Acesta este titlul unei conferinte la care am participat in perioada 19-22 septembrie in Anvers, Belgia. Conferintele sunt, de obicei, un bun barometru pentru ce se mai discuta intr-un domeniu la un moment dat sau, daca vreti, despre care sunt „hot topic“-urile unui domeniu. Tema secularizarii este reclamata azi de sociologi si de specialistii in stiinte politice, dar ea a inceput, ca majoritatea dezbaterilor fundamentale, in filosofie. Miza ei este de a vorbi de relatia dintre crestinism si modernitate. Modernitatea este un concept ambiguu si el se foloseste diferit de la autor la autor, fiind plasat cronologic intre secolul XVII si secolul XX. Intre evolutia stiintifica si descoperirea, de catre Newton, Galileo Galilei si Copernic, a ceea ce azi numim legi ale naturii, si Primul Razboi Mondial. Dezbaterea legata de secularizare a inceput cu cartea lui Carl Schmitt, „Teologia politica”, ce sustine ca toate conceptele politice sunt concepte secularizate, si se extinde la cartea lui Karl Löwith, „Istorie si mantuire”, a carui idee principala este ca credinta contemporanilor nostri in progres este o secularizare a credintei in eskhaton.
Aceasta ipoteza este criticata de Hans Blumenberg in „Legitimitatea timpurilor moderne”, carte construita in jurul ideii ca modernitatea reprezinta o delimitare fata de crestinism, si nu o trecere in sfera laica a unor concepte care, altadata, aveau un continut si o forta crestina. In ultimii ani, doua noi carti au completat dezbaterea: „Varsta seculara” a lui Charles Taylor, care arata cum raportarea la religie a contemporanilor nostri nu a disparut, dar s-a transformat; avem religiozitati plurale si privatizate. Nu este vorba doar de numarul foarte mare de religii care apar in aceeasi arie geografica, fenomen care s-a manifestat intotdeauna in unele regiuni, ci de faptul ca exista un pluralism in modul in care, in cadrul aceleiasi denominatiuni, credinciosii inteleg sa isi traiasca religiozitatea. O alta teza care intra in dezbatere este cea lansata de Marcel Gaughet in „Dezvrajirea lumii”, potrivit careia crestinismul este religia iesirii din religie. Fara a sta prea mult sa socoteasca numarul participatiilor la ceremoniile religioase, activitate preferata a sociologilor, participantii la conferinta, in majoritatea lor filosofi, au incercat sa ridice cateva intrebari cu privire la relatia intre secularizare-crestinism si erezie.
Voi schita cateva dintre pozitiile prezentate, in felul urmator:
1) Modernitatea stiintifica si cea politica apar din crestinism si nu putem nega indatorarea fata de teologia crestina
Fata de aceasta teza avem doua reactii:
a) Din punct de vedere cultural, vom ramane iudeo-crestini, chiar si atunci cand nu suntem practicanti, pentru ca totul in jurul nostru, de la drepturile omului la statul democratic si la ideea de lege a naturii este constituit din constructe posibile, initial, datorita teologiei Europei medievale.
b) Tocmai datorita inrudirii intre crestinism si variantele lui secularizate, o perspectiva atee asupra lumii nu poate fi conceputa in structurile oferite de crestinism. Nihilismul si anarhismul vor eliminarea a tot ceea ce, cultural, seamana cu mostenirea crestina, chiar daca ea este azi inocenta dogmatic. Deconstructivismul postmodern se incadreaza in aceasta dorinta de a dizolva orice urma de sens, ca mostenire a gandirii teleologice crestine.
2) E adevarat ca secularizarea poate aparea doar in crestinism, dar ea nu apare in cadrul crestinismului dogmatic corect, ci datorita ereziilor care se nasc ca reactii la dogma. Aici avem mai multe abordari, unele care, cand vorbesc despre erezii, se refera la gnosticism, cum o face Eric Voegelin, altele care trimit doar la nominalism si voluntarism, cum propune John Milbank, dar si altele care sustin ca metafizica insasi este vinovata de secularizare, pentru ca, incercand sa inghesuie fiinta lui Dumnezeu in concepte bine slefuite, a facut posibila izolarea Dumnezeului crestin in Transcendent.
3) Secularizarea este consecinta fireasca a crestinismului, intrucat crestinismul este religia in care transcendentul se intrupeaza in imanent, ia forma umana si cere de la discipolii sai sa traiasca in functie de acest proces de intrupare a valorilor. Aceasta perspectiva este profund influentata de Hegel, potrivit caruia toate creatiile culturii umane, operele de arta, sistemul juridic, institutiile politice si chiar religiile sunt manifestari ale spiritului in istorie care, prin aceste concretizari, se reveleaza si ajung sa se cunoasca pe sine. Aceasta teza sustine, in consecinta, si ca secularizarea este un fenomen firesc, ba chiar necesar si de care nu putem scapa, secularizarea fiind o manifestare directa a puterii transcendentului de a transforma imanentul.
4) Exista o autonomie a modernitatii fata de crestinism. Renasterea, atunci cand a incercat sa regandeasca sursele filosofiei antice, incerca de fapt sa scape de intermediarul crestin. Modernitatea este procesul de delimitare de crestinism, de inventare a altceva, plecand de la el, dar construind in alte sensuri decat cele trasate de crestinism. Aici exista din nou doua interpretari :
a) Modernitatea este doar acrestina si, prin urmare, poate convietui cu crestinismul dupa modelul separarii bisericii de stat;
b) Modernitatea este, principial, anticrestina si culmile ei sunt ateismul unor Feuerbach si Marx, dar si iluminismul francez de tipul Voltaire si Rousseau.
Interesant este ca Marx insusi, atunci cand exporta conceptul de alienare dinspre alienarea religioasa inspre alienarea politica, propune o utilizare secularizata a unui concept religios.
Eu cred ca putem desena un triunghi, sa scriem intr-un varf crestinism si pe celelalte doua, erezie si secularizare. In interiorul hasurat al acestui triunghi putem plasa modernitatea, atat ca produs al crestinismului, cat si ca secularizare a crestinismului si ca forma de erezie fata de crestinism. Cultura europeana este, deci, un amalgam format din cele trei elemente, despre care cred, potrivit interpretarii hegeliene, ca nu puteau fi evitate.
De ce vorbim insa despre o relatie in trei termeni, in care erezia apare ca termen mediu intre secularizare si crestinism? Influenta crestinismului s-a facut simtita ca un mediu ce face posibila modernitatea, dar care nu o determina in mod direct. Atat secularizarea, cat si ereziile pot fi descrise prin termenul „schimbare in teologie” (1), dar, in timp ce secularizarea este o schimbare in subiectul idolatrizat, ereziile sunt schimbari in predicatele ce vorbesc despre Dumnezeu. De aceea, consider ca noul concept de secularizare a luat locul vechiului concept de erezie in dezbaterile contemporane despre religie. Aceasta situatie se datoreaza faptului ca secularizarea este opusa si complementara structurii ereziei. Erezia apare atunci cand respingem unul dintre atributele lui Dumnezeu, in timp ce secularizarea implica folosirea atributului intr-un context diferit de cel religios. Avand structura unei propozitii despre Dumnezeu sub forma S este P, atunci erezia apare ca orice propozitie care neaga faptul ca (P) s-ar aplica la (S)ubiectul Dumnezeu. In mod colateral, secularizarea aplica atributul respectiv al divinitatii in afara subiectului divinitatii.
Exemplu de propozitie adevarata:
1) Dumnezeu este infinit, S este P.
Erezie
2) Dumnezeu nu este infinit, S este non-P.
Secularizare
3) Universul este infinit, Non-S este P.
Atributul divinitatii se aplica in alt context decat cel corect dogmatic. Interesant e ca, din perspectiva crestina, propozitia secularizata nu este adevarata sau falsa. Ea poate produce o propozitie adevarata in anumite contexte, iar atunci cand se verifica adevarul acelei propozitii putem vorbi despre universalitatea unei structuri crestine de gandire.
Sa luam un alt exemplu:
1) Dumnezeu este suveranul absolut.
2) Dumnezeu nu este suveranul absolut – Erezie.
3) Statul este suveranul absolut – Secularizare.
Exemplele pot sa se extinda si asupra crestinismului si bisericii, in general.
1. Crestinii asteapta un sfarsit al istoriei in care lumea va fi reinnoita la a doua venire.
2. Negarea unui sfarsit al istoriei sau al recrearii lumii – Erezie.
3. Pretentia ca altcineva decat Dumnezeu poate aduce finalul istoriei si reinnoirea naturii, asa cum o emite comunismul, e ceva care arata ca o secularizare a unui concept crestin.
Comunismul inteles ca religie politica se poate plasa in aceasta interpretare a secularizarii. Daca conceptele se transmit din crestinism in lumea seculara, daca vechile atribute ale lui Dumnezeu devin atribute ale statului sau ale Universului, asta poate sugera faptul ca exista un nod de adevar in crestinism, fara de care nu se pot descurca nici macar acele elemente care vor sa nege importanta si relevanta crestinismului.
In final, ar mai ramane o intrebare: a avut sau n-a avut loc aceasta secularizare radicala despre care vorbim? Unul dintre participantii la conferinta, elvetian de origine, sublinia ca, de fapt, singurul loc din Europa unde a avut loc o secularizare radicala si impusa au fost tarile din blocul ex-comunist. Dar ceea ce sesiza cercetatorul elvetian e ca, de fapt, in ciuda secularizarii fortate a institutiilor, practica religioasa propriu-zisa nu a scazut in mod drastic. Intr-un fel, din momentul intruparii, lumea este un proces de continua secularizare, accentuat si de distinctia augustiniana intre imparatia oamenilor si imparatia celesta. Cu cat distanta dintre cele doua este mai mare, cu atat procesul de secularizare este mai accentuat.
Atunci cand suntem gata sa judecam dupa doua masuri, una pentru aceasta lume si una pentru cealalta lume, suntem in proces de secularizare. Dar secularizare nu este neaparat un proces rau, ea a facut posibile statul modern si dezvoltarea stiintei. Pe de alta parte, procesele de secularizare fortata a valorilor crestine, cum a fost intregul fenomen comunist, unde iubirea de aproape este impusa cu forta si unde redistribuirea bunurilor nu vine in urma unei decizii personale, ci prin decizia statului, si unde cultul divin este inlocuit cu un cult al omului nou, s-au dovedit a fi esecuri radicale.