Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârşitul postcomunismului, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, prefaţã de Costi Rogozanu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012
O carte remarcabilã, beneficiind de o prefaţă pe măsură (Costi Rogozanu), Zonă de trecere. Despre sfârşitul postcomunismului oferă o excelentă imagine asupra proceselor contradictorii care au subordonat fosta lume comunistă Occidentului, oferind impresia că o eliberează. Într-adevăr, Europa de Est şi Rusia postsovietică au reprezentat laboratorul neoliberalismului, în care s-au produs societăţi atomizate, destructurate şi dezorientate, societăţi la a căror degradare morală şi fragmentare contribuiseră din plin şi regimurile de dinainte de 1989; acum, la un sfert de secol de la căderea regimurilor comuniste, acest model de societate se perpetuează mai rapid ca niciodată, ameninţând să înghită întreaga lume.
Buden nu este deloc un nostalgic al „socialismului real“; dimpotrivă, îi recunoaşte franc lipsurile şi carenţele majore, precum şi diferenţa astronomică dintre ideologia oficială şi practica cotidiană. Socialismul real era însă animat de un ideal, de o utopie, chiar dacă aceasta s-a estompat cu timpul, transformându-se într-o caricatură; postcomunismul, în schimb, a încremenit în proiectul hiper-ideologizat al sfârşitului istoriei, cel puţin la fel de hiper-ideologizat precum cel al societăţii fără clase. Iar în absenţa unui ideal mobilizator, a unei forţe motrice progresiste, oricât de lipsită de credibilitate, orice tip de regim politic este condamnat la stagnare.
Buden începe prin a aminti că, la sfârşitul anilor 1980, comunismul est-european era privit cu o anumită indulgenţă din Statele Unite. Zbigniew Brzezinski, celebrul consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Jimmy Carter, discuta încă de pe atunci despre postcomunism, în sensul în care elitele politice est-europene renunţaseră voluntar la ideologia oficială ca la o cochilie goală, devenind pragmatice şi orientate spre menţinerea puterii politice cu orice preţ. Aceste elite ajunseseră, deci, să îşi ironizeze propriile idealuri. La fel cum şi Brzezinski îşi ironiza idealul democrat, acesta fiind unul dintre principalii susţinători ai talibanilor din Afghanistan şi Pakistan în lupta acestora împotriva comunismului sovietic. Se pune însă întrebarea: de ce nu a reuşit Brzezinski, eminent politolog şi om politic extrem de bine informat, să prevadă sfârşitul comunismului în ultimii ani, ba chiar în ultimele luni ale existenţei sale? Simplu, argumentează Buden. Deoarece avusese impresia că „tovarăşii“ s-au deşteptat, raportându-se la propriile idealuri ca la nişte pure instrumente de dominaţie. Cum să pierzi tocmai acum puterea? Astfel, ironia lasă loc cinismului, în timp ce ambele lasă loc cecităţii politice (pp. 30-33).
Însă, cel puţin în Uniunea Sovietică, glasnost-ul şi perestroika au demonstrat că există încercări reale şi sincere de a reforma sistemul, nu numai cinism şi oportunism. Aşa cum ştim, ele nu au funcţionat. Revoluţiile est-europene au fost aplaudate îndelung în Occident ca renaştere a îndelung suprimatei societăţi civile din aceste ţări. Ele au fost imediat legitimate, prin anticomunismul lor, ca revoluţii „bune“. În acest fel, revoluţia pentru democraţie nu se putea îndeplini decât într-un orizont capitalist. Prin această mişcare, revoluţia bolşevică din 1917, anticapitalistă şi mânată la rândul ei de idealuri democratice – indiferent de interminabilele discuţii pe care le putem purta asupra conţinutului democraţiei – a devenit, din nou, revoluţia „rea“ şi antidemocratică, a cărei memorie nu mai era acum frecventabilă. Nimeni nu mai ţinea cont de faptul că revoluţionarii est-europeni doreau îmbinarea securităţii sociale a propriilor regimuri cu prosperitatea şi lipsa de cenzură occidentale, optând deci pentru un fel de „a treia cale“, aşa cum programul Solidarităţii poloneze o demonstrează concludent; tot ce conta acum era dimensiunea pro sau cel puţin nu făţiş anticapitalistă a acestor revoluţii (pp. 37-38). „Astfel, apelului din Est: «Nici un socialism fără democraţie» i-a urmat ecoul cinic din Vest: «Nici o democraţie fără capitalism»“ (p. 39).
Peste noapte însă, Europa de Est a devenit copilul adoptat al Occidentului, care se simţea responsabil pentru lipsa manierelor sale democratice, apreciindu-i în schimb disponibilitatea şi entuziasmul de a învăţa. Ca prin farmec, societăţile civile est-europene, suficient de mature pentru a instrumenta răsturnări de regim, deveneau acum infantile: educaţia pentru democraţie devenise cuvântul de ordine pentru statele post-comuniste la începutul anilor 1990. Occidentul, educatorul „autoproclamat“ al unei Europe de Est înapoiate, a început să producă studii peste studii de tranzitologie. Apărută la finalul anilor 1960, tranzitologia analiza posbilitatea ca un regim politic fie să avanseze spre democraţie, fie să regreseze în sens autoritar. America Latină şi tranziţiile sale diverse au confirmat caracterul esenţialmente plurivoc al acestei discipline. În postcomunism, însă, tranziţia are loc într-o singură direcţie, aceea a democraţiei liberale de inspiraţie occidentală. Ironia istoriei nici că putea fi mai reuşită: de la legile de fier ale marxism-leninismului, care preziceau ca inevitabil viitorul societăţilor fără clase, la legile de fier ale neoliberalismului, unde viitorul înseamnă doar piaţă, concurenţă, profit şi egoism ridicat la rangul de virtute. Legea junglei, dar o junglă urbană, tăios de educată, politicoasă şi rafinată, una în care prădătorii umblă îmbrăcaţi în costumele cele mai noi, conduc cele mai scumpe maşini şi fac cele mai reuşite privatizări, adică dau cele mai ordinare ţepe financiare, lăsând miloane de oameni pe drumuri sau într-o situaţie mult mai precară decât se găseau înainte de 1989.
Astfel, educaţia pentru democraţie îşi relevă adevăratul caracter de educaţie pentru abrutizare politică şi anesteziere ideologică. Pe măsură ce hegemonia occidentală se impunea în Estul de abia ieşit din comunism şi dornic de prosperitate, fluturându-şi convingător masca universală pentru a îşi camufla cât mai bine interesele particulare şi conjuncturale, ambalate în artificii retorice pompoase şi, la prima vedere, dezarmante (educaţie pentru democraţie, tranziţie, privatizare, liberă iniţiativă, piaţă liberă, dereglementare, competiţie, meritocraţie ş.a.m.d.) – observatorul avizat putea percepe două lucruri majore: faptul că aceste societăţi şi-au vândut resursele vitale pe mai nimic, iar micile libertăţi pe care le-au câştigat în plan privat nu echivalau nici pe departe cu depolitizarea radicală la care fuseseră supuse în plan colectiv: inegalităţi sociale în curs de amplificare şi o capacitate tot mai redusă de a decide singure în privinţa propriului viitor. „Pus represiv sub tutelă, copilul din noi e tocmai întruparea pură a neputinţei noastre politice şi istorice în lumea sănătoasă a postcomunismului, care, într-un atac de megalomanie epocală, se consideră a fi realizarea tuturor visurilor de libertate ale omenirii. Singura ieşire posibilă din această maturitate autoprovocată este să contrazici o astfel de lume şi să-i opui rezistenţă“ (p. 56).
Pretenţiile hegemonice ale Occidentului asupra Europei de Est au fost susţinute şi de voci filosofice respectabile, cum este aceea a lui Jürgen Habermas, care a numit „recuperatoare“ revoluţiile din 1989, în sensul în care recuperau revoluţiile burgheze care avuseseră loc cu secole în urmă în Occident. Întocmai ca în bancurile de dinainte de 1989, trecutul este cel care se schimbă pentru că viitorul, fie comunist, fie neoliberal, este sigur dincolo de orice dubiu. Mişcarea integratoare a Occidentului creează însă o nouă excludere. Axa Est-Vest este păstrată, dar dimensiunea sa politică nu mai este lăsată la vedere, ca înainte de 1989, ci este camuflată prin intermediul unor tehnici culturale. Occidentul şi lumea postcomunistă sunt una: numai aşa pretenţiile universaliste ale primului capătă cu adevărat consistenţă, în timp ce tacticile politice şi economice de subordonare a frăţiorului mai mic şi mai pricăjit sunt în mod abil eludate. Doar că, în timp ce Occidentul a ajuns deja la finalul destinaţiei sale istorice, Estul se zbate din greu să definitiveze acest parcurs. Noua inegalitate produsă cultural serveşte deci ca metodă de dominaţie. Postcomunismul nu este decât faţada de unde se aplaudă, cu zâmbetul pe buze, înregimentarea ideologică, politică şi economică a lumii a doua.
Mai departe, Buden observă atent că procesul istoric responsabil de erodarea statului occidental al bunăstării a erodat şi varianta estică a acestuia, regimurile comuniste, inclusiv regimul sovietic. Neoliberalismul care a distrus puternicele sindicate occidentale şi a redus considerabil nivelul de trai, a produs, în combinaţie cu ineficienţa birocratică şi represivitatea regimurilor comuniste est-europene, o bombă cu ceas. După 1989, tinerele democraţii din Est şi-au rescris istoria în funcţie de canonul cultural neoliberal. În acest sens, „socialismul real“ devine la rândul său o forţă colonizatoare, un produs exotic impus cu forţa de către o armată de ocupaţie, uitându-se că între tradiţiile autoritare, naţionaliste şi intolerante ale acestor state şi comunism au existat numeroase raporturi de continuitate, nu numai de ruptură. 1989 nu a însemnat o reluare a dezvoltării istorice fireşti a acestor state după o jumătate de secol de beznă totalitară, ci o escamotare a profundelor conflicte sociale care au acompaniat implementarea şi dezvoltarea regimurilor monopartinice şi care sunt deosebit de prezente şi în postcomunism. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei când mizele sociale şi politice sunt traduse în termeni culturali, rezultatul este nimic altceva decât o litanie obosită despre lipsa de maniere a românului, a bulgarului, a polonezului etc. şi distanţa descurajantă care îl separă de Occident. De ce e România altfel? De ce mentalitatea românească este atât de profund coruptă şi viciată? De ce nu ne putem purifica şi regenera moral şi spiritual, în mijlocul marasmului generalizat care ne înconjoară? Cel mai bun răspuns l-a oferit Ilie Moromete: ca să se mire proştii. Proştii, în cazul de faţă, sunt cei incapabili să vadă dincolo de cultură. Lichelele sunt cele capabile să vadă dincolo de cultură, dar care sunt conectate la acest discurs ca la o vacă bună de muls, cu ugere supradimensionate.
Golurile unor societăţi descompuse, în care solidaritatea între oameni a fost stigmatizată drept ipocrizie comunistă, au fost repede umplute de ceea ce Buden numeşte „Dumnezeul postcomunist“, un Dumnezeu reprimat într-adevăr sub comunism, dar care acum vrea mult mai mult decât îi răpise fostele regimuri. Noua credinţă contestă atât comunismul ateu, cât şi deriva consumeristă a capitalismului târziu deşi, fără îndoială, reţelele sale sunt private şi funcţionează, atât în cazul ortodoxiei, cât şi al neoprotestantismului, după principii capitaliste. „Dar o comunitate religioasă nu este nici produsul unei societăţi în ruină, nici substitutul ei. Societatea nu se dezmembrează în comunităţi identitare, în acele componente din care s-a compus iniţial. Nici nu se descompune de-a lungul sferelor ei separate, ci dimpotrivă, se hibridizează, ceea ce face până la urmă cu neputinţă o separare clară a credinţei religioase de cultură, a acesteia de economie şi a tuturor de politică“ (p. 154). Astfel, „Dumnezeul postcomunist“, depolitizarea, privatizarea şi culturalizarea îşi dau mână pentru a desăvârşi, fie şi relativ involuntar, cum este cazul creştinismului redescoperit, proiectul hegemonic occidental.
Adăugaţi la acest îngrijorător melanj filosofia postfundaţionistă, o subspecie a postmodernismului pentru care societatea nu există ca fundament pozitiv, ci este în permanenţă negociată şi reîntemeiată în jurul unei anumite categorii sociale care, în mod conjunctural, reuşeşte să îşi impună propria ideologie – şi veţi înţelege ceea ce Buden numeşte, pe urmele lui Inke Arns, „retroutopii“ – idealuri mobilizatoare a căror împlinire nu mai este proiectată în viitor, ci în trecut, sub forma unor nostalgii pentru o epocă în care solidaritatea socială măcar era afirmată, chiar dacă era deseori încălcată în practică. În nici un caz mai des ca acum, între noi fie vorba.
Iată cât de simplu este să pui problema în termenii naţionalismului şi ai înapoierii, specifice, chipurile, Europei de Est, repetând mantra ideologică neoliberală prin care politicul şi socialul sunt neutralizaţi pe coordonate culturale. Cartea lui Buden expune postcomunismul în întreaga sa nuditate ideologică, denunţând pretenţia sa universalistă de sfârşit al istoriei, urmând a fi pe deplin realizată într-un viitor neoliberal îndepărtat şi nebulos care acţionează, pentru est-europenii rătăciţi în deşertul tranziţiei, ca o Fata Morgana. Aşa că sfârşitul istoriei se amână. Iar educaţia pentru democraţie, pentru a însemna realmente ceva, trebuie reconvertită în educaţie critică. Numai aşa vom constrânge neoliberalismul să îşi arunce masca democratică şi să nu mai proclame cu aroganţă inseparabilitatea capitalismului de democraţie, aşa cum procedau pe vremuri activiştii de partid, subordonând democraţia materialismului dialectic. Numai când vom înţelege istoricitatea postcomunismului ne vom putea lua politica înapoi.