Proiectul memorialistic al lui Sextil Puscariu primeste o configuratie clara în ultimii trei-patru ani de viata (1945-1948) ai filologului si istoricului literar, dupa încheierea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, când autorul definitiveaza unele parti ale vastei pânze evocatoare, folosind însemnari, documente si scrisori din anii parcursi si din împrejurarile concrete ale vietii. Cu o mare miza recuperatoare, în ideea unei vaste panoramari a timpurilor, mediilor si epocilor traite, imagina o organizare epica în trei trilogii, dintre care numai prima este încheiata. „Spita unui neam din Ardeal“, „Brasovul de altadata“ si „Calare pe doua veacuri“ sunt titlurile celor trei episoade ale primei trilogii memorialistice, rezumând, conform marturisirii autorului, „un neam, un oras, o epoca“, în documente de arhiva si marturisiri autentice. Perioada istorica vizata se întinde pâna în intervalul 1896-1906, materia temporala a ultimului volum. Din cea de-a doua trilogie definitiveaza al doilea volum, axat pe anii Primului Razboi (1914-1918), la care participa în postura de combatant pe frontul italian. Primul volum ar fi trebuit sa se ocupe de anii profesoratului de la Cernauti (1906-1914), lasând (pentru ca nu a fost redactat) un hiatus în cursivitatea reconstituirii biografice. Partea a treia, „În România Mare“, cuprinde evenimente consemnate în intervalul 1918-1930 si este cea mai interesanta dintre toate. Ultima trilogie ar fi acoperit anii pregatitori ai celui de-Al Doilea Razboi, razboiul si urmarile, dar nu a mai apucat sa o redacteze. Filologul se stingea la 5 mai 1948, în pragul unei epoci ce i-ar fi fost ostila omului, dupa cum i-a fost si operei, editata sau reeditata ezitant si selectiv abia începând din 1968.
Memoriile anilor 1914-1918 si 1918-1930, editate într-un volum masiv în 1978, cu multe interventii ale cenzurii, la Editura Minerva, în îngrijirea Magdalenei Vulpe, ramân capodopera literaturii confesive a lui Sextil Puscariu. Prin comparatie cu alte marturii de epoca (jurnale sau memorii), istoricul Ion Bulei, în prefata la editia din 1978, le considera net superioare însemnarilor lui Titu Maiorescu, notelor politice ale lui Alexandru Marghiloman, amintirilor lui Constantin Argetoianu sau jurnalului de campanie al lui Alexandru Averescu. Omul cultural îsi transmite cu o vadita fervoare trairea istoriei si are norocul de a fi implicat în evenimentele fericite ale Marii Uniri la Cernauti, în Bucovina, si în întemeierea unor institutii esentiale la Cluj, în Transilvania, imediat dupa Unire.
Jurnal memorialistic si epistolar
O atractiva ingeniozitate de structura în organizarea confesiunii face din memoriile puscariene o opera de compozitie. Autorul procedeaza în asa fel încât sa se întâlneasca si sa alterneze notatia zilnica, tipica pentru jurnal, reflectia retrospectiva a memoriei si scrisorile recuperate ce fusesera adresate sotiei. Jurnalul memorialistic este în permanenta completat de memoriile epistolare, printr-o placuta îmbinare a discursurilor confesive, jonctiune dintre jurnal, memorii si corespondenta de familie. Ce e curios e ca jurnalul si-l numeste „ziar“, dupa italienescul „diario“ si nu dupa frantuzescul „journal“, care s-a încetatenit în limba româna (folosit si acesta uneori, ce-i drept).
Hotarârea de a face însemnari sistematice o ia în 4 ianuarie 1917, la aniversarea vârstei de patruzeci de ani, când se afla pe front (de fapt, în spatele frontului, la aprovizionarea cu munitie) si constata ca are timp destul, pe lânga studiul filologic: „începe vremea – nota Sextil Puscariu – când nu mai traiesti numai pentru tine, ci mai ales pentru altii“ (în volumul „Memorii“, Ed. Minerva, 1978, editie de Magdalena Vulpe, p. 176; în continuare voi cita dupa aceasta editie, alta nici nu exista deocamdata). Anii din urma, din 1914, de când era pe front, îi va reconstitui ulterior, mai ales din scrisorile adresate zilnic sotiei. Consemneaza faptul ca ar fi vrut sa înceapa un jurnal la douazeci de ani („sa stau de vorba cu mine însumi într-un ziar“), dar timpul i-a fost ocupat de alte planuri, de lucrarile stiintifice pe care le pregatea. E interesant si modul în care gândeste utilitatea jurnalului, nu în sensul etalarii exagerate a sinelui, ci ca marturie despre o epoca si personalitatile ei importante: „Dealtminteri, nu e mare paguba ca ziarul anilor mei de tinerete a ramas nescris. Pe atunci eram prea preocupat de personalitatea mea, seva tineretii orbea adesea vederea justa, lumea mi se parea un cerc în al carui centru ma vedeam pe mine si deci ziarul s-ar fi pierdut în autocontemplari fara nici o importanta. Orice ziar cuprinde în definitiv un micro-cosmos si în orice jurnal cuvântul «eu» da tonul principal. Când acest «eu» e o personalitate marcanta, cu idei originale, cu interese multiple si o fire pasionata rapita de vârtejul vietii, atunci însemnarile periodice pot avea un interes, chiar daca ziarul nu e al unui talent mare. Când însa cel ce-l scrie e o fire cumpanita care a învatat devreme sa renunte la planurile nebunatice ale tineretii si care a stiut sa-si dirijeze ponirile dupa cum i-a dictat mintea sanatoasa, atunci mica lume pe care o descrie, stând el în centrul ei, nu va avea o importanta mai mare, nici un farmec deosebit“ (p. 177). Jurnalul devine si o compensatie pentru cel care a „renuntat definitiv la orice veleitati de scriitor“, afirmate în tinerete si abandonate la maturitate. Modelul adoptat e acela din romanul „Casa Buddenbrook“ al lui Thomas Mann, unde familia de negustori consemneaza din generatie în generatie într-o „carte familiala“ evenimentele si schimbarile. Daca stramosii nostri aveau ceaslovul, dupa cum noteaza Sextil Puscariu, el va avea acest „ziar“ pentru familie, din care se va vedea ca „anii vietii mele n-au trecut sterpi, ci au fost rodeauna plini de activitate, ca inima mea a batut pururi pentru idei generoase si ca o minte sanatoasa si o fire cumpatata au putut sa ma retina de la fapte urâte si de la pasi gresiti“ (p. 178). Plinatatea si exemplaritatea acestei biografii este demonstrata cu prisosinta în jurnalul anilor 1914-1930. Utilitatea jurnalului pentru generatiile urmatoare va consta, dupa cum îsi propune autorul, în portretizarea si relatarea întâlnirilor cu oamenii „care au însemnat ceva în istoria noastra contemporana“: „Am fost prieten cu scriitori, artisti, oameni de stiinta, am fost pimit cu dragoste de barbati însemnati, am apucat înca pe batrânii generatiilor trecute, care au hptarât istoria noastra. Am de gând sa însemnez, rând pe rând, din memorie, ce stiu despre ei, ce am auzit din gura lor si ce am trait cu ei“ (p. 178). O asemenea carte de „Amintiri“ despre contemporani va fi mai ales partea a doua a memoriilor, aceea consacrata Marii Uniri si anilor de dupa Unire. Va consemna moartea marilor barbati, personalitati care au marcat epoca (Titu Maiorescu, George Cosbuc, Alexandru Vlahuta, A. D. Xenopol, Victor Babes etc.) si le va rezerva câte un portret evocator. În septembrie 1926, când moare lingvistul Vasile Bogrea, prieten apropiat, constata cu tristete: „Ziarul meu se preface într-un pomelnic“. Memoriile vor consemna faptele importante ale celor ce ies treptat de pe scena vietii, dând o perspectiva de profunzime asupra timpului.
Evenimentele istorice ale
parcursului biografic
Retrospectiva de la cincizeci de ani, realizata la Cluj în jurnal, la 4 ianuarie 1927, se constituie într-un bilant autobiografic cuprins sintetic în patru-cinci pagini antologice (p. 774-778), ce ar merita sa fie citate în întregime, ca un autoportret. Originile îi favorizeaza destinul: „Nascut la Brasov – orasul de granita între Tara Româneasca, cu care din vechime avea un schimb necontenit, si Ardealul otelit prin traiul greu de conservare nationala –, dintr-un tata care reprezenta o familie de tarani – selectionati si ridicati la treapta cea mai înalta sociala rurala, a preotilor iubitori de carte, precum dovedesc manuscrisel stramosilor si dorul mosilor de a-si da copiii la scoala – si dintr-o mama care, dupa ambii parinti, se tragea din neamuri de negustori veniti, probabil, din Macedonia, în structura mea fiziologica s-a îngemanat energia mare, latenta, rustica, cu o sensibilitate dusa pâna la rafinarie si cu un puternic simt de cinste si omenie, cultivat în aceste familii de negustori, cu viata lor patriarhala, cu darnicia lor proverbiala, dar ceva cam degenerate în urma traiului molesit oriental“. Explorarea genealogica se va desfasura în volumul separat consacrat originilor, mosilor si stramosilor, „Spita unui neam din Ardeal“. Retrospectiva mai aminteste de copilaria brasoveana, de educatia care cultiva „cu sfintenie sentimentul national si idealismul“. Invoca apoi etapa, decisiva în formatia sa filologica, de studii la universitatile straine, timp de zece ani, la Leipzig, Paris si Viena, având succesiv ca maestri pe Gustav Weigand, pe Gaston Paris, pe Meyer-Lübke, personalitati notorii ale domeniului. În aceste capitale europene, unde a frecventat lumea artistica (teatrele, opera, concertele, muzeele), si-a format o conceptie înalta despre arta, ceea ce i-a inhibat propriile aspiratii din tinerete: „mi-au dat acel respect de arta caruia îi datoresc renuntarea definitiva la veleitatile de a fi însumi scriitor“ – noteaza cu demnitate Sextil Puscariu. Scrierea memoriilor e o compensatie a scriitorului reprimat.
O alta dimensiune biografica este aceea a prieteniilor, prezente la fiecare pagina îm jurnal, carora filologul se simte profund îndatorat. Fani Dobrogeanu i-a consolidat educatia muzicala la Leipzig. Iosif, Anghel, Cioflec l-au stimulat la Paris. „Alte prietenii strânse si frumoase“ i-au îmbogatit viata: prieteniile cu Al. Lapedatu, V. Pârvan, M. Sadoveanu, Sandu-Aldea, Z. Bârsan, Goga – nume de referinta în memoriile puscariene. O anumita umbra a adus neîntelegerile cu Ovid Densusianu, cu care, oricât s-a straduit, nu s-a putut armoniza. „Plenitudinea tineretii“ s-a desavârsit prin „contactul respectuos cu Caragiale, Vlahuta, Cosbuc, cu Maiorescu, I. Bianu, D. Sturdza, Onciul, Bogdan, Iorga scaret – completeaza memorialistul – desavârseau dezvoltarea armonioasa a intelectului meu“. Cu o asemenea lume, la care se adauga numeroase alte personalitati din perioada clujeana, interesul trezit de memoriile lui Sextil Puscariu poate fi sporit la maximum.
Parcursul biografic înregistreaza împlinirea în familie, fara de care realizarile filologului nu ar fi ajuns la succesele maturitatii: „Apoi veni casatoria cu Leonora, care-mi aduse fericirea casnica desavârsita, cu contopirea sufleteasca fara rezerve, bazata pe absoluta încredere si cinste, care-mi crea ambianta cea mai fericita pentru o munca rodnica si seninatatea indispensabila unei munci fara întreruperi. Copii cuminti, plini de iubire, talentati, desavârseau aceasta ambianta fericita“. Sotia Leonora este foarte prezenta, ca un înger pazitor, de-a lungul întregului jurnal, atât din anii de razboi 1914-1918, când îi scrie aproape zilnic si apoi recupereaza aceste scrisori în memorii, cât si în perioadele destul de lungi de delegat la Liga Natiunilor, la Geneva (1922-1925), sau de prezenta la Bucuresti, la sedintele Academiei (1920-1930, cu intermitente), când iarasi îi relateaza toate dezbaterile, impresiile si întâlnirile, relatari epistolare valorificate de asemenea în jurnal. Primul volum îi este dedicat: „Leonorii îi dedic aceasta carte ale carei pagini vorbesc uneori mai mult despre ea decât despre razboi“. E un elogiu cât se poate de recunoscator.
Memoriile lui Sextil Puscariu îmbina armonios în evocare viata intima cu viata publica, toate în limitele celei mai desavârsite urbanitati. Nu este niciodata denigrator la adresa marilor peronalitati cu care a colaborat sau cu care nu a putut colabora. Un exemplu este cazul lui Ovid Densusianu, cu care nu s-a putut întelege nici în privinta ortografiei, nici în alte situatii, dar nu i-a alcatuit un portret negativ. Un alt exemplu este acela al lui Victor Babes, dificil ca om. La moartea acestuia, Sextil Puscariu se multumeste sa consemneze fara vibratie evenimentul, la data de 21 noiembrie 1926 în jurnal: „Cei ce sunt în stare sa judece ideile geniale pe care le exprima atât de rau în savantele sale comunicari la Academie îsi dau seama de marea pierdere ce a suferit-o stiinta prin moartea lui. În acest ziar, care începe sa semene tot mai mult cu un pomelnic, nu aud glasul tainic al unor coarde pe care o duioasa amintire sa le faca sa vibreze la vestea ca acest coleg celebru ne-a parasit. Mi se va ierta deci ca tocmai la moartea lui, care tinea atât de mult ca lumea sa vorbeasca de el, trebuie sa ma multumesc cu o simpla înregistrare“ (p.773). Memorialistul îi recunoaste meritele, nu-l ponegreste postum pe Victor Babes pentru defectele sale; singura reactie negativa e „simpla înregistrare“ a mortii sale. Ce deosebire fata de pletora de invective ce i-ar fi adresat-o oricare alt memorialist excesiv subiectiv si razbunator!
Punctul culminant al vietii lui Sextil Puscariu, dupa cum afirma el însusi, este toamna anului 1918: „ea aduse acea orgie de fericire pe care am asteptat-o o viata întreaga, pentru care erau acordate toate coardele sufletului meu strunit pentru acest ideal. Rolul pe care l-am avut eu însumi la aceasta Unire a fost destul de mare pentru ca sa am în suflet multumirea ca am contribuit si eu, dupa puteri, la realizarea visului“. Sextil Puscariu a fost unul dintre protagonistii Unirii Bucovinei cu România. Evenimentele sunt relatate în toate detaliile. Dupa perioada de profesorat la Cernauti, dupa realizarea Unirii, misiunea culturala si academica îl cheama la Cluj, unde, dupa cum se stie prea bine, este primul rector al Universitatii proaspat înfiintate: „Organizarea Universitatii din Cluj e o fapta de care sunt mândru – noteaza lapidar memorialistul în aceasta retrospectiva din 1927, de la cincizeci de ani. O munca scurta dar intensiva, învingerea unor greutati care fac cu atât mai pretioasa izbânda, ceva talent de organizator si mult noroc, iata conditiile care au permis realizarea unui lucru bun“. În acelasi timp, Sextil Puscariu fondeaza la Cluj Muzeul Limbii Române, care este visul sau cel mai ardent de filolog, o institutie trainica unde vor activa Capidan, Draganu, Giuglea, Bogrea, Leca Morariu, Sever Pop. I. Breazu, Muslea, Stefan Pasca si altii.
În sfârsit, pentru memoriile de pâna în 1927, când se opreste retrospectiva, este foarte important episodul prezentei lui Sextil Puscariu ca delegat în Comisia de cooperare intelectuala la Liga Natiunilor, la Geneva, cu idealul colectiv de „pacificare a omenirii“, unde consemneaza succesele lui Nicolae Titulescu, pe care îl admira netarmurit, si alte evenimente ale unor „momente istorice mari“ pentru Europa ca acelea de dupa Primul Razboi Mondial.
România nedesavârsita
– imbold de actiune
În toata aceasta succesiune de evenimente din 1914 pâna în 1930, pe care o relateaza în memoriile sale, când cu o rece constiinciozitate, când cu un mare entuziasm, Sextil Puscariu se simte protagonistul, actorul important al marii istorii nationale fondatoare pentru un destin european.
Poate ca niciodata nu s-au vazut mai bine defectele românilor decât atunci când s-au unit toate provinciile laolalta, imediat dupa 1918. Atunci au intrat acerb în conflict interesele, pasiunile, sensibilitatile regionaliste, relatiile de putere. Niciodata ca atunci nu s-au vazut asa de clar slabiciunile si defectele. Realizarea Marii Uniri a fost urmata de mari deceptii pe plan intern, de crize economice insurmontabile, de conflicte politicianiste irezolvabile, de alte nelinisti. Cu toate acestea, Sextil Puscariu nu dispera. Constructorul nu dezarmeaza. Idealistul nu-si pierde visul. În România anilor treizeci mai sunt multe de facut. România detestata de noi însine trebuie îndreptata de noi însine. Reflectia lui Sextil Puscariu din 13 februarie 1927 este antologica prin actualitatea ei:
„Înjuram noi mult tara noastra, care nu se dezvolta armonic si nu are grija oamenilor de bine. Dar nu-i adevarat! Nicaieri ca în România nu poti face atâtea lucruri bune. Cu o conditie însa: sa muncesti pentru ele, sa nu te lasi descurajat si, în loc sa înjuri, sa stii sa însufletesti pe cei în stare sa te ajute. O fi având el «Popescu» multe defecte, dar nu cunosc un om mai bun, mai cu dragoste altruista si mai capabil sa se însufleteasca. Multul sânge oriental care curge în vinele noastre ne face tembeli, lipsiti de energie si staruinta, nepricepatori pentru o buna organizatie colectiva, iertatori de pacate – mai ales ale celor proprii –, traitori din expediente, luxosi, uneori cam desfrânati, placându-ne mâncarea buna, femeile frumoase si belsugul, – dar acelasi sânge oriental ne da sentimentul necesar ca sa nu traim numai pentru poftele noastre pe care le iubim, ci sa ne însufletim pentru un ideal, sa credem în bine si frumos, si ne da calitati sufletesti precum nu le are alt popor“ (p. 762-763).
Un adevar de pus în rama! Ceea ce dovedeste ca în cele mai negre momente de cumpana, patriotismul este nu numai posibil, dar dezirabil si salvator. Desigur, e vorba nu de patriotismul lozincard, ci de patriotismul autocritic, singurul capabil sa scoata calitatile unei natiuni de sub vegetatia sufocanta a defectelor.
Autor: Ion SimutApărut în nr. 444