Bogdan Dumitrescu, „SMS“, Iasi, Editura Polirom, Colectia „EGO proza“, 2009, 200 p.
Inselatoare sunt prozele scurte strânse in „SMS“. La prima vedere, n-ar marca decât un debut intârziat si totodata necesar. Absorbit de reclame, Bogdan Dumitrescu a cam uitat de literatura. Dar cartea contine si piese remarcabile. Autorul pare ca scrie cu repezeala si cu neglijenta turnarii unui spot publicitar nereusit, când, de fapt, obtine astfel eficienta unui short message. E vorba de maiestrie când cineva surprinde in câteva pagini dramele neobservate ale societatii de consum. Lumea din volum seamana cu un sir de scurtmetraje, in care indivizii ajung ei insisi produse de piata sau marci de succes. Treptat, marketingul se preschimba in talcioc, cu oameni pe post de obiecte uzate.
Mircea Cartarescu extrage esenta scrierilor lui Bogdan Dumitrescu in paragraful median al prezentarii facute pe coperta a patra: „Salut deci un nou prozator, fantast si colorat, autor de parabole surprinzator de gratioase, dar si intelepte, venind din Cortázar sau Borges la fel de mult ca si din postmodernii americani. Tema centrala a mai tuturor micilor poeme in proza din acest volum este derealizarea, transformarea lumii in copiile fara original ale lui Baudrillard“. Fostul conducator al Cenaclului „Litere“ indica totodata si defectele textelor incluse in „SMS“. Similitudinile cu prozatorii sud-americani inseamna atât folosirea unor retete consacrate, usor recognoscibile, cât si absenta inventivitatii. Observatia ca in volum apar poeme in proza incearca sa mascheze absenta oricarei incercari de a construi povestiri. Dar, ca o contrapondere, Bogdan Dumitrescu e un creator de atmosfera, amintind de straniul din naratiunile lui Nichita Danilov.
Experimente literare
Descoperim in „SMS“ o zona a experimentului literar in sens larg. O asemenea caracterizare are nevoie de un sistem de referinta. „Viata si opiniile lui Tristam Shandy“ a avut acest statut in comparatie cu literatura din vremea sa. Bogdan Dumitrescu deconspira mecanismele cronologice ale prozei. Textul nu se autogenereaza cum credeau structuralistii, nici nu depaseste vointa auctoriala pentru a lua o turnura imprevizibila. Scriitorul e o instanta lucida. Isi fixeaza traseul oricarei compozitii de la punctul „initial“ catre cel „final“.
Volumul se deschide si se inchide cu bucatile intitulate „Inceput“ si „Sfârsit“. Ambele contin aceleasi semne, dar dispuse asa incât sa rezulte doua texte relativ simetrice: in ordine cronologica si respectiv inversata. Autorul da impresia ca scrie conform axiomei gramaticii generative: pornind de la un numar finit de cuvinte, omul creeaza o infinitate de texte. Limitele temporale sunt cea dintâi si cea din urma amintire a Ioanei. Ca John Barth intr-una dintre prozele cuprinse in „Lost in the Funhouse“, Bogdan Dumitrescu ilustreaza cum se incheaga un Bildungsroman. Comprimând desfasurarea intâmplarilor prin care a trecut Ioana, scriitorul dezvaluie falsa verosimilitate a „realismului“, biografia fantasta a personajelor si stereotipiile imprumutate de roman din basme. Aventura constiintei protagonistei a inceput prin a-si da seama cât de mica era in comparatie cu obiectele din jur. Revelatia s-a produs in timpul unei ploi cazute pe când se afla cu mama ei la bâlci. Sunt insirate apoi evenimentele, oarecum previzibile, dintr-o viata napastuita: absenta prietenilor in copilarie, decesul prematur al parintilor, mutarea in locuinta unei matusi, casatoria cu un barbat bogat, casnicia ratata din pricina infidelitatii sotului, moartea acestuia din urma si a primului lor nascut. Totul se termina cu petrecerea aniversara, organizata de familie in cinstea batrânei, eveniment care coincide cu agonia femeii. Bogdan Dumitrescu arata ca literatura mimeaza succesiunea faptelor, ca scenariul epic se poate derula de la „cap“ la „coada“ fara a se pierde din sens, de la delirul premortuar la descoperirea de sine. Cititorul va reface ordinea cronologica din nevoia de „normalitate“. Viata privata atrage curiozitatea oricui daca e asezata intr-o istorisire.
Judecate la nivelul teoriei fictiunii, „Inceput“ si „Sfârsit“ ramân doua proze serbede, interesante doar pentru profesori si pentru câteva persoane care considera lumea un urias text. Frumusetea lor deriva din capacitatea de a sugera moartea: „Mirosul de spirt albastru si conturul unor mobile maronii lucind stins./ Sunetul vântului. Un tavan cu ingeri la colturi, pe care se joaca umbrele unor crengi./ Acestea sunt ultimele amintiri ale Ioanei“ (p. 10).
Una dintre cele mai bune proze ale colectiei este „Cu voie de la serviciu (Fara diacritice)“. Titlul evidentiaza trasatura formala distinctiva. Oricum, stim ca ochiul nu descopera cuvintele, ci le recunoaste. Un angajat al unei companii ii cere directiunii sa-i dea voie sa scrie un roman in timpul programului de munca. Pentru a incheia cartea in mai putin de doi ani, barbatul promite ca: „Va veni cu o jumatate de ora mai devreme la lucru si va pleca cu o jumatate de ora mai tarziu. Nu se va mai duce in pauza de pranz. Se va decupla de la internet, va renunta la folosirea automatului de cafea sau apa (urma sa isi aduca de acasa), nu va avea convorbiri de alta natura decat privind serviciul, iar pentru orice eventuala intarziere cauzata de activitatea lui literara se va pune la dispozitia companiei pentru ore suplimentare pe timpul noptii si sambata sau duminica“ (p. 145). Initial, cititorul nu le acorda atentia cuvenita restrictiilor aspre si eforturilor supraumane pe care si le impune aspirantul scriitor. Interesul e captat de filonul literar. Angajatului i se aproba solicitarea, nu fara conditii: tema sa fie aleasa prin vot de catre salariati; „sa prezinte periodic fragmente terminate de manuscris consiliului de administratie, care urma sa aprobe etapa respectiva si sa ia de comun acord cu el decizia continuarii intr-o directie sau alta a actiunii romanului“ (p. 149); sau sa nu utilizeze diacritice. Compunerea romanului inseamna limitarea libertatii deja ingradite. Insa nimic nu conteaza când visul devine realitate… Relatarea se incheie cu vizita primita in birou de viitorul romancier din partea unui superior, care „Il ruga sa se uite cand va avea timp peste cateva versuri scrise de el si, daca el considera ca merita vreo atentie, il invita sa discute despre ele in weekend, la un gratar“ (p. 150). S-ar spune ca secventa din urma ar indica o cheie de lectura senina si amuzanta. Gestul barbatului i-ar fi scos pe colegi din rutina, i-ar fi indemnat fie sa se intoarca la creatia artistica, fie sa-si recunoasca pasiunile ascunse. Prin urmare, si-ar fi amintit ca sunt oameni, nu roboti. Or, lucrurile nu stau intocmai. Dreptul de a scrie e platit cu sederea prelungita la serviciu. Bucuria aparenta a realizarii proiectului dorit se dovedeste o corvoada. Redactarea romanului e controlata de studiile de piata. Cartea isi pierde statutul de nevoie personala pentru a intra in rândul obligatiilor de la slujba. Multi dintre membrii societatii de consum isi epuizeaza viata la job.
Branduri
„Vacanta cu trenul din Franta“ propune drumul unui barbat de la infirmitate la celebritate. Peripetiile prin care trece par „ca-n filme“. Aflat intr-un tren cu intentia de a merge la Lyon, pasagerul sufera un accident grav. Internat la spital, iese din coma abia peste o luna. Personalul medical constata cu stupoare ca Jean – asa cum il numeau – „uitase“ franceza. Pusesera fenomenul in legatura cu amnezia pacientului. Situatia nu trebuia sa intrige, din moment ce infirmul provenea din alta tara. Jean „reinvata“ cu ajutorul logopezilor si al psihiatrilor limba „materna“. Barbatul deprinde o noua identitate. Dupa externare, se hotaraste sa ajunga un om de succes, având parca in minte o replica din „Filantropica“: pentru a obtine bani e nevoie sa vinzi o poveste care sa stârneasca mila („De la inceput si-a dat seama ce potential are inocenta lipsei lui de memorie si si-a promovat calatoriile in carti si in emisiunea de la televizor. „Redescopera Franta cu Jean“ a devenit o marca de renume (…)/ A evoluat, desigur, ca in Franta, spre nume de parfumuri, de colectii de haine si Legiunea de Onoare“, p. 34 – 35). In „Vacanta cu trenul din Franta“, Bogdan Dumitrescu atinge acelasi punct ca Matei Visniec in „Sindromul de panica in Orasul Luminilor“. Televiziunea acapareaza nevoia de fictiune. Imaginea in miscare anuleaza literatura. Totusi, debutantul aduce si un plus. El scoate in prim-plan tranzactia dintre producatorii de emisiuni si public: dependenta (audienta) – bani.
Bogdan Dumitrescu surprinde prin puterea de concentrare a problemelor. Textele sale sunt scurte si cuprinzatoare. Câteva „SMS“-uri constituie prilejul unor reflectii profunde, niciodata epuizate. De aceea, am staruit asupra celor patru de mai sus. Exista si o alta ratiune. Ele si inca doua („Oferta“ si „Luptatorii cu ochii in lacrimi“) se detaseaza. Celelalte sunt variatiuni pe tema, se transforma in exercitiu obligatoriu de umplere a paginilor. In ansamblu, volumul sufera de manierism. Deocamdata, autorul are sase proze antologice.