Gabriel Dimisianu, Amintiri si portrete literare, Editura Humanitas, 2013
Aflat de-o viata in colectivul „României literare“, criticul Gabriel Dimisianu este un om de baza in mai multe sensuri ale cuvântului. Poate nu vedeta acestei echipe, nu neaparat regizor de joc sau as din mâneca la vreo rascruce institutionala, cu siguranta insa un atlet a carui cursa lunga a fost, inainte de toate, o cursa in echipa. Activând la revista bucuresteana inca din 1958, criticul s-a situat pe un post stabil de observatie in raport cu schimbarile de climat ideologic si cultural petrecute in rastimp si desigur ca ar avea multe de povestit in aceasta privinta. Mai ales ca scrie dens si elegant, are simt scenic si acuitate portretistica. Intr-adevar, volumul de „Amintiri si portrete literare“, reeditat anul acesta (prima editie 2003), cuprinde numeroase anecdote de viata literara, reconstituite cu farmec, plasticitate romanesca si, nu in ultimul rând, cu „humor“.
Criticul evoca aici cu precadere generatia saizecista, in figuri de scriitori, unii partial uitati, dar mai cu seama in atmosfera ei de grup. Aceasta este survolata in momente din preajma liberalizarii, când câmpul nostru literar se desface treptat din menghina realismului socialist, sau de mai târziu, când cresc presiunile „noilor dogmatici nationalisti“. Sunt, de obicei, momente mici, cotidiene, chiar de interior (de redactie, de sedinta cu usile inchise), dar mai intotdeauna semnificative, caci au fondul si fundalul unor constante hartuieli politice. E vorba, se intelege, de vremuri hibride, când stau in balanta vechiul si noul, partinicii si evazionistii, valorile „estetice“ si valorile impuse, ba chiar – daca e sa mergem pe firul implicit al moralistului de aici – binele si raul. Inca si mai interesant, e vorba de oameni hibrizi – ca
Ov.S. Crohmalniceanu, Paul Georgescu,
G. Ivascu si altii – a caror balanta atârna, in grade si cu efecte variabile, de o parte „dogmatica“ sau de alta „liberala“. Intr-o astfel de lume amestecata, memorialistul nu-si propune sa separe cu totul grâul de neghina; nici n-ar avea cum, scriind din postura – onest asumata, dar incarcata sentimental – a unui insider, care a fost „proiectat, la douazeci si doi de ani, in chiar inima mediului scriitoricesc“. Dar tocmai pentru ca a fost atât de aproape de bataile – si bataliile – acelei „inimi“, el se simte dator cu o „marturie“ umana pentru a intregi portretul unor scriitori a caror imagine publica ar fi fost ciopârtita dupa ’90. Intr-adevar, multe din amintirile de aici ale lui Gabriel Dimisianu au un accent de reparatie morala, explicabil daca ne gândim ca majoritatea au fost scrise de prin 1993 pâna prin jurul anilor 2000, deci in atmosfera revizionismelor, nu o data veninoase, care agitau atunci presa noastra culturala. Dintr-o reactie similara de aparare si-a conceput si Nicolae Manolescu celebra „Elegie pentru estetic“, prezentata prima data intr-o conferinta din 1999. Pe un alt ton insa, caci nostalgia criticului-fanion al perioadei postbelice parea acolo sa traduca o ofensa: nemultumit de scaderea de cota a literaturii si criticii in spatiul public de dupa ’89, el nu incerca doar sa justifice legitimitatea unor principii (din zona „autonomiei esteticului“), ci mai curând sa revendice, de pe reduta acestora, conservarea unor pozitii de autoritate culturala.
Cu toate ca scrie cam din acelasi sistem de repere, Gabriel Dimisianu face elogiul „celor vechi“ (si un fel de defense of) intr-un mod mult mai constructiv. Desigur, insusi tonul impaciuitor si bonom (respectivul „n-a fost un om rau“), insasi formula intimista a acestor „Amintiri“, cu privirea lor incetosata de tot felul de atasamente – deopotriva personale si institutionale -, lucreaza retoric in sprijinul acestei „aparari“, indulcesc contururile epocii si asaza accentele pozitiv, in cazurile controversate, aflate, cum se spune, intre doua luntri. Memorialistul adopta o pozitie slaba – de martor implicat, nu de erou al amintirilor sale – care nu e una a judecatii, ci a empatiei. Firii umane, el ii acorda prezumtia de complexitate, daca nu pe cea de nevinovatie numaidecât. Asa ca va face tot posibilul sa vada partea buna a lucrurilor: „Despre Ivascu se spune ca a fost omul tuturor compromisurilor, versatil, prea adaptat ticaloaselor vremuri. Dar eu cred ca oamenii trebuie judecati dupa efectele faptelor lor, dupa ce a precumpanit in ce au facut, binele sau raul. (Ca) arhitect de publicatii (…), a condus ambarcatiunea «României literare» pe ape mereu involburate si printre stânci mereu amenintatoare“. Uneori, pornirea generoasa a memorialistului il impinge sa-si scuze oarecum eroii, ca atunci când parca refuza sa accepte ca atare „optiunea“ comunista a lui Crohmalniceanu, considerând-o „in conditiile de atunci, un act fara alternativa“. Daca exista, dezamagirea e tratata scurt, cu o ironie subtire, dar benigna: „G. Calinescu, un confrate orientat mai bine in istorie“.
Oricum, acest meliorism constituie – inainte de vreo tentativa mizata de idealizare – un fel innascut de a privi lucrurile, e chestie de psihologie (norocoasa!). Nu intâmplator reintra G. Dimisianu, intr-un savuros text dinspre final, in pielea copilului care era, „pe la sapte-opt ani“, când urmele razboiului din oras ii produceau o senzatie „feerica“ de aventura si aproape deloc spaima. Partial conservate in scriitorul de mai târziu, astfel de „resurse sufletesti“, intarite de armura ulterioara a „esteticului“, i-au crescut imunitatea si l-au trecut prin valurile de „dogmatism“. Dar exemplul e simptomatic pentru o tendinta intelectuala mai larga, confirmata de memorialist prin folosirea frecventa a persoanei intâi plural, care prinde un tablou colectiv, o „generatie de creatie“. Caci „dezghetul literar (…) nu a fost initiat de acei tineri sscriitori saizecistit, dar i-a gasit pregatiti moral sa-l fructifice“. La urma-urmelor, insasi poetica neomodernista – cel putin lirismul ei retractil si epurat – se hraneste dintr-un similar impuls autoprotector fata de politic, dintr-o sensibilitate cu resurse juvenile de candoare, emotie si fantazie. Textele câtorva poeti inviati aici de
G. Dimisianu in tablete critice ilustreaza „staruinta voita in desincronizare, so liricat rupta (…) de rumoarea imediatului“. Fara nimic din fierberea de rebeliune a saizecismului occidental, nici din prezenteismul sau acut, mentalitatea aceasta de creatie & perceptie e pasnica, defensiva si proculturala, inclusiv prin importanta acordata traditiei si prin dorinta de continuitate. De fapt, imaginea „normalitatii antebelice“ functioneaza legitimator in romanul de formare al criticului „României literare“. Tânarul literat traieste sansa de a cunoaste scriitori interbelici reabilitati (Arghezi, Streinu, Cioculescu etc.) cu o bucurie vecina cu veneratia (pe unii considerându-i „icoane“). E o raportare semnificativa pentru intreaga sa generatie, care simte nevoia sa-si gaseasca repere, parinti spirituali, sa se adaposteasca intr-o familie.
Ce-i drept, viata literara saizecista are mai multe caracteristici ale unei familii: isi cultiva afinitatile „estetice“ sau gesturile „discrete“ de solidarizare, primeste in sânul sau fiii rataciti sau fostele oi negre, isi incurajeaza tinerele sperante, face corp comun impotriva amenintarilor externe. Prin aceasta lentila umanizata, ciocnirile „esteticului“ cu „dogmatismul“ – percepute aici, spre pregnanta contrastului, ca forte comparabile – apar adesea ca niste confruntari, asa-zicând, mano a mano, de la om la om si, cum spuneam, uneori chiar in interiorul unuia si aceluiasi om. Oricum, din „inima“ redactiei, a Uniunii, dar condus si de natura sa sociabila, G. Dimisianu are antenele potrivite pentru a lua pulsul vietii literare. Desigur, memorialistul e in primul rând dator afectiv „României literare“ (si fostilor sai superiori), dar observatiile sale despre rolul grupului scriitoricesc ramân mai general-valabile. Autorul surprinde semnificativ spiritul colectiv, chiar comunal, atât in contexte degajate, cum e traiul cotidian al „coloniei“ de scriitori de pe strada Naipu, intr-o ambianta de „calm si incetinire“, cât si in situatii tensionate, cum sunt unele sedinte de Uniune, când orice gest mai neconform reverbereaza profund confirmativ – dar si tacit! – in „confrati“. Un anumit sentiment de apartenenta la marea familie apare chiar si in cazul naturilor individualiste, ca N. Breban si D. Tepeneag, doua personalitati accentuate al caror „orgoliu“ memorialistul il vede totusi contrabalansat de un puternic „reflex participativ“.
Fara indoiala, G. Dimisianu investeste, cu buna stiinta, intr-un cult al prieteniei – sau, cel putin, camaraderiei – literare de felul celui pe care, intr-o perioada si mai dura, il descria Ion Vianu. Pe de alta parte, el sesizeaza cu luciditate valoarea practica pe care „obstea“ literara incepe sa o detina comunism: de la un punct, aceasta devine suficient de compacta incât sa poata crea lanturi de complicitati pozitive, sa poata atenua decizii de la vârf, nu in ultimul rând sa confere unele privilegii s.a.m.d. Din aceasta privinta, ideea familiei nu e doar o metafora gratuita, ci imaginea unei functionari concrete intr-un sistem de relatii: la urma-urmelor, climatul vital liberalizarii si autonomizarii literare e intretinut institutional, printre altele – de niste conditii publicistice benefice. Cel putin comparativ cu caderea lor libera din anii 2000, iti poti imagina, de pilda, atmosfera de emulatie pe care destul de numeroasele reviste literare o creau in liberalizarea de dupa „inghet“, emotia de a termina spalturile la vreme, validarea pe care o puteai primi ca scriitor sau de ce simpla „functionare ritmica a cronicii literare“ putea reprezenta un „indicator al normalitatii“. E o lume partial disparuta pe care G. Dimisianu o reface cu caldura si sentiment, dar fara triumfalism.