Liviu Barsan, Asylant,
Bucuresti, Editura Curtea Veche, 2009, 424 p.
A doua carte a lui Liviu Birsan – „Asylant“ – se individualizeaza prin consistenta personajelor. Nu intâlnim „fiinte de hârtie“ cu valoare de auxiliare ale intâmplarilor. Ci fiinte cu probleme, aflate in lupta pentru supravietuire. Totusi, nimeni nu crede ca se afla intr-o jungla. Hedonismul ii impiedica sa aiba sentimente sau constiinta. Situatia se schimba când cunosc experienta fundamentala: moartea.
Fabulatie placata pe livresc
Cheia romanului se gaseste in titlu. Inainte de inceputul cartii, prozatorul precizeaza ca termenul e din limba germana, desemnând „persoana care a cerut azil, fiind luata in evidentele unui stat inainte de a obtine statutul de refugiat“. Având la indemâna explicatia de tip dictionar, putem alege suficiente cai de acces in roman. Cea mai eficienta ar fi sa asemanam volumul cu o corabie in deriva. Traseul parcurs de personajul principal seamana cu o „Odisee“ rasturnata. Evenimentele nu converg spre regasirea identitatii si a spatiului familiar/ familial. Dimpotriva. Catre o fuga de sine. Protagonistul nu-si cauta radacinile. Fuge si hoinareste, agatându-se de orice clipa care ii scoate din „normalitatea“.
„Asylant“ se impune si prin stiinta autorului de a transforma stereotipiile in nuclee epice. Orice prejudecata, discriminare, tic sau trasatura culturala distinctiva se transforma in vânt favorabil pentru naratiune. Constat cu placere ca Liviu Birsan se pricepe sa ia in raspar locurile comune. Uneori le trateaza cu umor zdravan. Alteori dinamiteaza limba de lemn a democratiei. Si, nu in ultimul rând, bulverseaza, creând situatii socante pentru mentalitatea comuna despre tabuuri si persoanele cu dizabilitati. Granita dintre senzational si veridic este incerta. O suma de fapte sunt cam trase de par, integrate defectuos, menite numai sa dilate romanul.
Proza lui Liviu Birsan se alimenteaza din situatii neverosimile. In scena initiala, trei barbati români, de profesie hoti, azilanti in Spandau, lânga Berlinul de putin timp reunificat, merg la un bordel. Din grup face parte si un orb erotoman si masochist de circa douazeci de ani. Cunoscut printre refugiati ca Herr Orbison, tânarul are o memorie formidabila a chipurilor. Palmele sale nu uita nicio figura pe care a pipait-o. Asa isi da seama ca fata platita este Olga, vânzatoarea de lânga liceul de nevazatori la care studiase: „Iti plimbi inca o data degetele pe suprafata lui Euris. s…t Dupa cum oamenilor ce vad li se intuneca privirea când sunt tulburati peste masura, tie ti se intuneca degetele. Cu toate astea n-ai nicio indoiala. E ea“ (p. 14).
Perceptia ca situatiile relatate sunt exagerate se accentueaza când imigrantul scoate din buzunar o pereche de zaruri din aur care, aruncate, pica intotdeauna pe dubla mare: sase – sase. Cele doua instrumente ale norocului poarta o poveste cusuta cu ata alba. Sunt un cadou din partea diavolului. Instrumentele norocului chior il fac pe azilant sa vada atunci când le tine in mâna. Oricum, nu stim mai mult decât spune naratorul, adica Herr Orbison. Ochii lui ne indruma printr-un univers fara culoare, fara nuante.
Orbecaim printr-un circuit labirintic al fabulatiei placate pe livresc. Câteva precizari culturale discrete, functionând ca prolepse, asaza cartea in siajul homeric. In lagarul unde e gazduit de statul german, nevazatorul primeste de la o batrâna „Iliada“ in Braille. Ilie Nastase, caci asa se numea daca trebuia sa dea cu subsemnatul la politie, ii multumeste binefacatoarei, dar ii marturiseste dificultatile sale cu limba tarii de adoptie: „O sa-mi ia zece ani“ (p. 56). Atât i-a luat lui Ulise ca sa revina acasa. Raspunsul vine prompt, pregatindu-l pe tânarul „matelot“ pentru o calatorie interminabila: „Nicio problema. O carte ca asta e pentru o viata intreaga“. Destinul Herr Orbison de ratacitor, de azilant alienat, se contureaza in precizarea referitoare la etimologia poetului antic: „In greceste, Homer inseamna ostatic“ (p. 66). Prizonier prin dizabilitatea innascuta, tânarul crede ca va fi liber daca se sustrage regulilor de vietuire ale comunitatii. Fura pentru a se intretine. Stie ca in curând va fi nevoit sa paraseasca tara-gazda, fiindca i-a expirat permisul de sedere, insa nu se agita. Se va instala in alta parte. De bani, va face rost.
Dubios, tarat si parazit pentru societatea care il tolereaza in marginile ei, azilantul nu poate decât sa vagabondeze. Viata lui trece exclusiv prin nevoi fiziologice. Pe de o parte, modul acesta de a-si petrece vremea il scapa de robotizare, reprezinta forma de protest in fata muncii ordonate la birou. Refuzând sa se conformeze, reuseste sa se adapteze, sa se schimbe in permanenta: „Munca e handicapul celor ce vad. Handicapul meu imi ajunge.// s…t Oricât m-as stradui, nu inteleg lumea lor. Se scoala la ore fixe, manânca la ore fixe. Râd mereu de aceleasi prostii. Se culca cu aceeasi femeie. Au credite si sefi cretini care ii fac cu ou si cu otet. Au niste repere in viata“ (p. 42). Pe de alta parte, Herr Orbison devine captiv in haosul unei existente fara orizont. Nu cere decât sa traiasca fara griji. Singurul sau ideal este sa o sechestreze pe Olga-Euris si sa o „admire“ ca pe o exponata de muzeu.
Sensul vietii
Perseverent in obsesii, naratorul porneste intr-o noapte s-o rapeasca pe prostituata. Si, impreuna cu doi azilanti, Giani Cercel si Pablo Costache, porneste in cautarea tinerei. O gaseste in obisnuitul „punct de lucru“, alaturi de un proxenet. Planul nu da gres. Cei trei il bat zdravan pe insotitor, pâna ce ramâne inconstient. O prind pe Olga si o „transporta“ in noua locuinta a românilor: o casa parasita. Auzind a doua zi la televizor ca agresatul decedase, Herr Orbison se gândeste sa plece din Germania, impreuna cu Pablo Costache si Olga. Mirosind necazul, Cercel le-o luase inainte, alergând si in mâini probabil. Nevazatorul nu alege orbeste noua destinatie. Apare mâna destinului. Günther Freidenk, un batrân om de afaceri, bogat si bolnav, il invitase sa ia parte la ultima lui croaziera, ce incepea din Tenerife. Pâna sa ajunga in Insulele Canare, Pablo Costache si Olga au ragaz sa conceapa un copil. Desi gravida, femeia nu-si pierde farmecele. Nu renunta nici la vechile indeletniciri. Meseria o ajuta sa-l pacaleasca pe un „client“, caruia ii fura masina. Fugarii ajung in portul spaniol, il intâlnesc pe Günther si pornesc spre Republica Dominicana.
Din acest punct, registrul romanului se schimba. Pasesc pe drumul descoperirii vocatiilor. Sunt pagini excelente, in care miticul si initiaticul se strecoara in orice experienta. Calatorind pe ape, azilantii isi deprind rolurile sacre. De la distractii erotice si lenevire la soare, Herr Orbison, Olga, Pablo Costache, Günther si Malika, dama de companie a celui din urma, ajung sa cunoasca fragilitatea esentei umane. Magnatul german ii conduce printr-un rai al placerilor amagitoare. Le asigura banii necesari sa scape de griji. Ii manipuleaza. Ii plateste ca sa-l insoteasca pâna la moarte. E calauza care le dezvaluie taria in slabiciune si dragostea in interes. E singurul Dumnezeu disponibil, cum afirma tânarul orb: „Dumnezeu e doar un batrân muribund la marginea unei piscine. E un batrân sado-masochist foarte singur. Ii place sa se joace cu destinele celor din jur“ (p. 396).
Problemele apar când Pablo Costache vrea sa-l omoare pe unul dintre numerosi amanti ai Olgai. Crima planificata concureaza cu o scena dintr-un film de mâna a doua. Barbatul se izbeste cu iahtul lui Günther de ambarcatiunea „bibicului“. Prea le infloreste câteodata scriitorul! Românul intra la puscarie. Dar pentru tentativa de omor. Peste putin, i se naste fiul, lipsit de afectiunea parinteasca din primele zile. Tatal inchis. Mama la tratament din pricina unei depresii post-partum. Herr Orbison si Malika se ocupa de Bebe. Ambii invata sa-i inlocuiasca pe cei doi absenti.
Sirul generatiilor se continua. Vitalitatea micutului contrasteaza cu starea tot mai precara a lui Günther. Miliardarul se transforma intr-un bebelus in vârsta. Imobilizat la pat, se plimba in fotoliu rulant sau carat in brate. Malika ii schimba si lui scutecele. Moartea iminenta a protectorului ii ingrozeste pe pasageri. Banii lui inseamna liniste si siguranta ca detinutul va fi eliberat. Si nu doar atât. Fara batrân, sunt dezorientati. Pâna sa dispara Günther, se produce o calamitate. Uraganul devasteaza Republica Dominicana. E clipa când fiecare azilant intelege menirea propriei vieti. Olga se rupe definitiv de orice datorie materna. De fapt, renunta la sine ca sa-i ajute pe sinistrati. Se calugareste, facându-l pe povestitor sa rosteasca un adevar hagiografic: „Târfele pot deveni cele mai bune sfinte“ (p. 407). Oricum, locul fostei prostituate fusese luat deja de amanta lui Günther. Iar Bebe a rasplatit-o pentru devotament: „A zis, prima oara, „mama“. I s-a adresat Malikai, bineinteles“ (p. 413).
La final, Günther isi considera misiunea incheiata si se sinucide, aruncându-se in mare de pe bordul iahtului. Herr Orbison o imbratiseaza pe Malika, iar aceasta il tine la piept pe micut. Familia s-a intregit cu un tata. In sfârsit, orbul a vazut. Si-a zarit drumul. Fericirea. Si-a aflat sensul si-si continua calatoria de-o viata.
In partile cele mai reusite, „Asylant“ e un roman splendid. Liviu Birsan leaga intr-un nod gordian coordoantele livresti ale realului. Incercati sa-l despicati! Nu veti cuceri nimic.