşi de bătrâneţe.
Lumea maramureşeană a lui Dumitru Tincu descrie, cu vitalitate şi acelaşi simţ al umorului şi spirit ludic, momente esenţiale ale vieţii noastre, aşa cum sunt dragostea şi căsătoria, maternitatea, muzica, jocul, munca şi, nu în ultimul rând, atât de exploatata trecere a morţii. Poeme scurte în imagine şi tablouri naive prin excelenţă, însoţite sau nu de texte la fel de pline de umor, scenele lui Dumitru construiesc acelaşi peisaj viu ca şi cel al crucilor din Cimitirul vesel, cu o scenografie naivă, dar puternic afirmată în cadrele unei priviri contemporane ale meşteşugului. El poate fi sigur că are toate elementele prin care lasă celor care îi urmează şi nouă privitorilor şi iubitorilor de artă tradiţională, un inedit dicţionar în imagini pictate şi sculptate prin care să dăinuiască Spiritul Săpânţei.
Împreună în spirit
Expoziţia de la Muzeul Ţăranului stă parcă sub semnul oarecum paradoxal al frăţiei de spirit: frăţie între un om al locului – Dumitru Tincu-Pop – care se îngrijeşte de moartea cea bună a celor din comunitatea satului său; o artistă – Nora Stanciu – cu rădăcinile înfipte pe pământ românesc şi cu coroana înflorită în Ţara Sfântă; şi un artist israelian – Haim Maor – care descoperă România prin poarta Maramureşului şi care din acel moment, imaginează şi construieşte mereu alte punţi între artiştii din ţara lui şi artiştii români.
De data aceasta, puntea se numeşte Săpânţa, iar una dintre trăsăturile comune ale acestor trei artişti participanţi este umorul sau, mai degrabă, voioşia. Ea se poate naşte dintr-un anumit demers creativ, sau din rezultatul său.
În cazul lui Dumitru Pop-Tincu, demersul este unul serios, uşor autocratic (el nu se lasă influenţat de pretenţiile comanditarilor) şi unul profesionist. În schimb, rezultatul, şi anume epitafurile, sunt reliefuri pictate schematic, însoţite de ziceri versificate asemeni strigăturilor de joc, scrise într-o oralitate relaxată (scrise cum se aude). Toate acestea creează o atmosferă de voioşie, chiar dacă ea se manifestă în vecinătatea morţii.
Nora Stanciu, sensibil marcată de nostalgia izvoarelor sale româneşti, pictează la fel cum cos şi ţes ţărăncile de pe Iza, suprapune grafii latine şi ebraice pe ţesături ţărăneşti de interior sau rituale evreieşti şi se autodezvăluie iţindu-se de sub straturile de şervete croşetate sau şaluri brodate. Aşadar, în cazul ei, demersul este cel care balansează nostalgia şi ne plasează într-o stare de libertate voioasă.
În sfârşit, Haim Maor, care este şi părintele tutelar al acestor proiecte isreliano-româneşti, lucrează lemnul, în bună tradiţie maramureşană: mai întâi îi foloseşte nervurile şi cicatricile în schiţarea unor fizionomii, apoi îl colorează subtil, sau îl pictează în culori clare şi afirmate şi realizează portrete a căror expresie mărturiseşte înrudirea cu chipurile de la Săpânţa. Aşadar, nici demersul, nici obiectul artisitc rezultat nu sunt menite să suscite zâmbete. În acest caz, demersul privitorului, al celui care îşi bucură ochii cu citirea acestor portrete, este unul tonic, care aduce voioşie şi confort interior – acela garantat de sentimentul că există un împreună.
Un împreună care mă face să revin la sentimentul frăţiei spirituale care se dagajă din expoziţia Spiritul Săpânţei, deschisă la Muzeul Ţăranului Român, sala Irina Nicolau, între 16 octombrie şi 9 noiembrie 2014.
Ioana Popescu
Spiritul călător al Săpânţei
La prima vedere, asocierea spiritului Săpânţei, pe care noi, românii, îl simţim cu toţii odată ce vizităm satul tradiţional (cel puţin aşa îmi place să cred), Cimitirul Vesel şi bisericile locului cu arta contemporană şi cu oameni care se află ceva mai departe de teritoriul României poate părea oarecum hazardată. Cu toate acestea, tocmai universalitatea sentimentului special pe care îl avem, intrând în casele oamenilor, vorbind cu ei, aflându-le poveştile şi văzând minunile pe care le zămislesc, face ca acest spirit să fie înţeles de oameni de alte etnii, de alte religii şi din zone îndepărtate ale planetei. Aşa se face că la Săpânţa a avut loc, nu de mult, un adevărat „desant“ japonez al unor oameni care s-au îndrăgostit pe loc de frumuseţea spaţiului maramureşean, că un compozitor irlandez, Shaun Davey, a scris o suită având ca texte epitafurile de pe crucile din Cimitirul Vesel, că un alt irlandez, Peter Hurley, a străbătut pe jos drumul de la Săpânţa la Muzeul Naţional al Ţăranului Român – pentru a atrage atenţia asupra valorilor tradiţionale pe care încă peisajul românesc rural le mai conservă (şi a şi publicat un volum de succes în română şi engleză, care îşi aşteaptă acum traducerea în italiană!) şi că, mai nou, Haim Maor, un artist, profesor de istorie a artei şi curator israelian, s-a decis să îi promoveze pe artiştii ţărani săpânţeni, aşa cum este cunoscutul Dumitru Pop „Tincu“ (continuatorul operei lui Ioan Stan Pătraş).
Haim Maor şi pictoriţa israeliană de origine română Nora Stanciu adaugă, prin viziunile lor culte, încărcate de spirit ludic şi de reverenţe făcute operelor de artă naivă din Săpânţa, o replică ce se inspiră din crucile cioplite pictate, aflate în faimosul cimitir, dovedind că s-au lăsat pătrunşi de spiritul fermecător al satului şi că au reuşit să treacă peste orice fel de închipuită barieră culturală. Cei doi artişti lucrează împreună din 2007 şi, după ce au petrecut la Săpânţa mai multe săptămâni, s-au gândit să organizeze o expoziţie care se doreşte a fi un dialog cu o parte din ceea ce constituie aportul autentic al Săpânţei în orizontul cultural universal. După ce a fost găzduită la Galeria Lina din Bistriţa (unde amfitrion a fost neobositul Gavril Ţărmure), în septembrie 2012, şi în Israel (în cadrul unui program susţinut financiar şi logistic de Ambasada Statului Israel la Bucureşti – datorită implicării personale a ambasadorului Dan Ben Eliezer – şi de Institutul Cultural Român din Tel Aviv), expoziţia poposeşte şi la Bucureşti. Şi unde altundeva decât la Muzeul Ţăranului se putea găsi un loc mai potrivit pentru o asemenea expoziţie (chiar nu o spun pro domo)?
Demersul expoziţional în sine este unul original, lăsând la o parte componenţa eclectică a grupului artistic – şi includ aici „izvorul“ săpânţean al meşterului Dumitru Pop „Tincu“ – în care intră o pictoriţă israeliană de origine română şi un creator israelian îndrăgostit de România.
Expoziţia din Sala „Irina Nicolau“ a Muzeului bucureştean este curatoriată de Lila Passima, ea însăşi artist, şi încă unul obişnuit să îmbine patrimoniul material cu cel imaterial şi pe cel clasat cu cel al viitorului. Îmi este greu să spun ce înseamnă în expoziţie, strict, obiect cu virtuţi patrimoniale – asta, lăsând la o parte pe cele aduse din depozitul muzeului (unele, vechi de mai bine de 120 de ani) –, pentru că expoziţia poate fi înţelească doar ca un continuum cultural, dincolo de graniţele spaţio-temporale. Deşi, după o privire atentă, vizitatorul va putea deosebi lucrările Norei Stanciu de cele ale lui Haim Maor, agrementarea discursului expoziţional cu creaţii semnate de Oana Pop, Sandu Ciuraru, Angela Ludoşanu şi Mihaela Bercea – cu toţii artişti contemporani apreciaţi de multă vreme la Muzeul din Bucureşti –, care îmbrăţişează, parcă, obiectele de colecţie, aşezate mai ales în centrul sălii, face ca întreaga expunere să respire un uimitor, aş spune chiar paradoxal aer de unitate. Este vorba, poate, de un stil ce pare a fi inconfundabil pentru „marca“ Muzeului Ţăranului, de a îmbrăca obiecte diverse într-o aură aparte – ce oferă vizitatorului, deopotrivă, viziunea întregului şi aplecarea asupra fiecărui obiect în parte. N-aş vrea să insist, însă, pentru că expoziţia trebuie văzută, nu povestită.
Dar parcă n-aş fi eu dacă aş vedea numai partea plină a paharului. Partea goală nu se vede însă în expoziţie. Pentru asta trebuie să baţi drumul până la Săpânţa şi să constaţi că acolo se dă o luptă crâncenă între valoarea reală şi cea închipuită, între frumos şi kitsch, între cultură şi comerţ. Nu pot să acuz pe nimeni că se ocupă de scos bani din incultura turiştilor, pentru că nu pot să acuz pe nimeni că este needucat; fiecare face atâta cât îl duce mintea. Dar nu pot nici să trec peste faptul că atacul asupra patrimoniului imaterial este unul insidios, perfid şi permanent. El vine din gustul pervertit al celor care nu mai fac diferenţa între ceea ce au moştenit şi ceea ce inventează. Chiar dacă m-am simţit întotdeauna extraordinar la Săpânţa – asta a fost pentru că am avut norocul să trag la cine trebuie şi să vorbesc cu cine merită – nu pot să trec peste faptul că pasiunea pentru grandoare, care copiază parcă noul gust afirmat cam peste tot, în bisericile neamului (pardon, Neamului), depăşeşte tradiţionalul bun-simţ, iar goana după bani scoate literalmente morţii din cimitir şi betonează mormintele. Dar acestea sunt observaţii pe care le ţin pentru mine sau le împărtăşesc dumneavoastră; nu pot să le spun altora cum să trăiască doar pentru a prezerva tradiţia locului. De asta există muzeele, ca să documenteze ceea ce am avut şi ceea ce avem, ca să încerce, prin puterea exemplului şi a lecţiei predate cu dragoste şi respect pentru diferenţă, să promoveze valoarea autentică. Nu este o luptă dinainte pierdută, dar nici pe departe câştigată.
Deocamdată, revenind la expoziţie, ceea ce mi se pare important este că spiritul Săpânţei pare a fi unul nu tocmai statornic, din moment ce este înţeles de oameni atât de îndepărtaţi geografic de Maramureş şi călătoreşte din Mediterana în Pacific şi pe malurile Atlanticului. El se întoarce ca un ecou – niciodată identic, normal – pentru un public oscilant între dragostea pentru trecut şi dorinţa de a fi sincron cu hi-tech-ul. Tocmai de aceea sper că expoziţia va fi înţeleasă, pe de o parte, dincolo de nivelul privirii sau al minţii, aşa cum numai cu sufletul poate fi îmbrăţişată arta adevărată. şi, pe de altă parte, cu ochiul critic al vizitatorului care ştie să deosebească adevărul de minciună şi originalul de copie.
Mă gândesc că cel mai târziu până în duminica dintre cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale, vă veţi face timp pentru o vizită la Muzeul Ţăranului. Poate că se vor mai îmblânzi, până atunci, şi vremea, şi vremurile, şi oamenii…
VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCU