Slavă Celui de Sus, sunt în sfârşit bine: mor!

1. Nu voi pricepe niciodată de ce (probabil fiindcă sunt mai greu de cap), dar lumea din jur, omenirea, ca să spun vorbă mare, umanitatea (şi în sens colectiv, dar şi în sens distributiv) urăsc din răsputeri buna dispoziţie. Am constatat (şi constat zi de zi şi clipă de clipă) că numita omenire scormoneşte, caută, doreşte, vrea din tot sufletul şi din toată inima şi cu toate puterile să se simtă cât mai rău. Vrea să geamă sinistru. Să sufere. Să dispere ca E. M. Cioran. Vorba unui hâtru melancolic: dacă nu se simte rău, nu se simte bine.
Este în juru-mi un zbucium, o zvârcolire, o atenţie nemiloasă care-mi produc, la rândul lor, o mirare, un zbucium, o zvârcolire, o atenţie nemiloasă din care nu-mi revin decât cu mare greutate. Am palpitaţii. Migrene. Ameţeli. Vă rog să mă credeţi: de la o vreme, nu mai sunt om. Femei şi bărbaţi în toată firea, care ar putea să se simtă bine şi confortabil (fără să facă nimic deosebit), se simt (dintr-o dată, brusc şi subit!) rău, tot mai rău, din ce în ce mai rău, rău de tot, foooooaaarte rău! Tocmai pentru că fac ceva. Ştiţi ce? Caută motive, raţiuni, temeiuri pentru a se simţi cât mai rău.
Şi dacă nu găsesc motive, fiindcă în universal sublunar nu prea întâneşti astfel de motive, le inventează, după un model rudimentar. Că primul a spus şi nu trebuia să spună, că al doilea a făcut şi nu trebuia, Doamne fereşte, să facă asta nici în ruptul capului, că al treilea a dres, că al patrulea l-a bârfit pe primul şi pe al cincilea, că al cincilea a fost un ingrat şi un măgar şi nu l-a băgat în seamă pe al şaselea, şi aşa mai departe. Şi aşa mai departe. Până la o mie, până la zece mii, până dincolo de orice număr imaginabil. În faţa atâtor adversităţi, în faţa Fatalităţii maştere, poţi pentru ca să mai fii bine dispus? Poţi simţi o modestă, umilă bucurie? Poţi surâde din vârful buzelor? Nu poţi pentru. Poţi mereu contra…
A avut şi Gustave Flaubert păcatele lui. Bag seama că tot la dragul de Flaubert mă întorc, oricum aş întoarce-o. A avut şi Flaubert, zic, păcate, obsesii (aceea a stilului era de-a dreptul nevrotică, recunosc), dar în multe privinţe a fost un om cu scaun la cap, un înţelept, un iubitor de Montaigne: şi asta spune totul. Flaubert a sesizat devreme un adevăr simplu: că există lucruri (extrem de puţine) care stau în puterea noastră şi că există lucruri (cele mai multe, majoritatea absolută) care nu depind câtuşi de puţin de noi. Iată o diviziune stoică! Dacă vrem să schimbăm ceea ce nu stă în puterea noastră, ne chinuim degeaba. Nu putem opri crivăţul, venirea întunericului, succesiunea anotimpurilor, grindina, moartea. În schimb, putem modifica mult-puţinul de care dispunem: opiniile noastre cu privire la tot ceea ce nu depinde de noi. Cu oarece efort, cu puţin exerciţiu, chiar putem. Nu este mare filosofie la mijloc…
Ce spun şi cred alţii despre noi îi priveşte direct şi precis pe alţii, nu pe noi. Când vom învăţa oare acest adevăr mediocru? Îmi veţi aminti, desigur, răutatea infernală a celorlalţi, viclenia luciferică a duşmanilor, ipocrizia amicilor, faptul că specia umană a fost croită greşit  încă de la începutul începutului, prostia. Nu neg. Cum mi-aş putea permite să neg evidenţa? Afirm în treacăt acest postulat: omenirea este mai degrabă indiferentă decât diabolică. Nu-i pasă decât de sine. Orice individ serios îşi venerează propriul ombilic, iar pe toţi cei din jur îi ignoră. Să-şi vază umanitatea de trebile ei! Repet însă: „răutatea“ infinită a celorlalţi îi priveşte direct şi personal pe ceilalţi, este problema lor. În schimb, buna dispoziţie depinde numai şi numai de noi.
N-o mai lungesc, vorba multă-i sărăcia omului. Citez în încheiere un fragment dintr-o scrisoare a lui Flaubert. Preţuieşte mai mult decât un întreg tratat de filosofie practică, decât toate criticile raţiunii pure şi practice la un loc. Citiţi, rogu-vă: „Există un lucru pe care trebuie să ni-l dorim chiar înaintea sănătăţii: este buna dispoziţie“ (30 decembrie 1878, scrisoare către Doamna Brainne).
2. Nu pot încheia acest eseu fără să transcriu un pasaj din De tranquilitate animi. Ad Serenum, un mic tratat epistolar al lui Seneca, în traducere. Chiar acum am dat peste el. Ar fi păcat să nu-l pun aici. Se potriveşte de minune: „Fereşte-te mai cu seamă de ursuzi. Aceştia se plâng de orice şi n-au nevoie de pricini serioase pentru a se tângui!“.
Nu mai este nevoie să formulez concluzia acestui eseu.