Nu este dificil de identificat referenţialul mişcărilor de stradă declanşate la începutul acestui noiembrie de doliu, apăsător, aducător de mari şi greu de suportat îngrijorări. Acest referenţial a fost scris cu majuscule pe zidurile Universităţii din Bucureşti: „SINGURA SOLUŢIE, ÎNCÃ O REVOLUŢIE!“. Este interesant de observat că, pe de-o parte, se asumă apartenenţa (sau măcar descendenţa) multor manifestanţi la o răsturnare nu numai de regim, ci şi de sistem (decembrie 1989), iar, pe de altă parte, se exprimă net refuzul de a accepta consecinţele tranziţiei spre statul de drept, democraţia parlamentară, economia de piaţă, în condiţiile integrării europene şi euroatlantice. Astfel, s-a ajuns la conştientizarea în masă a realităţii tragice conform căreia „corupţia ucide“ şi la revendicarea de un radicalism extrem sintetizată de formula „întreaga clasă politică trebuie să plece“ (vorba unui manifestant, „ducă-se pe pustii“).
Fragmentul şi ansamblul
Întrucât avem de-a face cu o criză „multilateral dezvoltată“ provocată – potrivit indiciilor de până acum – de cauze extrem de diverse, orice evaluare serioasă a evenimentelor nu poate să fie decât pluridisciplinară. Din acest motiv, o abordare dintr-o perspectivă pur economică, eventual şi dintr-una socială, nu poate acoperi întreaga suprafaţă ideatică a protestului de masă care ne implică, ne afectează în cele mai diferite moduri pe noi, trăitorii din spaţiul mioritic.
În absenţa unor programe articulate (că despre un program unic nici nu poate fi vorba), mă limitez la inventarierea sloganurilor cu frecvenţa cea mai mare pe foile A4, cartoanele de ambalaje, cearşafurile transformate în bannere, postările pe reţelele de socializare, în special pe Facebook (de altfel, nu de puţine ori s-a afirmat că este în curs de desfăşurare „Revoluţia Generaţiei Facebook“).
Ceea ce frapează este puţinătatea referirilor la economie, când se ştie că, de mii de ani (vezi Biblia), marile acţiuni de protest care cu adevărat au schimbat paradigma au fost, în majoritatea lor, generate de cauze de natură economică. În Piaţa Universităţii şi în alte locuri din ţară s-au putut consemna câteva revendicări privind apărarea resurselor naţionale, cu unele accente xenofobe, alocarea unor procente mai mari din PIB pentru educaţie şi sănătate fără să se menţioneze, însă, „cotele“ care ar reveni altor sectoare, salarii şi pensii ca în Occident, în condiţiile în care productivitatea muncii este, la noi, sub jumătate din nivelul mediu al UE. Specificul unor asemenea revendicări este dat de subordonarea lor, în totalitate, luptei anticorupţie (pe o pancartă era scris: „Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi“).
Paradoxul paradoxurilor constă în faptul că mişcările protestatare au apărut şi s-au amplificat, în câteva zile, pe fondul unei situaţii economice relativ stabile, cu evidente tendinţe de îmbunătăţire. Întrucât studiile efectuate de BNR sunt cele mai pertinente din întregul piesaj al investigaţiilor în sfera economiei, voi face din nou apel la ele. Astfel, consemnez, între altele, că, în ultimul timp, s-a diminuat decalajul dintre potenţialul de sporire a PIB şi rezultatele efective, deficitul bugetar s-a transformat în excedent, rata dobânzii-cheie a atins un minim istoric, exporturile şi-au continuat trendul pozitiv, iar rata inflaţiei se cantonează, deocamdată, pe un teritoriu negativ.
Trezirea pe măsura iluziilor
Din păcate, statistica, deşi include întreaga populaţie a ţării, nu poate să consemneze situaţia fiecărui cetăţean. Sunt milioane şi milioane de situaţii diferite, inconfundabile, însă nimeni nu poate nega (dacă doreşte să rămână lucid) că a avut loc o anumită creştere a consumului, că mulţi semeni de-ai noştri s-au împrumutat, din nou, de la bănci pentru satisfacerea unor nevoi personale, că s-au reîntregit salariile tăiate de regimul Băsescu-Boc, că pensiile s-au indexat etc., etc. Chiar dacă unii cititori nu vor împărtăşi acest punct de vedere, când ne referim la politici publice nu avem altă modalitate de apreciere decât datele de tipul celor menţionate. Opiniile vide de argumente pot şi trebuie, desigur, să fie exprimate liber, la fel ca şi cele fundamentate ştiinţific, însă tot fiecare dintre noi (inclusiv autorul acestor notaţii) are dreptul să constate că, de exemplu, poziţiile anti-capitaliste, anti-FMI şi anti-UE atestate de afişe, scandări, postări pe Facebook nu prea sunt consonante cu sloganuri de tipul „Jos comunismul!“. De asemenea, se cere „retragerea statului din economie“ şi, simultan, mărirea volumului achiziţiilor publice pentru sectorul privat.
Când, în diferite ipostaze, se consideră posibilă „combinarea apei cu focul“, rămâne o mare necunoscută, şi anume care vor fi „actorii“ în stare să împlinească asemenea deziderate. Cine va înlocui toate structurile decizionale în funcţiune, în momentul de faţă? Ce „soartă“ vor avea măsurile anunţate de Guvernul înlăturat de „strada revoltată, revoluţionară“? Ce se va întâmpla cu proiectele de buget pentru 2016, concepute de demisionari? Ar fi în stare „revoluţia morală“ pentru care se pronunţă, cu îndreptăţire, masele de demonstranţi, să reprezinte unicul înlocuitor valabil al structurilor statale specializate în materie de finanţe publice, de bugete?
Sunt întrebări care îşi aşteaptă răspunsuri valabile, nu fanteziste, chiar dacă acestea din urmă sunt „aşezate“ pe cele mai bune intenţii. Deocamdată, notabil este faptul că puternicul curent anti-înavuţire se întemeiază pe realitatea dură potrivit căreia corupţia a fost şi este una dintre sursele principale ale adâncirii inegalităţilor sociale. Analize în acest sens sunt puse la dispoziţia celor interesaţi de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV). Mă rezum, şi în acest caz, la un exemplu. Salariul minim raportat la puterea de cumpărare este, în România, de circa şase ori mai mic decât media din statele dezvoltate ale UE. În comparaţie cu veniturile celor aflaţi în topurile oamenilor bogaţi din ţara noastră, salariile minime şi medii indică o foarte tristă şi dureroasă realitate: peste 40% din populaţia ţării se află în zona sărăciei relative. Frustrările provocate de inegalităţi, de opulenţa extrem de multor avuţi (care şi-au acumulat bogăţia prin furt, mai ales din avuţia publică), protecţia de care se bucură, inclusiv sub umbrela ideologică a hiper-neoliberalismului explică multe dintre cele ce se petrec „în stradă“. Cât despre fundamentele economice, trebuie spus, fie şi numai în treacăt, că o evaluare corectă nu poate fi realizată dacă nu se iau în calcul cel puţin 105 indicatori.
Notorietate, legitimitate, reprezentativitate
O altă temă imposibil de eludat (repet: în condiţiile în care se doreşte o discuţie serioasă, la obiect) este aceea a reprezentativităţii celor aflaţi în stradă, dar mai ales a celor consultaţi de preşedintele Iohannis în calitate de exponenţi ai societăţii civile. Deocamdată (până la data scrierii acestui articol) este evidentă selectarea, cu totul arbitrară, a ONG-urilor care au participat la consultările de la Cotroceni. Nu există niciun motiv valabil care să explice de ce s-a optat pentru persoane care se situează, de mulţi ani, pe o anumită parte a baricadei politice, la adăpostul unor fundaţii, federaţii şi asociaţii civice.
În general, a apărut de multă vreme necesitatea de a se clarifica câteva elemente de esenţă privind ONG-urile din ţara noastră, cu accent pe sursele informale de finanţare şi ţintele reale pentru care „militează“. Se impune a reaminti, tot pe scurt, că multe fundaţii, federaţii şi asociaţii, înfiinţate conform Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, fac parte integrantă din economia socială, aşa cum a fost definită de Centrul Internaţional de Cercetări şi de Informare asupra Economiei Sociale, Publice şi Cooperatiste. Cu titlu strict informativ precizez că „Atlasul Economiei Sociale 2014“ indica existenţa, în România, a aproape 92.000 de ONG-uri.
Raportările legale către Ministerul Finanţelor Publice consemnează o existenţă activă a mai puţin de jumătate din numărul ONG-urilor înscrise în Registrul gestionat de Ministerul Justiţiei. Din rândurile acestora se detaşează un număr relativ mic de fundaţii şi asociaţii care – în pofida penuriei de resurse financiare – reuşesc, inclusiv prin stimularea voluntariatului, să-şi atingă o mare parte dintre obiectivele propuse, acestea anticipând chiar (deloc întâmplător) numeroase revendicări actuale ale „străzii“.
Faptul că asemenea componente ale societăţii civile n-au fost invitate la consultările de la Palatul Cotroceni spune destul despre ceea ce face diferenţa dintre exerciţiile de imagine şi dorinţa sinceră de a rezolva ceva palpabil, cu adevărat util, inclusiv sub aspect economic şi social. În această ordine de idei, a apărut un fapt pozitiv: punerea în dezbatere publică a proiectului de lege referitor la înfiinţarea Băncii de Dezvoltare a României care va acorda şi credite pentru ONG-uri în vederea susţinerii financiare a unor activităţi recunoscute de societate drept indispensabile, consonante cu cerinţele societăţii postindustriale, ale erei digitale (care, cum vedem prin reţelele de socializare, contribuie decisiv la declanşarea unor acţiuni de masă).
Abordările dintr-o perspectivă economică nu se opresc, desigur, aici, dar necesitatea lor ne apare drept obligatorie fie şi numai din pricina faptului că pe mai multe pancarte purtate de demonstranţi se putea citi: „Banul – ochiul dracului“.
Autor: TEODOR BRATEŞApărut în nr. 543