Titus Crişciu: Când s-a dedicat sociologul criticii şi istoriei literare?
Adrian Dinu Rachieru: Târzior, din păcate. Cum sociologia, abia reabilitată (1965), devenise, şi ea, rapid, în trecutul regim, o ştiinţă apologetică, m-am refugiat în critica literară, acolo unde spiritul critic se putea desfăşura (cât de cât), fără a îmbrăţişa unanimitatea anostă, fals-entuziastă. Iar eseurile adunate în Orizontul lecturii „dezvăluiau“ şi metoda: critica sociologică, interesată de ceea ce numeam, în 1983, „fluctuaţia recepţiei“. Adică, anunţând o Istorie critică, sociologia fiind, prin excelenţă, o disciplină contextuală.
T.C.: Aţi urmat sociologia în anii socialismului şi aţi absolvit-o chiar în anul de cotitură în politica lui Ceauşescu. Ce consideraţi că merită a fi reţinut din acei ani de studiu şi ce trebuie îndepărtat din gândirea noastră ca fiind nociv?
A.D.R: Despărţirea de trecut presupune selecţia, nicidecum decretarea neantului valoric. Reamintesc că principala funcţie a Sociologiei rămâne cea critică. Or, în vremea noastră, degradarea e prea vizibilă. Se vorbeşte de invazia noilor barbari, de „distrugerea Universităţii“ (prin exilarea umanioarelor), de triumful pragmatismului, de „dezvrăjire“. Dar şi de „trezire“, stimulând reflecţia critică. Suntem, din păcate, captivii culturii media, în extensie planetară. Am scris, pe larg, despre aceste chestiuni în McLumea şi cultura publicitară (Artpress, 2008). Cu deosebire comercializarea imaginii face ravagii. Flatând gustul jos şi seducând prin cultivarea plăcerii, mass-media livrează, în flux, producţii escapiste, serializate, imagini emblematice (îndeosebi din lumea frivolă a starurilor), în fine, produce dezinteres pentru viaţa publică, fiind o sursă majoră de pasivitate. Maşinăria people face comerţ cu emoţii şi sentimente, încurajând voyeurismul publicului, generând efecte uniformizatoare, evazioniste. Star-systemul propune „domnia mercantilă a VIP-urilor“ şi face din starizare o nouă mitologie. Celebritatea acestor personalităţi „glamour“ le transformă, în febrilul context publicitar, în modele de identificare (atitudini, roluri), de mare succes în imageria publică. Imaginea publicitară, prin supraexpunere, beneficiază de „aură mediatică“. Certamente, astfel de starlete modelate, chiar mituri sezoniere fiind, produc, prin imperialismul imaginilor, admiraţie imitativă. Este vorba despre o identitate de piaţă, cum spunea Douglas Kellner, la interferenţa dintre nevoia de divertisment şi calitatea de consumator, conducând la o nivelare identitară. Fiindcă starizarea, manipulând cererea de consum propune suporturi de identificare, convingătoare prin pretinse avantaje simbolice şi sociale, preluând, fără filtru critic, valori, roluri, comportamente etc.
T.C.: Aţi debutat editorial în 1983, cu Orizontul lecturii (Eseuri de sociologia literaturii). Cum aţi reuşit să vă păstraţi libertatea interioară în acei ani?
A.D.R: Sunt, sper, un cititor şi un critic harnic. Amprenta subiectivă e inevitabilă. Fiind sociolog, încerc să ţin în frâu, însă, subiectivismul, refuzând alinierea, cumetria critică, opacitatea, politica de cartier (literar); cum trăiesc în afara vieţii literare, la oarece distanţă (benefică), percep estompat presiunile, zarva, bătăliile, intoleranţa. Şi cred că nu există nume intangibile. Un reşiţean (mă gândesc, desigur, la Mircea Martin) pleda, cu ani în urmă, pentru o solidaritate de tip deontic în orgolioasa tagmă a intelectualilor, măcinată de rivalităţi. Refuzând, adică, „instituţionalizarea subiectivităţii“ şi derapajele deontologice. Ceea ce se întâmplă în media (vezi politizarea, „dosariada“, avalanşa „deconspirărilor“) mă obligă să recunosc că, pentru mulţi, dând năvală pe frontul mediatic, jurnalismul rămâne o meserie flou, îmbrăţişând mercenariatul. Soluţia ar fi, desigur, dezvoltarea reflexelor critice, voinţa obiectivării, păstrarea echidistanţei, reactivând „instituţia respectului“, cum spunea cineva. Nu vi se pare, însă, că plonjăm în Utopie?
T.C.: Ca scriitor care a debutat într-o perioadă în care exista o solidaritate de breaslă, cum vă explicaţi dispariţia acesteia, ba îndrăznesc să spun există o separare pe grupări de scriitori.
A.D.R: Solidaritatea de breaslă este o dulce şi păguboasă iluzie. Viaţa literară, spunea cineva, e coralieră. Sunt grupuri, găşti, tabere în rivalitate. În necurmată gâlceavă. Am constatat că îmi prieşte adversitatea, în sensul că te obligă să creşti. Altminteri, mă ţin deoparte de atâtea războaie (inutile, cronofage). Că n-oi fi vreo bête noire… Coborând în viesparul scriitoricesc, să ne amintim de sfatul lui Noica, învăţând să ne îngăduim.
T.C.: Din câte am observat citindu-vă cele publicate în reviste precum Convorbiri literare, Contemporanul – Ideea europeană, Cultura, Bucovina literară, Reflex, Actualitatea literară, Banat, suplimentul Paralela 45, faceţi o critică pozitiv apreciativă. Greşesc eu sau evitaţi deliberat lucrările în care aţi desfiinţa subiectul şi ca atare meritele autorului?
A.D.R: Nu greşiţi. Mi s-a reproşat că aş fi prea îngăduitor. Dar, de pildă, o antologie a poeţilor bucovineni (sau alta dedicată basarabenilor) poate fi un măcel critic? Înainte de a fi „executaţi“ critic, ei trebuie cunoscuţi, aduşi acasă. La fiecare truditor al scrisului poţi găsi ceva de lăudat, cred. Fiindcă eu înţeleg exerciţiul critic ca unul admirativ. E drept, critica îţi procură duşmani. Sunt comentatori câtă frunză şi iarbă, populând felurite fiţuici literare. Şi care conduc la dizolvarea autorităţii, la ruinarea ierarhiei, înstăpânind ceaţa axiologică.
T.C.: În condiţiile unei avalanşe de cărţi publicate anual, după ce criterii vă alegeţi cărţile sau autorii preferaţi despre care scrieţi? Vă întreb pentru că recent i-aţi dedicat un studiu poetului Octavian Doclin.
A.D.R: Şi nu merita? Adevărul e că lucrez pe termen lung, cu proiecte clar definite. Volumaşul despre Doclin a venit pe neaşteptate; dar vorbesc acolo şi despre alţi poeţi reşiţeni (oraşul cu poeţi, nu?) şi despre câteva proiecte (Reflex-ul, de pildă), neapărat, de elogiat. Şi care sper să aibă viaţă lungă.
T.C.: Sunteţi critic şi istoric literar, dar şi autorul unui roman. Cine pe cine influenţează, criticul pe prozator sau invers?
A.D.R: Influenţa e reciprocă. Şi, categoric, benefică.
T.C.: Apropo de roman, ce se întâmplă cu trilogia Legea conservării scaunului din care aţi publicat două volume? Vă întreb pentru că recent aţi publicat un prim volum din trilogia Romanul politic şi pactul ficţional (Junimea, 2015).
A.D.R: Am tot amânat Revoluţia SRL, preconizatul volum ultim al trilogiei. Sper să-l pot încheia, „topind“ Vina şi Frica într-un roman masiv, de succes, nădăjduiesc. Poate în acest an… Dar am pornit şi Romanul politic, carte „de antrenament“ pentru sperata Istorie politică a literaturi române postbelice. Înhămându-mă la maratonul „recitirilor“, am în vedere o Istorie politică, fireşte, în ramă sociologică, dar pe fundament estetic, răspunzând furiilor revizioniste. Fructificând, negreşit, imensul material acumulat în anii postdecembrişti, scotocind arhivele (inclusiv depozitele CNSAS), recuperând literatura exilului, înţelegând că intervalul comunizant trebuie cercetat etapizat, în funcţie de capricioasa meteorologie politică. Scăpând, de pildă, de coşmarul realismului socialist, literatura nu a scăpat de bruiajul ideologic şi de umbra ameninţătoare a cenzurii. În fond, revizuirile – reamintesc un truism – fac dovada unui metabolism cultural normal. Dar resping, categoric, teza „golului cultural“, a „deşertificării“. Ar fi nevoie, aici, de o paranteză, aşa că insist. Orice epocă este, inevitabil, politică. Cum societatea românească a cunoscut repetate „rupturi de sistem“, segmentul postbelic învederează o feroce politizare a literaturii şi o falsificare a Istoriei, prin implant ideologic (sovietizare). Recitirea acestei literaturi printr-un dublu examen (estetic şi sociologic) presupune a cerceta contextul (instituţional şi ideologic), evidenţiind, de pildă, „sorbul“ realismului socialist şi decesul paradigmei, „mica liberalizare“, asaltul protocronist, grefa postmodernistă, rezistenţa canonului, imperativul revizuirilor etc. Dacă revizuirile ţin, cu o anume periodicitate, de un metabolism cultural normal, fractura istorică din decembrie ’89 a iscat, odată cu explozia memorialisticii şi fireasca tentativă a recuperării exilului literar, un adevărat frison revalorizator-demolator, impus ca un exerciţiu de salubrizare, „satanizând“, sub pecetea colaboraţionismului, nume mari ale literaturii noastre. Bineînţeles, o istorie literară nu poate fi concepută în absenţa unei percepţii contextuale. O literatură nu se dezvoltă într-un laborator aseptic. Încât, ceea ce îmi propun, deschizând un vast şantier, priveşte soarta unor scriitori, aparent definitiv clasaţi şi apoi retrogradaţi, taxaţi drept „expiraţi“, suspectaţi de „integrare ideologică“, producând o literatură infectată de virusul comunist. O discuţie calmă devine, credem, posibilă, având ca premisă (obligatorie!) recitirea cărţilor, ţinând, uneori, de o literatură propagandistică, alteori de o scriitură „acrobatică“, esopică, pe „dedesupt“, îndatorată „cultului şopârlei“. O astfel de investigaţie, discutând acribios cazuri, va evidenţia bruiajul ideologic al epocii, constrângerile şi umilinţele, eforturile de a proteja autonomia esteticului, jocurile duplicitare, compromisurile morale, angajamentul, negocierile cu cenzura şi, negreşit, rezistenţa axiologică, demonstrând că segmentul postbelic, în pofida condiţiilor vitrege, impunând servilismul ideologic şi alinierea, nu a fost un deşert cultural! Şocul adevărului integral presupune, fără a trece sub tăcere păcatele ideologice şi morale ale omului, cercetarea prioritară a operei, înregistrarea onestă a tribulaţiilor (opţiuni, ezitări, căderi, retractări), refuzând, însă, o nouă valorizare politică, pe tipar maniheic (ca proletcultism întors pe dos). Cei revizitaţi, unii trecuţi în nefiinţă, căzuţi în uitare, provocând – în timp – o bogată floră exegetică, reprezintă nume care, nicidecum, nu pot fi excomunicate din patrimoniul nostru cultural. Şi care probează, indubitabil, o continuitate literară, omologabilă valoric, dincolo de diferenţele de regim politic şi falii generaţioniste, anulând şi pretenţia hilară a unor voci (din noile generaţii) că literatura română ar începe la 1990! Inventariind simptomele de patologie literară ale intervalului comunizant, respingem şi ipoteza „rezervaţiei estetice“, subliniind că argumentul, des invocat, al rezistenţei prin cultură rămâne, în multe cazuri, un fragil alibi.
T.C.: Domnule profesor, tot relativ recent aţi publicat un studiu despre Ion Creangă, după ce înainte mulţi importanţi critici au scris despre acesta. Ce v-a determinat să abordaţi subiectul?
A.D.R: Tatăl meu era „ţinuţaş„ nemţean. Ar fi, aşadar, (şi) un motiv sentimental. Dar nu uitaţi că Ion Creangă poate fi „gustat“, cu adevărat, doar la bătrâneţe… Şi rămâne inepuizabil, chiar dacă, în timp, s-au rostit sentinţe definitive.
T.C.: Din calculele mele faceţi parte din Generaţia ’80. Vă revendicaţi acesteia?
A.D.R: Evident. Şi pregătesc Caravana optzeciştilor, un prim volum dedicat poeţilor.
T.C.: Trăiţi în Banat de mulţi ani şi cunoaşteţi faptul că noi, bănăţenii, suntem orgolioşi. V-a atins şi pe Dvs. mândria bănăţeanului? Pornind de aici, are voie criticul să se pună pe sine în valoare mai mult decât pune în valoare textul literar despre care scrie?
A.D.R: O, da, nu spunea „divinul critic“ că bănăţenii ar fi „gasconii“ României? Lăsând gluma la o parte, aş reaminti că efortul de obiectivare ar trebui să prezideze orice tentativă exegetică. Din păcate, deseori, la meridianul balcanic, polemica (părăsind ideatica) cade în pamflet, vizând omul. Dar o adevărată neutralitate nu cred că e posibilă. Ar fi chiar inumană, bănuiesc. Jean Starobinski, în Despre gesturile fundamentale ale criticii, recent apărută, tradusă de doamna Angela Martin, vorbea de „un travaliu mediator“, ca discurs secund, circular. Criticul, aşadar, s-ar retrage, „s-ar stinge în lumina pe care o produce“, refuzând discursul exhibiţionist-personalist. Dar, pe de altă parte, criticii nici n-ar fi „codoşii literaturii“, cum credea Noica.
T.C.: Ca universitar aţi parcurs toate treptele ierarhiei academice până la cea de profesor şi prorector al Universităţii „Tibiscus“ din Timişoara. Catedra nu vă sustrage preocupărilor scriitoriceşti?
A.D.R: Dincolo de uzura birocratică şi îndatoririle profesorale, viaţa universitară îţi oferă şansa (uriaşă!) de a fi în contact cu spiritul tânăr. De a-ţi păstra vioiciunea intelectuală, permeabilitatea ideatică, acceptând, odată cu tectonica generaţionistă, şi confruntarea. Fireşte, cu argumentele pe masă, provocând dialogul, „comerţul“ cu idei etc. Ceea ce îmi displace ar fi tocmai autoritarismul. Chiar dacă vorbim, cu temei, despre o insidioasă deculturalizare, despre analfabetismul TV (şi, vai, chiar şi cel real), despre asaltul teleintelectualilor (faultând gramatica) şi a vedetelor de mucava (trupolatria), în contextul starizării. Cum lucrez cu o agendă „fermă“, îmi respect cu stricteţe programul. Nu mă las încurcat, „sustras“. Şi nu uit de un vechi îndemn, pornind de la un dicton latin: să nu lăsăm să treacă o zi, fără a trage baremi o linie. Adică, în „traducere“: a citi / a scrie…
T.C.: Privind în urmă, deşi nu e momentul bilanţului, ce aţi regreta?
A.D.R: Tinereţea care a zburat, vraful de cărţi necitite, atâtea intenţii nefinalizate. Sau ratate. Fiindcă, spunea cineva, toţi suntem nişte rataţi, raportându-ne la ceea ce am fi vrut să facem…
