Sara Gruen, Apă pentru elefanţi, traducere de Vali Florescu, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012
Imediat după apariţie, în 2006, romanul Apă pentru elefanţi (Water for Elephants) scris de Sara Gruen a devenit un best-seller (doar în prima lună s-au vândut în Statele Unite aproape 300.000 de exemplare, ajungând să conducă detaşat lista titlurilor de succes realizată de prestigiosul New York Times), în ciuda refuzului editorului ales iniţial de autoare de a publica această carte şi în pofida unor cronici de întâmpinare mai degrabă rezervate. Publicul cititor a fost încântat, însă, de o poveste plină de suspans şi spusă mereu într-un ritm alert, nelipsită de sensibilitate, de umor şi de răsturnări spectaculoase de situaţie. Adică, ingredientele unui veritabil succes de librărie. Iar reţeta aceasta a funcţionat perfect şi după publicarea traducerilor cărţii în mai multe limbi străine, interesul cititorilor fiind susţinut şi încurajat şi de ecranizarea din 2011, avându-i pe Reese Witherspoon, Robert Pattison şi Cristopher Waltz în rolurile principale.
De la extaz la agonie
Romanul începe cu prezentarea lui Jacob Jankowski, acum în vârstă de nouăzeci (sau chiar nouăzeci şi trei) de ani, care, rămas singur după moartea soţiei, internat într-un azil, îşi rememorează anii tinereţii şi mai cu seamă uluitoarele întâmplări pe care le-a trăit la un moment dat alături de o frumoasă dresoare de cai, Marlena, marea iubire a vieţii sale, şi de o elefăntiţă plină de talente ascunse, Rosie. Actul rememorării introduce dintr-odată cititorul în lumi diferite şi cu atât mai fascinante, cu cât sunt – fatalmente, dată fiind vârsta înaintată a celui implicat! – mai îndepărtate de prezent. Iar dacă în primele pagini atmosfera e aceea a sălilor de curs de la Universitatea Cornell, unde tânărul Jacob aşteaptă să-şi susţină cu brio examenele finale pentru a îmbrăţişa, apoi, cariera de medic veterinar, ea va fi înlocuită, în doar câteva pagini, de aceea plină de strălucire (dar şi de drame, contraste şi tensiuni ascunse) a circului.
Sara Gruen, al cărei prim roman, Riding Lessons (2004), dezvăluia deja preocuparea autoarei pentru universul animalelor şi predilecţia sa pentru subiecte şi conflicte în care nu doar oamenii sunt meniţi să joace rolurile principale, a mărturisit că, pentru definitivarea acestei cărţi, care-i aduce, practic, faima mondială, s-a documentat extrem de serios şi a înţeles, încercând, apoi, să şi exprime acest lucru, cât de complex e universul necuvântătoarelor.
Având acţiunea plasată în America anilor Marii Crize Economice, romanul Apă pentru elefanţi mizează mult pe efectul de surpriză, căci, deşi mai nimic nu părea a ameninţa încheierea cu succes a studiilor lui Jacob, viaţa acestuia este complet bulversată în ziua în care află, pe neaşteptate, că ambii părinţi i-au murit în urma unui tragic accident de maşină, dar şi că locuinţa şi toate bunurile familiei sale erau ipotecate pentru ca el să poata termina facultatea. Rămas, peste noapte, fără familie şi fără un ban, Jacob trebuie să ia viaţa în piept şi, incapabil de o altă decizie, rătăceşte fără ţintă, apoi sare într-un tren. Întâmplarea face ca acesta să fie chiar trenul cu care se deplasa trupa de circ a Fraţilor Benzini şi, pentru că Jacob nu-şi permite să facă nazuri, ci acceptă orice muncă, e angajat ca băiat bun la toate, face curăţenie în cuştile animalelor, vinde bilete, menţine ordinea. În scurtă vreme, însă, Unchiul Al, patronul trupei, descoperă talentul – şi reala vocaţie – de veterinar a noului venit, astfel încât slujba sa devine mai stabilă, iar statutul lui, superior. Acesta e contextul în care tânărul descendent al unei familii de polonezi ajunşi în America în căutarea fericirii şi a prosperităţii o cunoaşte pe Marlena, starul incontestabil al circului şi protagonista numărului de dresură de cai, frumoasa soţie a lui August, unul dintre mai marii trupei. Inevitabil şi, desigur, suficient de previzibil, cei doi se îndrăgostesc, iar această iubire e pândită de nenumărate ameninţări încă de la început: nu doar pericolul de a fi daţi în vileag planează mereu, ci şi permanentele suspiciuni ale violentului August ţin cititorul cu sufletul la gură, astfel încât Jacob şi Marlena devin, în unele momente, un cuplu schematic, cu o pasiune insuficient demonstrată şi, câteodată, uşor convenţional exprimată, dar de care acest roman avea neapărată nevoie – tocmai pentru a se menţine în topul vânzărilor şi a putea deveni şi un film de succes…
Dar ceea ce salvează textul nu e dragostea interzisă a celor doi (clişeele nu lipsesc, de altfel, din prezentarea acestui cuplu, căci el este eroul tânăr, onest şi curajos, iar ea, eroina fermecătoare care trebuie salvată din ghearele monstrului cu chip uman), nici tragedia ce marchează existenţa lui Jacob, de la care porneşte totul, ci descrierile foarte vii ale lumii circului, pe fondul întunecaţilor ani ai crizei economice americane. Ceea ce, la prima vedere, putea fi un simplu fundal pe care să se desfăşoare întâmplările relatate, devine centrul de interes al acestei cărţi. Într-adevăr, paietele şi strălucirea circului par atotstăpânitoare, însă dincolo de ele, la o privire atentă, se dezvăluie crude adevăruri şi sumbre realităţi (dintre care se disting consumul / abuzul de droguri sau de alcool, prostituţia ori şantajul). De aici şi aerul de predestinare ce pluteşte pe alocuri asupra textului, dar şi ameninţările care se întrevăd câteodată, fie şi tangenţial, şi care sunt simţite, mai înainte de a fi percepute de oameni, de animalele care, în afara spectacolelor, sunt adesea maltratate. Între ele – şi, de fapt, mai presus de toate – se afirmă Rosie, elefantul cumpărat la un moment dat de companie, în speranţa unor câştiguri rapide şi substanţiale care, însă, se lasă aşteptate, iar situaţia bietei Rosie se înrăutăţeşte văzând cu ochii. Iar dacă, pe alocuri, modul brutal în care August se poartă cu Marlena nu convinge întru totul, iar ieşirile lui pot da senzaţia unor decupaje din romanele de consum ale anilor ’30, duritatea (cruzimea chiar!) cu care e tratat elefantul reprezintă momente cu adevărat emoţionante – şi, trebuie să recunoaştem, foarte bine realizate. Dovadă că efortul de documentare al autoarei nu a fost deloc în zadar. Animalele din Apă pentru elefanţi devin, astfel, mai mult decât simpli figuranţi într-un text dedicat circului, iar Rosie rămâne o apariţie de neuitat.
Paiete şi suferinţă
Prăpastia dintre lumea din care provine Jacob şi cea în care ajunge e uriaşă şi eforturile sale de adaptare sunt substanţiale, cu atât mai mult cu cât, la început, nici măcar nu înţelege limbajul specific al celor angrenaţi în universul spectacolelor de circ. Astfel, dacă pentru el, în primele zile ale noii sale existenţe, protagoniştii diverselor numere sunt „artişti“, va fi silit să înveţe rapid că aceştia sunt „ciudaţi“ – şi trebuie trataţi ca atare. Dar şi să nu uite niciodată de diferenţele de netrecut între publicul spectator şi actorii de circ. În felul acesta, membrii trupei Fraţilor Benzini, cei care pun în scenă „Cel Mai Senzaţional Spectacol de pe Pământ“, subliniază mereu caracterul închis al lumii lor, de-a dreptul un caracter de castă, în anumite situaţii – dar tot astfel se sugerează şi realităţi mult mai întunecate. Căci în această lume nu există milă pentru cei vârstnici sau suferinzi; şi din circul Unchiului Al nu pleacă nimeni când vrea sau când nu mai poate, ci numai şi numai atunci când patronul decide că nu mai este folositor. Walter şi Camel, colegii de cameră şi apropiaţii lui Jacob, sunt aruncaţi din tren, în ciuda situaţiei disperate în care se găsesc – sau tocmai din cauza ei, iar Jacob însuşi e la un pas a fi suprimat de oamenii de încredere ai lui August, cel înnebunit de gelozie.
Neşansa nu o ocoleşte nici pe Rosie care, din cauza poftei de nestăpânit pentru limonadă şi mai cu seamă a aparentei sale incapacităţi de a răspunde până şi celei mai simple comenzi, e gata-gata să-şi piardă nu numai poziţia la început privilegiată, ci chiar viaţa. Îi revine lui Jacob meritul de a reuşi, finalmente (dar cu totul întâmplător!) de a se „înţelege“ cu ea şi, implicit, de a salva circul de un dezastru financiar iminent.
Evident, la un anumit nivel, circul descris în această carte de Sara Gruen reprezintă acea etică mercantilă a unui capitalism prin excelenţă sălbatic, simbolizând deopotrivă lipsa de scrupule chiar şi în situaţii limită (ori mai cu seamă în acelea…) Cu toate acestea, rămâne constantă pasiunea membrilor trupei pentru spectacol, în orice condiţii. Căci ei trăiesc pentru acele clipe pline de strălucire, cu toate că-şi dau foarte bine seama că acestea sunt pasagere şi, fatalmente, că însăşi strălucirea e o simplă iluzie, dincolo de care, adesea, îi pândesc suferinţa, mizeria sau chiar moartea. Impresionantă e, în aceste condiţii, implicarea tuturor atunci când e vorba, de exemplu, să i se confecţioneze lui Rosie noi ornamente pentru spectacol, dar şi durerea pe care, deşi reală, nu se sfiesc s-o exagereze, la înmormântarea Lucindei, doar pentru a intra, fie şi temporar, în graţiile temutului August.
Sara Gruen depăşeşte creaţiile contemporane de factură oarecum asemănătoare şi care au făcut uz de un fundal istoric pentru a evidenţia conflicte sentimentale; în primul rând, prin sugestia atotprezentă cu privire la realitatea universului uman întruchipat de lumea circului şi de uneori groteştile, alteori strălucitoarele sale reprezentanţii. Potenţialul metaforic al textului nu trebuie nici el subestimat, unele pasaje ducând cu gândul la lirica lui Marianne Moore, admirată, de altfel, de Gruen însăşi. Apoi, finalul romanului, cu intervenţia de-a dreptul justiţiară a lui Rosie, care îl pedepseşte pe August, urmată de salvarea in extremis şi regăsirea celor doi îndrăgostiţi, e lipsit de (oarecum previzibilele) accente melodramatice lipsite de substanţă, devenind, dacă ţinem seama şi de rama narativ-temporală pe care o utilizează autoarea, (şi) o neaşteptată fabulă cu semnificaţii profunde, spunând mult (şi multe…) despre spectacolul în care, adesea, întreaga existenţă umană tinde (ameninţă?) să se transforme.