Seniorul baghetei

LUDOVIC BÁCS in dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU

 

Ludovic Bács, seniorul baghetei, este unul dintre cei mai valorosi sustinatori ai muzicii contemporane romanesti, prin sutele de înregistrari si prime auditii realizate, el însusi compozitor, orchestrator al multor muzici de sorginte medievala, folclorica, descoperite de-a lungul anilor în biblioteci si aduse în fata publicului în miile de concerte sustinute în Romania si strainatate.

Ion Bogdan Stefanescu: Maestre Ludovic Bács, am avut onoarea sa ma aflu, în postura de solist, alaturi de dumneavoastra, pe podiumul de concert; am avut sansa sa cant cu Orchestra de Camera Radio sau cu cea a Filarmonicii „George Enescu“ sub bagheta dumneavoastra si, de asemenea, ma mandresc cu faptul ca mi-ati fost profesor de orchestra. M-ati învatat esentialul pentru deprinderea cantului în ansamblu. Ce a însemnat pentru dumneavoastra lucrul cu tinerii viitori dirijori si cu orchestra studentilor?
Ludovic Bács: Trebuie sa spun ca nu am predat foarte mult timp la Universitatea de Muzica din Bucuresti.

I.B.S.: De aceea ma consider un norocos.
L.B.: Multumesc… Am predat diferite materii: citire de partituri, muzica de camera, orchestra si, în sfarsit, dirijat de orchestra. La aceasta ultima disciplina am avut parte de niste tineri foarte buni, nu numai pentru faptul ca erau talentati, dar erau si foarte seriosi. Stiti dumneavoastra, de multe ori se întampla ca aceia talentati sa cam traga chiulul. Am sa va spun ca nu prea am încredere în pedagogi. Sunt de partea autodidactilor.

I.B.S.: De ce? Dumeavoastra sunteti autodidact în privinta dirijatului?
L.B.: În nici un caz. Am studiat la Cluj si apoi la Moscova, dar muzica, armonia, compozitia, le-am început ca autodidact. Mi-a placut sa înot în oceanul asta.

I.B.S.: Si cum s-a petrecut aceasta perioada de acumulari muzicale, teoretice, ca autodidact, dar si ca student la doua prestigioase Academii?
L.B.: Sunt „pasoptist“. Am început Conservatorul în 1948, la sectia maghiara, unde am studiat trei ani vioara si dirijat. Pe deasupra, a trebuit sa ma înscriu si la Faclutatea de Filosofie „Victor Babes“, pentru ca tatal meu tinea sa fac si ceva serios.

I.B.S.: Dupa moda timpului.
L.B.: Asa ar fi trebuit sa fie, numai ca în ’49 a aparut reforma învatamantului, care interzicea studiul, în paralel, a doua facultati, asa ca am renuntat la cea de filosofie.

I.B.S.: Spre cumplita dezamagire a tatalui dumneavoastra.
L.B.: El a aflat abia dupa cinci ani, dar s-a împacat cu gandul.

I.B.S.: Cum ati reusit sa va ascundeti atata vreme?
L.B.: Pe vremea aceea, parintii nu se interesau de fiecare pas al copilului, iar cand veneam acasa ma întreba de sanatate. Eu sunt din Valea Jiului si scoala era la Cluj, asa ca aveam mana libera. Totusi, atunci cand a aflat cu ce ma ocupam eu de fapt, a tagaduit în fata prietenilor si cand acestia îl întrebau ce o sa ajung, raspundea invariabil: notar. În Petrila, a deveni muzician era ceva foarte straniu.

I.B.S.: Dar cand a fost perioada de autodidact?
L.B.: Aveam o vioara în casa, la care mai canta mama din cand în cand, dupa ureche, si m-a atras. Curand m-am împrietenit cu un baiat care stia sa cante si m-a învatat note, mi-a aratat cateva pozitii.

I.B.S.: Si Enescu a facut primii pasi violonistici îndrumat de un lautar.
L.B.: Pana la urma eu am studiat cu un profesor ceh care terminase Conservatorul din Praga si care dirija fanfara noastra.

I.B.S.: Un ceh pripasit în Petrila?
L.B.: Da, domnule. Asta a fost destinul lui. Facuse si o orchestra de copii, în care ma aflam si eu. Culmea, tatal meu m-a dus sa învat vioara cu acest profesor, pentru ca si baiatul inginerului-sef lua lectii de vioara.

I.B.S.: Si nu se cadea ca el sa ramana mai prejos. Norocul dumneavoastra! Cum era atmosfera muzicala a Clujului?
L.B.: Filarmonica nu era înca înfiintata, însa exista deja Antonin Ciolan, care dirija Orchestra Operei Maghiare si preda la Conservator. Cu el au studiat Emil Simon si Erich Bergel. Exista o orchestra formata din studenti, în care am cantat si eu.

I.B.S.: Deci sunteti un dirijor descins din orchestra.
L.B.: Mi-a placut enorm de mult. Si acum mi-ar placea. E o mare satisfactie. Dupa ce am terminat dirijatul la Moscova, am revenit în tara, la Bucuresti si am cantat un an si jumatate în Orchestra Radio, sub bagheta lui Silvestri, Rogalski, Alfred Alessandrescu. A fost o perioada exceptionala.

I.B.S.: Va aduceti aminte de primul dumneavastra concert ca dirijor?
L.B.: Da. S-a întamplat la Moscova, în ’52. Eram în anul I cand am dirijat Orchestra de Studio a Conservatorului, avand în program o lucrare de Asafiev, Concertul de pian nr. 3 de Beethoven si Peer Gynt de Grig.

I.B.S.: Un program foarte complex.
L.B.: Mai mult decat atat: toti studentii de la dirijat erau inclusi în programul de stagiune al Filarmonicii de Stat din Moscova. Am fost aruncat direct la apa mare, timp de cinci ani. Era musai sa te descurci.

I.B.S.: Iata prima mare diferenta între scoala de la Moscova si cele din Cluj sau Bucuresti. Aveati, din primul an de studiu, o orchestra pe mana si trebuia sa faceti fata cu brio si unui ansamblu prestigios.
L.B.: A fost o perioada fantastica pentru mine. În anul V am fost propus pentru un turneu în toata Uniunea Sovietica. Am dirijat în marile orase: Kiev, Sankt Petersburg, Bacu, Chisinau, Erevan etc.

I.B.S.: Si cand v-ati întors în Romania, ce orchestra ati dirijat mai întai?
LB: Orchestra Radio. Am fost numit în locul lui Mendi Rodan. Îmi aduc aminte ca în primul concert am dirijat o „Balada haiduceasca“ a regretatului Dan Constantinescu.

I.B.S.: Cred ca sunteti dirijorul cu cele mai multe prime auditii de muzica romaneasca, v-ati implicat cu toata credinta în fenomenul muzical autohton. Din înaltul staturii dumeavoastra artistice, cum vi se pare evolutia muzicii contemporane?
L.B.: Într-adevar, am dirijat foarte multa muzica moderna, dar nu numai romaneasca: am facut si Webern, Schönberg, Stravinski si multi altii. Sa nu mi-o luati în nume de rau daca amintesc ca am douazeci si doua de Opere integrale imprimate la Radio în prima auditie absoluta. De la Caudella pana la Aurel Stroe si Nicolae Brîndus, în materie de opera, am înregistrat tot.

I.B.S.: De obicei, orchestrantii sunt destul de refractari la un astfel de repertoriu. Cum îi convingeati sa lucreze atata muzica moderna?
L.B.: Nu mi-a fost greu, fiindca exista o anumita disciplina. Nu se admitea citire la prima vedere, astfel ca de la prima repetitie lucrurile mergeau bine. Puteam imprima o opera în cateva zile. Era o alta atmosfera. Nu se întampla ca vreun muzician din orchestra sa intre în polemica cu dirijorul sau sa faca bancuri nepotrivite.

I.B.S.: Sa înteleg ca disciplina e principala diferenta între orchestrele din anii ’50 si cele de acum?!
L.B.: Categoric. Mi s-a întamplat sa dau peste niste tineri, în orchestre importante actuale, carora le lipseste disciplina de cantat în colectiv. Nu simt nici o îndatorire profesionala. Într-un colectiv, sunt instrumentisti care se descurca imediat si altii carora le trebuie mai mult timp pentru a deprinde un anumit pasaj si pentru aceia trebuie repetat de mai multe ori. Este o realitate pe care toti cei care participa la evenimentul respectiv trebuie sa si-o asume.

I.B.S.: Dar nu credeti ca e vina scolii? Cand eu v-am avut profesor, am învatat tot acest mestesug de cantat în ansamblu si care sunt ierarhiile într-o orchestra.
L.B.: Á propòs de ierarhiile sonore ale unui acord: în toate orchestrele din tara se neglijeaza faptul ca, în orice rasturnare ar fi acordul si oricate sunete ar avea, fundamentala este cea mai importanta. În functie de ea se ghideaza celelalte voci.

I.B.S.: Ca înaltime si intensitate.
L.B.: Foarte bine spuneti, asa este. E de datoria dirijorului sa echilibreze vocile.

I.B.S.: Ce sfat ati da unui tanar care ar vrea sa studieze dirijatul în timpurile noastre?
L.B.: Grea întrebare… Fara darzenie, studiu, tact, nu se poate face nimic, dar, în primul rand, sa aiba o dorinta netarmurita de a ajunge dirijor. Am avut studenti grozavi, care au învatat multe de la mine, dar saltul catre un statut de profesionist le-a reusit doar pentru ca si-au dorit cu ardoare acest lucru: Tiberiu Soare, Radu Popa, Tiberiu Oprea, Bogdan Voda sunt astazi dirijori si profesori de orchestra remarcabili.

I.B.S.: Dupa atatea colaborari, puteti spune cu ce ansamblu v-ati simtit cel mai bine?
L.B.: Nu vreau sa va fac un compliment dumneavoastra, dar cu Filarmonica „George Enescu“.

I.B.S.: Si în strainatate?
L.B.: Mi-a placut Orchestra Radio din Berlin, Orchestra din Moscova, cea din Pecs. Din tara, mi-a placut Orchestra din Cluj. Dar sa stiti ca nu exista ansambluri proaste, doar dirijori mocofani.

I.B.S.: Dintre solistii cu care ati colaborat, pe care îi purtati mai adanc în suflet?
L.B.: Am cantat cu toti solistii vocali de la Opera din Bucuresti, de la maestrul Petre Stefanescu Goanga pana la cei mai tineri. Sufletul meu a ramas însa la Valentin Teodorian. Am cantat foarte mult împreuna si ne simteam perfect, nu am mai întalnit asa un caz.

I.B.S.: Cat de dificila este muzica lui Enescu pentru un dirijor?
L.B.: Foarte dificila. Enescu nu e de nasul oricui. Este un elitist. Cu toate ca a trait în plina valtoare componistica, cu schimbari radicale de curente si optiuni estetice, în care compozitorii se ghidau dupa anumite mode, el a ramas credincios principiilor sale estetice, nu a avut ambitia sa fie în pas cu noile tendinte muzicale. Cred ca scria greu, foarte laborios: fiecare nuanta, agogica sunt minutios notate. Cvartetele, simfoniile sunt capodopere. Nu ma dumiresc de ce muzica lui Enescu nu este slagar în Romania, asa cum muzica lui Bartók este în Ungaria. Simfoniile lui ar trebui sa fie în repertoriul oricarei orchestre romanesti si, în fapt, se canta atat de rar.

I.B.S.: Ati dirijat tot repertoriul de orchestra enescian?
L.B.: Nu. Am dirijat, în prima auditie absoluta, niste simfonii de scoala, apoi Simfonia I, Octetul, Suitele, Rapsodiile. Nu am dirijat Simfonia a II-a, dar am cantat-o pe vremea cand eram în orchestra.

I.B.S.: Aveti vreun compozitor roman preferat?
L.B.: Mai multi: Vieru, Niculescu, Stroe, Olah, Taranu si, dintre cei tineri, Dan Dediu.

I.B.S.: Dirijatul va ocupa practic tot timpul. Cum ati salvat ceva si pentru compozitie sau pentru orchestrarea unor piese?
L.B.: Se stie ca am condus o formatie de muzica veche – Musica Rediviva –, iar repertoriul pe care îl abordam era facut de mine. Am lucrat în foarte multe biblioteci transilvanene, de la Alba Iulia si Sibiu, pana la Sumuleu sau Miercurea Ciuc, unde am gasit materiale pe care le-am aranjat pentru formula noastra: 4 blockflöte, 4 viola da gamba, lauta si clavicord. Muzica era preluata din Codex Caioni, Sartorius, Reilich, Speer, muzicieni ai secolelor XVI-XVII.

I.B.S.: Si în repertoriul dumneavoastra de orchestra predomina muzica baroca, muzica sacra.
L.B.: Într-adevar, este un repertoriu predilect.

I.B.S.: Sunteti printre putinii care cunosc în amanunt tehnicile de cantat ale acestui tip de muzica. Observ ca multi dirijori mai tineri nu prea fac diferente între o muzica baroca si una romantica. Au cam aceeasi gestica, aceleasi porniri muzicale.
L.B.: Sigur ca nu poti canta muzica polifonica à la Bach cu sunet de Richard Strauss. Ar suna ca nuca în perete. Dar sa canti tot muzica de Bach tinand arcusul de la mijloc, folosind non-vibrato cu acele crescendo-uri fortate, tot acolo ajungi. La Strauss canti cat îti permite instrumentul, la Bach însa cat sa auzi si celelalte voci. E esential. Pentru mine, Monteverdi este fenomenal. Daca îl intepretezi cu varf de arcus si cu toate acele exagerari de nuante, îl sacrifici. Dupa ce am orchestrat „Arta fugii“, „Ofranda muzicala“, am încercat sa vad ce a fost înainte de Bach si asa am descoperit lumea lui Monteverdi, stralucitoare, care m-a facut realmente fericit.

I.B.S.: Pomenind de tehnica, eu ma gandeam si la stiinta ornamentatiei.
L.B.: Ei, asta e o problema. Ornamentatia tine de ideea de improvizatie. Ca interpret, ai posibilitatea sa devii un pic creator. La Bach parca nu as îndrazni sa improvizez nimic. Nici n-as termina niciodata „Arta fugii“. Îi iert pe cei care au terminat-o. Bach înseamna rau, iar Beethoven spunea: asta nu e rau, e ocean! A scris enorm de mult, dar nu cred ca poti gasi o lucrare despre care sa spui ca nu e tocmai reusita. La Beethoven se mai întampla; la Mozart, nu.

I.B.S.: Dicteu divin.
L.B.: Si la Bach la fel.

I.B.S.: Care este secretul longevitatii dumneavoastra artistice?
L.B.: Care longevitate? Îmbatranesc si ies din circuit.

I.B.S.: Cred totusi ca prin arta poti reusi, à la longue, sa-ti pastrezi la cote înalte deplinatatea functiilor mentale si fizice.
L.B.: Meseria asta nu o poti face împins de la spate, ci pentru ca nu poti alege altceva. Se spune ca noi nu stim altceva decat muzica. Pentru cei din jur parem uneori dusi cu sorcova. Recunosc ca am o lume a mea si ma pot lipsi de tot ce e în jur. Îi multumesc lui Dumezeu ca am ales meseria asta si ca în meseria asta pot sa traiesc cat mai am zile. Nu ma mai intereseaza altceva.

I.B.S.: Doamne ajuta!