Scrisori deschise. Voci din off (I)

Exercitiu democratic singular, scrisorile deschise se manifesta ca expresii ale intelectualilor neînregimentati si lucizi; la modul dureros lucizi! Ele sunt, totodata, forme de distantare si de refuz fata de discursul exersat în spatiul public. Autorii lor, destul de numerosi, sunt motivati de „câstigarea pâinii“, de prima treapta a existentei, de acceptarea compromisurilor si încearca sa depaseasca aceasta conditionare; se desprind de cei care sunt orbi, de cei care traiesc doar la office, cu gândul la office, în prelungirea acestuia, fara legaturi reale cu restul comunitatii, fiind orbi si surzi la suferinta sociala. Se desprind din egoismul asumat, mecanic.
Apocalipsa de dupa colt
Ceilalti ramân anonimii cei multi, cei atât de usor de mintit (pentru ca sunt fricosi, au fost întotdeauna fricosi, aproape invizibili, caci i-au impresionat ierarhiile, sefii mari si mici, chiar foarte mici); ei au, din nou, fetele apatice sau mohorâte, fara speranta, arata ca în ultimii ani ai comunismului; sunt aproape înghetati în asteptarea apocalipsei cântate pe toate glasurile discursului public; stiu si accepta sa fie servii fiilor de nomenclaturisti, fii care sunt mult mai neînduratori decât tatii lor, sistemul le-a oferit libertatea de a fi necrutatori, cinici, necrutatori fara oprelisti.
Pentru a câta oara în anii acestei democratii fragile, mai mult formale, am avut sentimentul ca patria s-a exilat doar în limba? Si m-am considerat fericita, aveam mai mult decât Dinicu Golescu!
Cel putin, unii dintre noi avem impresia ca solitudinea este sparta. O serie de texte, „scrisori deschise“ care circula printre internauti, în blogosfera, prezinta si o alta fata a perceptiei si atitudinii colective fata de anuntata apocalipsa româneasca. Autorii nu sunt voci publice, si deoarece nu au loc în spatiul mediei arendate unor figuri banale, au sedus internautii; desigur, motorul acestor demersuri l-au constituit experientele si frustrarile personale, schijele din mediu. Si furia, si ura…da, si ura. Ura împotriva clasei politice, ura care este implicita, dar mai ales explicita; uneori aceasta se uneste cu noul val al urii de sine. E un alt efect cotidian, de recul.
O confruntare asimetrica
Daca în unele fragmente de text, scrisorile par partituri ale cochetariei cu fronda, altele sunt animate de virulenta aparent vesela a pamfletului; de altfel, se pare ca începe, în scriitura româneasca, o noua epoca a pamfletului1. Adio analiza, doar acuze, anatemari, disperari si… expuneri ale demnitatii reconstruite la nivel individual. Finalurile, cele mai multe dintre ele, sunt radicale, dramatice. Sunt ca niste rafale (scurte) de mitraliera. Atât! E ca si când, în constructia argumentatiei între prima treapta si ultima nu mai exista nimic altceva. Doar vidul.
În doi ani au fost circulate câteva asa-zise „scrisori deschise“, demersuri epistolare catre contemporani si concetateni (desi acesta din urma este un cuvânt abuzat, el, ca si expresie semantica, este greu de înlocuit). Au fost putine si fara ecou internaut. Însa, în ultimul an, productia de texte-manifest a fost semnificativa ; ea exprima puterea de reactie a societatii neimplicate în angrenajul puterii sau în tacutele ONG-uri, sunt vocile unor indivizi ignorati de traficul de imagini propus de media, de traficul cu asa-zisi analisti conjuncturali, sunt vocile unor tineri cu vocatie militanta, mai ales femei, altruiste, caci astfel de demersuri implica riscuri caci aceste intelectuale provoaca sistemul. Evident, orice confruntare este asimetrica.
Toate aceste scrisori au fost circulate de reteaua comunicarii internaute. Textele au ajuns la mine fiindu-mi trimise de prieteni, chiar de studenti, una de un necunoscut (în adresa colectiva figurau ca destinatari si o autobaza, serviciul administrativ al unui spital; mesajul era un spam).
Prima voce: Alina Iordanescu
Textul cel mai cunoscut a fost reprodus si în presa. Nu am realizat cronologia difuzarii, dar se pare ca textul a ajuns, mai întâi, în ziarul „Cotidianul“. Paternitatea textului a fost, un timp, împartita între regizorul Alexandru Tocilescu si „anonimul Ion Ionescu“. Mai târziu s-a descoperit faptul ca Alina Iordanescu este o intelectuala cu o anumita mobilitate profesionala (educatoare, psiholog, redactor de editura) si cu multe experiente frustrante (unele hilare) provocate de institutiile publice si private din România. Fiind o expunere scrisa cu vehemente de pamflet, dar si cu reziduuri stilistice optzeciste, aceasta scrisoare deschisa a devenit pentru o vreme un text popular. Combustibilul acestei scurte naratiuni, caci autoarea povesteste episoade de biografie profesionala si personala, este româneasca ura de sine. Complicitatea societala generalizata este obiectul acuzelor, este considerata drept cauza lehamitei românesti. „Scrisoare catre tara mea“ este un text care, la prima lectura, mi-a parut emfatic. Autoarea vorbeste în maniera declarativa, cel putin în preambulul scurt, despre complicitatile institutionalizate, despre complicitatea noastra ca forma de abdicare sociala vizavi de turul de forta al coruptiei în spatiul public; efectul acestui asalt al coruptiei, dar si ubicuitatea indiferentismului social genereaza o secatuirea de energii, oboseala si dorinta de abandon a sursei care genereaza o astfel de forma de devitalizare, adica patria; pentru a reda plastic o astfel de stare, autoarea foloseste ca laitmotiv expresiile „oboseala mea/oboseala noastra“. Institutionalizarea/legitimarea raptului („se fura cu acte în regula, spun batrânii“) este, conform afirmatiilor autoarei, în societatea româneasca, precum în societatile patriarhale, precum în societatile oligarhice, un act politic asumat, o realitate statala. Textul dens al scrisorii este, cu certitudine, mai convingator decât orice analiza: „Nu-mi iubesc tara. Trebuie sa fie asa din moment ce nu-mi vine decât sa vorbesc urât despre ea. Sa-i spun vorbe grele, în fiecare ora, în fiecare dimineata când întârzii cât pot de mult întâlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pâinea, mirosurile, masinile, culorile, limba ei. Am obosit de tara asta. Am obosit de tara în care cei care conduc ma cred prost. Am obosit de tara în care nimic nu este ceea ce pare… Am obosit de tara care ma transforma în victima sau complice. Am obosit sa fiu victima statului care ma fura la facturi, la impozite sau în justitie, victima patronilor“.
O astfel de lume este generatoare de tipologii umane mai mult sau mai putin exotice ; autoarea pare ca este interesata sa completeze „Atlasul mitocaniei urbane“ si propune o schita (timida) de tipologie româneasca recenta, expresie a „moravurilor epocii“ – alcoolicul, fanaticul, mitomanul, smenarul, impostorul. În imagini care se succed rapid apar episoade si concluzii despre vegetarea româneasca veche-straveche, despre asasinarea initiativei si a initiatorului, atractia mlastinii, despre media covârsita de malaxorul mizeriei morale, oportunismul intelighentiei culturale, lipsa respectului de sine si, mai ales, despre sindromul drobului de sare, nepasarea: „…renuntarea ma face complice cu cei care accepta ca lucrurile sa mearga prost, din neputinta, din interes, din indiferenta. Sunt complice, prin tacere, cu toti impostorii, mincinosii, neispravitii, hotii de care depind într-un fel sau altul în bataliile mele marunte, de zi cu zi“.
Aceasta Românie, cea din scrisoarea Alinei Iordanescu, este un Babilon dezonorant, un loc în care se practica cultura (primitiva) a conflictului, o groapa în care viermuiesc oameni posedati de un rau nevazut si dezumanizant, copii ale copiei: „…pensionari care se straduiesc sa prinda doua portii de sarmale de 1 decembrie, tiganci care-si arata popoul politistilor, soferi beti, criminali, filmati în circa de politie, înmormântari în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, stiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cântaret, oameni urcati pe cruci ca sa vada mai bine groapa, cozile isterice de Sfânta Parascheva si de Izvorul Tamaduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei… sunt aceiasi. Si apar des. Foarte des. În tara asta nu mai exista un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cântaret talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toti devin vedete, si în clipa imediat urmatoare descopera ca au vazut idei“.
Scrisoarea, care are virtuozitati surprinzatoare, îsi rateaza finalul, caci autoarea îti proiecteaza doar propria salvare, una comuna si exersata în maniera traditionala: abandonarea identitatii. „Am obosit, de fapt, sa nu am încredere în nimic si nimeni. Am obosit sa scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gândit la un moment dat sa cer oamenilor, obositi ca si mine, sa iasa în strada. Dar am în fata ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarde si lozinci analfabete, revendicari haotice si isterice, fetze tâmpe în fundal care transmit salutari familiei, sindicalisti mângâiati pe frunte de opozitie, trecatori plictisiti si amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fratilor Petreus si a Daciilor în rate.
Am obosit de tara în care nu se întâmpla nimic (pentru ca totul se întâmpla la fel).. Sper doar ca acolo, într-o limba straina si pe strazi curate, sa am timp sa mi se faca dor de tara mea.“
Covârsita de neputinta, autoarea scrie un „protest în genunchi“? Dupa o astfel de viziune apocaliptica, ma asteptam la alta iesire din scenariu; dar autoexilul în alt spatiu geo-cultural, precum si exilul în interior (sustragerea) sunt cele mai populare forme de refuzare a contaminarii. Si totusi, desi afectata de sistem si resemnata, autoarea si-a câstigat o anumita notorietate; urma sa semneze articole despre copii si educatie în „Dilema Veche“.
Ambiguitate de „generatie“. Voci
de anonimi
Un alt text din 2009, un text cu autor anonim, un text nostalgic si oarecum duios, exalta, în schimb, instinctul de supravietuire al generatiei semnatarului („nascuti la începutul anilor 70-80“) care si-ar fi câstigat anticorpii în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Textul a rulat excesiv, l-am primit din mai multe directii, a fost postat pe bloguri. Autorul, care se include printre cei care au auzit „cum s-a tras la Revolutie“, considera ca este copartas la experienta „generatie de învingatori, de visatori, de „first-timers“… Daca citesti si ai cazut macar un pic pe gânduri, esti unul de-al nostru!“. Un astfel de entuziasm pare însa neîmpartasit de generatia invocata. Ba, mai mult, disperarea acestei generatii care ar trebui sa se afle la apogeul afirmarii sale sociale este atât de adânca si neagra, încât lasa impresia ca ea accepta chiar sa fie deposedata de onorabilitate, accepta compromisul cu raptorii daca acestia îsi controleaza rapacitatea, apetitul (scriu aceste cuvinte deoarece le-am auzit frecvent repetate, zi de zi, de foarte multi tineri). Relevant, în acest sens, este textul Theodorei 0303 (vezi theodora0303.wordpress.com): „Daca nu ati aflat înca: Tara este în criza./ Oamenii sunt din ce în ce mai saraci, multi nu mai au bani de întretinere, chirie, plata facturilor de utilitati, plata ratelor la banca, bani de hârtie igienica./ Marea majoritate a pensionarilor au niste pensii mizerabil de mici, care, câteodata nu le ajung nici sa-si cumpere medicamentele./ Tinerii nu au niciun viitor./ Economia tarii este la pamânt./ Sanatatea este la un pas de dezastru./ Educatia este deja un dezastru./ Protectia sociala este o gluma proasta./ Domnilor, faceti ceva si pentru noi, nu doar pentru voi!/ Nu ma deranjeaza ca voi va îmbogatiti atâta timp cât eu pot sa traiesc decent./ Puteti sa va cumparati 30 de case, 30 de masini, sa aveti 300 de firme, sa mergeti saptamânal la Milano, Paris, Viena, atâta timp cât eu pot sa am o casa, o slujba sigura, o masina si bani suficienti sa îmi fac o saptamâna de concediu la Govora…“
„Trebuie sa facem ceva!“. Vocea Cristinei Levitchi
Scrisorile anului 2010 sunt mai radicale, pe masura crizei: ele au aparut odata cu ridicarea valurilor electorale care acoperisera (chiar luxuriant) opacitatile, meschinariile, nuditatea Împaratului2.
O scrisoare, relativ recenta (oricum, din 2010), pare, la debut, o cochetarie cu refuzul (greu de crezut) ca atitudine antistatala. Autoarea, psihoterapeutul Cristiana Alexandra Levitchi, considera – si nu este departe de adevar – ca statul a fost substituit cu un urias agregat clientelar si parazitar; de aceea, autoarea afirma ca adopta aceasta forma de protest? neplata impozitelor („…de azi refuz sa mai platesc impozite, refuz sa mai am carte de munca în acest stat guvernat de oameni incapabili, corupti, needucati, care nu au în vedere decât propriul interes. Refuz sa mai finantez politicieni imbecili si amante care sfideaza o tara întreaga… E un blowjob mult prea scump!“).
Radicalismul de care sunt contaminati tot mai multi români irupe, în corpul scrisorii, într-un demers militant, prin speranta Renasterii sociale si nationale; aceasta reafirmare identitara s-ar realiza prin implicarea oamenilor valorosi: „Nu se mai poate asa! Destul este destul! România nu este doar o tara de hoti, de agramati, de curve, de parveniti, de oameni fara balls si fara coloana vertebrala. Fac apel catre toate persoanele integre, capabile, educate, care au cladit ceva prin munca lor, fara sa fure, sa ia atitudine pentru a stopa prostia ce ne afecteaza pe toti. Sunt milioane de tineri destepti sevident, o exagerare – n.m.t, multi dintre ei muncesc peste 12 ore pe zi pentru multinationale sau pentru businessul lor propriu, oameni educati, în România si peste hotare, oameni care au gestionat milioane de euro, oameni cu viziune, talent, pro-activi, integri, care stiu sa comunice eficient si stiu ce înseamna sa livrezi, stiu ce înseamna un deadline, stiu ce înseamna responsabilitatea; sunt sute de mii de români de calitate, plecati din Romania pentru a produce si a consuma în alte tari, cladind economia altor state – s-ar întoarce mâine în Romania daca nu ar fi circul care este acum aici svechea problema / tema a ignorarii, marginalizarii potentialului uman, n.m.t. Trebuie sa luam atitudine, trebuie sa facem o schimbare, este nevoie de o Miscare a românilor cu balls si cu coloana vertebrala! O Miscare de Întoarcere Acasa, atât a românilor plecati slugi în alte tari, cât si a celor care, desi am ales sa ramânem aici, suntem absenti, pasivi, indiferenti si suportam ce ni se întâmpla doar visând la urmatoarea iesire din tara…
O miscare a oamenilor care nu au mai fost implicati în viata politica, neîntinati, ne-spalati pe creier, ne-jigoditi“. Autoarea ofera chiar si solutii, mai mult sau mai putin utopice, precum ideea constituirii unei adunari elitiste: „Si tu si eu cunoastem cel putin 5 oameni inteligenti care ne-ar putea reprezenta mai bine în Parlamentul European decât EBA sau Becali. Daca acum cinci ani ne-am fi implicat cu totii macar o ora pe saptamâna, în mod sigur nu s-ar fi ajuns aici. Câti bani furati, câte proiecte blocate, câte fonduri nefolosite în cinci ani de zile…. Daca am dialoga constructiv, daca ne-am întâlni o ora pe saptamâna, daca am actiona, daca am putea aduna si monta toti oamenii destepti, corecti, creativi, eficienti pe care îi cunosc eu si pe care îi cunosti tu s-ar vedea si simti diferenta în cinci ani de acum încolo.
…Propun înfiintarea unei Miscari a Corporatiilor – oameni din banci, industrie, finante, firme de avocati, experti PR, întreprinzatori privati care au calitatile necesare sa scoata tara din criza. Este singura solutie viabila pentru România de acum – tara noastra se poate pune pe picioare numai daca s-ar uni toti oamenii capabili pe care îi avem în toate domeniile – creiere vânate de toate companiile multinationale, care gestioneaza bugete de miliarde, conduc sute de mii de angajati, sunt cosmopoliti, stiu sa negocieze, sa munceasca, sa comunice într-un mediu international, într-o piata globala – nu au doar o viziune limitata de speculant din Pipera Tunari.
E nevoie de o alternativa în România sautoarea detaliaza o lista impresionanta cu astfel de oameni pe care îi cunoaste si care corespund profilului de competente descris – n.m.t. Daca avem echipa, tot restul vine de la sine. Stiu ca ei exista, trebuie doar treziti! (…) Ajunge! Haideti sa ne trezim!“

NOTE:
1. Pe lânga pamfletele spontan orchestrate în media de Mircea Badea, apar si texte scurte, incisive, creatii ale bloggerilor. Vezi si Andreea Groenendijk, „În Parlament iei masa cu 60.000, portii duble. Aveti reduceri si când mergeti la curve?“ (http://pandoras.
realitatea.net/politica-societate/in-parlament-iei-masa-cu-60-000-portii-duble-aveti-reduceri-si-cand-mergeti-la-curve-8037.html); autoarea constuieste, cu virulenta argheziana, imaginea parlamentarului român. Acest articol, precum multe altele de pe bloguri, sunt semn al erodarii dramatice a imaginii Parlametului ca insitutie.
2. Parabola a fost introdusa în discutiile din media de politicienii opozitiei si de analisti.