Festivalul International al Teatrului de Animatie „Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie“ organizat de Tandarica a continuat timp de unsprezece zile. Bucuriile nu au fost numai pentru copii, ci si pentru adulti, daca ne gândim la productia teatrului gazda, „Golem“, in regia lui Gabriel Apostol sau la „Vietile tuturor sfintilor din cartier“, creat de Agata Kucinska la Teatrul Ad Spectatores din Wroclaw, pe care l-am discutat saptamâna trecuta. Productia pentru adulti care a lasat publicul intr-o stare de gratie a fost „Sfânt“ de la Teatrul de papusi din Sofia, in regia si coregrafia lui Duda Paiva. Un spectacol de autor care combina papusile cu teatrul dans si multimedia, iradiind nuclee de tensiune. Bucuria pentru adulti, in cazul acesta, a fost sinonima cu senzatia incomparabila, de opera rotunda, de la sfârsitul unui spectacol implinit.
Care a avut de toate: idei stralucite, actorie buna, teme vechi tratate modern (Eros si Thanatos, timpul care isi devoreaza copiii etc.), plus o priza consistenta de estetica a absurdului. Toate combinate cu imaginatie, in limbaje sofisticate si ingenioase de drama, animatie si coregrafie, prin intermediul carora s-a croit o poveste nonverbala de familie. Nu tocmai senina. Relatiile incordate dintre mama si copiii ei adulti vor iesi la lumina cu prilejul aniversarii batrânei. Gazda cernita si severa, cu muschii fetei parca intepeniti, le ingheata musafirilor toate gesturile prin care acestia incearca sa-i arate afectiunea. Regizorul se pricepe sa construiasca tensiunea din câteva gesturi, din privirile lungi intre personaje, din refuzul mamei de a lua cadourile din mâna barbatului. Sau din exercitiile de putere din scena in care, odata ce ea s-a saturat, nu-i va mai lasa nici pe invitati sa manânce. Totul spre disperarea comica a baiatului. Impactul este cu atât mai mare cu cât efectele reies din limbaje diferite de cel verbal. Cele patru caractere deosebite se construiesc numai din miscari, gesturi, priviri si relationari.
Mai mult, dominanta fiecarei scene va fi accentuata prin subtile si amuzante contrapuncte. Mici detalii, cum ar fi coifurile de petrecere pe care invitatii si le pun pe cap sau inelul din buricul fetei pe care ea si-l filmeaza concentrata, pe de o parte, contrasteaza cu raceala din jur, iar pe de alta parte, potenteaza incordarea care stapâneste intreaga familie. Cu atât mai mult cu cât limbajul comic se materializeaza cu ajutorul animatiei. Memorabila ramâne scena in care fata mânuieste pe degete o gâsca minuscula, filmata cu camera si proiectata live pe ecran, care se zbate comic pâna face trei ousoare, doua albe si unul negru.
Atmosfera generala din „Sfânt“ contrariaza si prin vagul iz de absurd, evident inca de la inceput. Un batrân isi ridica solemn ganterele, pentru ca imediat sa-si puna haina de valet si sa pregateasca masa aniversara. Gladiolele albe de inmormântare, doua la numar, sunt repede inlocuite cu un trandafir aniversar. Paradigma absurdului se va insinua subtil, fara incetare, in tot spectacolul. Fetele fara expresie ale celor trei musafiri vin in prelungirea unui barbat cu coada si cu ochelari negri, a perechii sale in rochie eleganta si a fetei in sort si tricou deasupra buricului, a carei silueta se termina in tocuri enorme. Evident, exuberanta acesteia va contrasta cu severitatea si hainele demodate ale mamei.
Prin asemenea perechi antinomice stranietatea se infiltreaza in intregul discurs. Iar fiecare tip de limbaj folosit de Duda Paiva nu face decât sa o consolideze. Si nu sunt deloc putine si nici simple aceste modalitati de expresie, de la jocul subtil al camerei care filmeaza si proiecteaza personajele la prim-plan, dar si papusile, la miscarile inventive, de exemplu cele ale barbatului ce se zbenguieste ca un câine. Multe scene vor arata ca un veritabil teatru dans in care personajele isi sincronizeaza miscarea. Asta când nu danseaza pur si simplu, aducând dinamism si necesarul contrapunct pentru anterioarele momente de intepenire grotesca.
Dar cea mai mare surpriza din discursul dramatic al lui Duda Paiva vine odata cu masa si implicit cu limbajul animat, care ramâne, neindoielnic, planul cel mai ofertant al spectacolului. Mâncarea pusa de valet pe farfurii consta in… nici mai mult, nici mai putin decât… niste papusele mici, fiecare cu chipul meseanului in fata caruia se afla. Desi incercanate, acestea tipa ca bebelusii. Detalii aparent nesemnificative, cum ar fi corespondenta dintre parul papusii si cel al adultului, croiesc planul subtil al expresivitatii si al subtextului pe care il presupune personajul fata in fata cu perechea sa miniaturala. Orice faptura isi contine simultan toate vârstele. Fiecare urmeaza sa se consume pe sine, sa se farâmiteze, sa se devoreze. Cel mare isi taie cu cutitul dublul mic din farfurie. Homunculul va deveni victima tuturor cruzimilor indreptate asupra propriei persoane. Un automacel pe care fiecare il performeaza inconstient in plasa confuza de experiente. Urmatorul fel de mâncare, dar si bauturile asezate pe masa vor aduce o noua papusa, deci o noua etapa. La desert, in mijlocul tortului, pe un balansoar, va trona marea absenta a familiei, Tatal.
Nu temele sunt noi, ci limbajul cuceritor prin care regizorul le reinventeaza intr-un conglomerat de ludic, grotesc si solemnitate. Motive binecunoscute, ca Eros si Thanatos, isi gasesc forme ingenioase de materializare, cum ar fi libidoul papusii masculine manifestat cu ajutorul cutitului in grotesc-osmotica pereche homuncul-tacâm. In mâna actorului, tacâmul devine un redutabil instrument falic, in timp ce perechea sa feminina, cea din farfuria alaturata, zace molatic pe cutit. Dupa cum surprinzator si inventiv va fi si actul erotic care se consuma pe masura ce actorii in carne si oase se stropesc, la inceput ludic, apoi tot mai inversunat. Scena se termina când barbatul pune paharul pe pântecele femeii ca la ecograf, insotit de coloana sonora specifica. Momentul va fi urmat de aparitia pe ecran a bebelusului, apoi a unei papusi supradimensionate pe scena – timpul, Dumnezeu, orice interpretare este posibila… Ca angoasa finitudinii se poate exprima perfect si prin limbajul animat o dovedeste scena in care aceasta papusa enorma, carata si mânuita de trei actori, isi va mânca mama, in timp ce din off se aude „J’ai fini tout“.
Nu e singurul nucleu ideatic care iradiaza prin animatie. Substratul spiritual isi face simtita prezenta atât in stigmatele christice ale papusilor, cât si in rugaciunea mamei, „Doamne, elibereaza-ne spiritele!“. Sentimentul dureros al sfârsitului, Cronos care devoreaza orice fiinta vie, erotismul sinonim cu extinctia, suprapunerea vârstelor fata in fata cu finitudinea, dar si incolacirile din dinamismul afectelor, când inghetate, când mustind de caldura si de ghidusie, toate se regasesc in teatrul animat, de incontestabila calitate estetica, practicat de Duda Paiva.
Exista un aer specific la sfârsitul spectacolelor cu adevarat bune: e starea aceea in care publicul ramâne cu gura cascata sau pur si simplu pe gânduri, pentru ca in momentele urmatoare sa izbucneasca in aplauze. Mai intâi meditative, pe urma din ce in ce mai puternice. Spectatorii nu se indura sa se desparta de spectacol. Recheama actorii pe scena. Iar acestia, cu fiecare noua iesire, sunt din ce in ce mai putin actori-personaje si mai mult oameni. Din ce in ce mai putin protocolari, dar mai vizibil emotionati. Aplauze, aplauze, aplauze!
Autor: CRISTINA RUSIECKIApărut în nr. 449