Sari la conținut
Autor: C. Stănescu
Apărut în nr. 494
2014-11-20

Semnul lui Apolo

    Rareori bradul, cu acele lui veşnic verzi, simbol al rezistenţei îndărătnice, mândre şi netemătoare sub veşnica, aspra iarnă a vrajbei noastre nesfârşite s-a întrupat mai deplin şi mai armonios în numele, făptura şi opera unui poet: la 85 de ani, Ion Brad, pe trunchiul viguros al căruia se înscriu adânc şi memorabil cercurile epocilor istorice prin care a trecut, se adresează în multiple feluri contemporanilor săi. „Sunt fericit – scrie poetul – că am ajuns să văd într-un singur volum cărţile celor 118 colegi şi prieteni“. Cartea lui se intitulează – cum altfel? – Cărţile prietenilor mei şi apare într-un climat complex şi tumultuos, deloc scutit de vrajba seculară ce crestează, uneori însângerând-o, viaţa literară românească. Cultul prieteniei şi al fidelităţii, invocat toată ziua însă rareori respectat în fapt, găseşte în poetul transilvanelor cetăţi fără somn un slujitor de elită. Consecvenţa şi fidelitatea, cultul prieteniei vin de departe, dintr-o lungă tradiţie ardeleană cu centrul în şcolile Blajului care l-au format, precum şi din manualul de convieţuire şi supravieţuire pe care istoria însăşi, imprevizibilă şi mereu ondulatorie, i l-a pus în mână. Într-o splendidă pagină de poezie din Bucureştiul literar şi artistic (noiembrie 2014), poetul, aflat pe noul prag al vârstei din cercul copacului de azi, resuscită amintirea celui care, în Cântecele pământului natal (1956), scria: „Numele meu, în univers, /  E ca o furnică / Ce cade în mers / Şi iar se ridică …“ Ajuns, azi, „brad bătrân, uitat pe-aici / Mâncat pe jumătate de furnici … / Întind din când în când un braţ uscat / Al unui fost cândva semeţ bărbat, / Sperând că într-o zi o să-nveselească / Să-i dea o veste bună tinerească…“. Vestea bună, bărbătească, reconfortantă este că în pofida aburului dens de melancolie ce înfăşoară strâns speranţa, poetul de azi n-a încetat s-o evoce şi invoce sub „semnul lui Apolo“, ce poate fi trecut între zeii săi tutelari, pe care nu l-a trădat nicicând: „Aştept. Mă uit în jur. Lumina joacă, / Doar roua se preschimbă-n promoroacă … / Furnicile se sperie şi ele / Şi macină lumina în măsele / În loc de ace verzi, mai cad de-a rândul / cenuşile ce acoperă pământul … // De ce nu vii tu, draga mea, de-acolo / Să-mi scrii pe frunte semnul lui Apolo, / Ca soarele-nflorit pe stânca frunţii / Cu tineri brazi să-mbrace iarăşi munţii ?!“ Zeu al luminii (Phoebus), Apolo e însuşi soarele reviviscent, izvorul suprem al renaşterii, al învierii şi înverzirii, pe scurt, al reîntineririi prin urmaşi, prin cei ce vin. Zeu  vindecător, înzestrat cu darul profeţiei (oracolul de la Delphi), invocarea lui Apolo reprezintă, mi se pare, „ştafeta“ pe care poetul Ion Brad, „brad bătrân“, o transmite cu melancolică speranţă celor ce vin, „tinerilor brazi să-mbrace iarăşi munţii“. Lumina purtătoare de speranţă a acestui zeu tutelar al grecilor „păgâni“ se mai strecoară pe sub melancolia îngândurată, brumărie a poetului lăsându-ne să citim într-o cheie temperat optimistă mesajul său din această întristată, frumoasă şi „eminesciană“ Inscripţie: „În mine simt, tot mai străin, murind / Un om bătrân. Ce moştenire-mi lasă? / Poveşti dintr-o pădure de argint / Şi bârnele bătrâne de la casă. // Am rătăcit cândva prin codrul des / Şi-n casă am crescut spărgând tavanul… / Din toate-acuma ce s-a mai ales / Când viaţa se măsoară doar cu anul? // Sună copacii stranii în auz / Şi grinzile trosnesc de atâtea carii. / Pe-aproape-aşteaptă ultimul refuz / Şi stavila sub suflet la avarii. // Acesta sunt, de parcă nici n-am fost, / Dacă-ntrebaţi de mine voi, urmaşii, / Că sunteţi, e supremul rost / Şi singurul tipar ce-l lasă paşii …“. E ascuns în aceste versuri triste un robust mesaj al victoriei contra vanităţii şi al continuităţii de a fi („că sunteţi“): singurul tipar, acela memorabil, ce-l lasă paşii ce se-nscriu pe cercul trunchiului de brad.
    Cărţile prietenilor mei…
    Interesantă, vie, plină cu de toate, unele mai bune, altele mai puţin şi câteva deloc, printre contribuţiile acestui număr din Bucureştiul literar şi artistic – revistă ce patronează Catacomba boemilor, cum ne informează poetul Vasile Răvescu sau, după preferinţe!, epigramistul vesel şi trist Bebe (tot) Răvescu – citim un „jurnal de bătrân“ al poetului Nicolae Dan Fruntelată. Jurnalul se intitulează Leul în iarnă şi în toate anotimpurile şi face parte dintr-un ciclu mai amplu al „memorialelor“ în care acest poet închină cu rară şi admirabilă consecvenţă unui veritabil cult al prieteniei, atât de rar în vremea noastră când fidelitatea şi consecvenţa plutesc pe buzele atâtor demagogi de profesie. „Leone avea legenda lui în lumea scriitorilor bucureşteni“ – spune N.D. Fruntelată şi ne înfăţişează „o imagine, ca dintr-un film italian“ a legendarului numit Leone: „eram la mare, la vila scriitorilor de la Neptun şi mă duceam dimineaţa de tot să mă aerosolesc pe ţărm. Mă întâlneam, inevitabil, cu Leone, în costum de baie, cu o trăistuţă atârnată de brâu, care mergea hotărât spre golful din spatele vilei scriitorilor. «Nu mergi cu mine după scoici?», mă invita el generos şi eu nu mergeam, era cam frig, nu le-am avut niciodată cu pasiunile marine, la mine, la Bălăciţa, nu curgea decât Desnăţuiul, pârâu subţire, care n-avea nici sămânţă de peşte, darămite scoici“. Peste o jumătate de oră „culegătorul de scoici urca la restaurant cu o captură de scoici luate cu mâna lui, le meşterea împreună cu bucătarul şi le înfuleca la micul dejun, pentru că nu prea găsea amatori printre colegi să guste gelatina cu iz de baltă pe care i-o dăruia Pontul Euxin“. Precum vedem, printre gurmanzii de la Pont, Leone era un veritabil, insolit gourmet. După ce-i evocă „domeniul“ de la Poiana Ţapului, cu „un fel de casă de vis, cu scări interioare alambicate, cu cămăruţe ascunse sub tavane de lemn proaspăt, cu obiecte vechi, cu tablouri şi etajere pline de cărţi“, Nicolae Dan Fruntelată ni-l înfăţişează pe Leone ca pe „un experimentalist cu vocaţie“, cu „o nelinişte (metafizică) care-l împinge în tot felul de aventuri sociale, intelectuale, politice“. Experimentalistul e un „candidat“ de profesie: „A vrut să candideze la preşedinţiia Uniunii Scriitorilor dar s-a găsit o cale să fie oprit“ (nu-şi plătise cotizaţia!); „a vrut să candideze şi la europarlamentare“, dar „n-a avut loc de tot felul de golani şi golane“: ghinion!, după vorba unui „politruc“, pardon, candidat la preşedinţia României. „Candidatul“, nea Leone, „organizează Ziua limbii române“, „trimite scrisori deschise unor impostori ajunşi în cele mai înalte funcţii“: şi în această întreprindere se izbeşte de „ghinion“. Niculae Gheran l-ar trece în clasa „păguboşilor“.
    Poetul Nicolae Dan Fruntelată are, indiscutabil, un puternic talent de portretist şi memorialist dedicat unui veritabil cult al prieteniei. Are talentul de a-i face de tot simpatici şi pe unii ce trezesc altora antipatii inexplicabile şi instantanee: ce mai, te face să-i priveşti altfel, cu mare simpatie, şi pe cei pe care nu-i mai sufereai! E privilegiul unui talent redutabil cu care-i evocă fastuos şi cu ataşament pe „ultimii arnoteni“, pe „mucenicul Vasile Pârvan“, pe „fraţii mei“: scriitori, pictori, cântăreţi, baladişti care-şi au fiecare legenda şi traiectoria lui. Nu face diferenţă de vârstă ori de cultură între aceşti „fraţi ai mei“: de la taragotistul Dumitru Fărcaş şi regizorul Geo Saizescu, până la Ovidiu Lipan de la Zece prăjini, încap cu toţii fără deosebire de naţionalitate, rasă, stare sau „clasă“ socială, în memoria lui încăpătoare şi generoasă cu cei ce n-au trădat prietenia şi loialitatea. Criteriul despărţirilor, regretabile dar inevitabile, îl ştim cu toţii: „proba turnesolului ’89“, adică puterea de a rămâne tu însuţi chiar şi ori mai ales atunci când invidia, pofta de putere şi de bani omoară „toate caprele vecinilor şi ale prietenilor, în speranţa că asta le va aduce în bătătură o vacă grasă“. Mulţi dintre noi şi-ai noştri n-au trecut această „probă a turnesolului“, examenul fidelităţii nu atât faţă de o credinţă, naivă ori falsă, ci faţă de prietenii care au trăit-o cu şi alături de tine.

    Am citit pe nerăsuflate evocările lui Nicolae Dan Fruntelată strânse, toate, într-o carte intitulată Zei, prieteni şi umbre (2014), volum plin de crochiuri, schiţe, portrete admirabile şi, sub raport prozastic, unele veritabile bijuterii literare, cum ar fi, ca să dau un exemplu elocvent, Călătorie împrejurul camerei mele, inspirată, desigur, de cartea lui Xavier Le Maistre, cum şi spune scriitorul ce descrie „acvariul“ unui om singur care, într-o „încăpere mică şi foarte caldă, cu o fereastră şi o uşă deschise, cu un balcon la sud, la mare, la lumină multă“, călătoreşte prin lumea largă şi prin mai multe secole de istorie: această „călătorie prin camera mea“ e un fel de bijuterie chinezească, aşa cum sunt sculpturile în bobul de orez în care privitorul cu lupa descoperă un paradis, un continent, o lume. O capodoperă în patru pagini şi jumătate… Sunt şi altele. Nu la fel citesc unele dintre paginile de exerciţii critice dedicate prietenilor: acestea sunt, cred, simple şi emoţionante scrisori de dragoste şi preţuire trimise prietenilor şi numai lor. Nu trebuie citite ca exegeze, în chip „canonic“, adică sub rigoarea judecăţilor de valoare ce alcătuiesc scara ierarhică dintr-o epocă. Într-un cuvânt: despre prieteni, numai de bine! Sunt însă şi retrograzi care mai cred că uneori, deseori, de dragul adevărului, chiar şi prietenul nostru Socrate poate (trebuie) să fie trădat! Nu l-a „trădat“ Boccaccio însuşi pe idolul său scriind şi criticându-l pe mâniosul „ghibelin“ Dante?! Revenind la umbrele noastre şi evocarea lor în frumoasa carte a poetului de azi: când cartea prietenului, poate preţioasă şi interesantă în felul ei, adună în juru-i prin condeiul binevoitor al unui cititor, ce-i drept, tobă de carte, nume precum cele ale latino-americanilor, al lui Gabriel García Márquez sau al rusului Vasili Axionov ori kirghizului Cinghiz Aitmatov, ori siberianului Rasputin, autorul neuitatei Adio, Matiora! –, atunci e vădit că în ochii lui N.D. Fruntelată cărţile prietenilor lui sunt doar pretexte ce-l fac să-şi amintească de toţi aceşti mari scriitori.
    Nu sunt compatibili, ci, pentru gustul şi  memoria de bun cititor a lui N.D.F., doar ilustrativi, buni spre a-şi aminti de nume mari ale literaturii universale de azi. Aşa cum şi face când scrie: „Nu pot să nu mă gândesc citind aceste lucruri (în cartea unui prieten – n.n.) la o carte mare a literaturii europene şi mondiale: Slujbaş la palatul viselor a lui Ismail Kadare, o carte despre controlul viselor. Leg de acest înţeles povestirea concisă şi strălucitoare a lui…“. Luate doar aşa, ca „pietre kilometrice“, semne „mnemotehnice“, cărţile prietenilor despre care scrie Nicolae Dan Fruntelată se constituie la rândul lor în fragmente sau culori semnificative ale unui auto-portret: acela al unui cititor pasionat, generos cu prietenii şi rămas fidel lui însuşi.