Nimanui nu pare sa-i mai pese azi de programe politice, ideologii, idei de guvernare sau solutii ale problemelor cu care tara (element abstract) si noi (elemente concrete) ne confruntam. Societatea isi manifesta permanent nemultumirea, denuntând deceptia celor 20 de ani de guvernare postcomunista lipsiti de prea mari realizari. Tindem sa ignoram elementele pozitive si, poate, o facem pe buna dreptate, ele fiind sufocate de mizeria politica ce a dominat inca din 1990 scena publica româneasca. De unde vine, insa, scepticismul fata de posibilitatea schimbarii, imbunatatirii in plan politic? Suferim de o lipsa acuta de incredere in noi si in oamenii de stat. Care sunt efectele acestei atitudini si in ce masura le putem cataloga drept benefice pentru viitorul României?
O teorie fatalista
Sa ne concentram atentia, pentru inceput, asupra scepticismului. Prin acesta intelegem nu (atât) conceptia conform careia nu putem cunoaste „adevarul“, ci o atitudine prin care ne manifestam neincrederea, votul de blam, fata de existenta unei solutii de depasire a starii prezente de fapt. Restrângând, in contextul discutiei politice, scepticismul ne indeamna sa afirmam ca nu exista un om politic/grupare/partid/organizatie care sa fie in stare sa aduca un plus consistent inspre rezolvarea problemelor majore ale României. O ramificatie a acestei idei ar fi aceea ca, si daca exista oameni capabili (experti), acestia nu isi doresc cu adevarat sa contribuie pozitiv, sa ajute, ci pur si simplu au alte scopuri, ascunse si imorale, pe care le vor urmari indata ce câstiga puterea. Despre scopurile respective nu vom vorbi aici, ele facând subiectul unui alt tip de cercetare, al unei investigatii aplicate, concrete.
Cum a luat nastere, asadar, aceasta paradigma de gândire? Metoda este, evident, inductiva. S-a pornit de la o analiza superficiala a activitatii guvernantilor, cu pornire din momentul 1990, pentru a se trage o serie de concluzii, in final, ridicate la rang de teorie. Aceasta sustine imoralitatea clasei politice, incapacitatea ei de a gestiona afacerile statului, precum si omogenitatea ei de facto. Fiind inductiva, insa, teoria poate fi oricând infirmata. Nu detine un adevar absolut, nu este infailibila. Ea se bazeaza, de altfel, si pe un soi de fatalism care conduce, in ultima instanta, la resemnare si defetism.
Sa enumeram o serie de propozitii perfect incadrabile in aceasta linie de gândire. 1) Puterea a fost preluata dupa Revolutie de un grup de indivizi care fac tot posibilul sa mentina alaturi de ei, in joc, un numar cât mai mic si stabil, fix daca se poate, de politicieni. 2) Acestia detin controlul permanent, oscilând numai intre putere si opozitie. 3) Intelegerile ascunse din cadrul a ceea ce e denumita adeseori „mafia politica“ sunt mult mai importante decât pozitiile publice, oficiale ale membrilor. 4) Asadar, practica lobbyului transmutata in spatiul dâmbovitean. De aici o intreaga teorie a conspiratiei grupurilor de interes contra nevoilor reale ale cetatenilor si statului. 5) Oricum, mergând pe filiera comunista, statul inseamna in continuare ceea-ce-e-al-tuturor, deci ceea-ce-e-al-nimanui, astfel statul scuteste indivizii de responsabilitatea individuala.
Pe scurt, aceasta ar fi imaginea intiparita in mentalul colectiv cu privire la lumea politica. Nu imi propun sa o infirm in niciun fel. Sunt de acord cu cea mai mare parte, chiar, a statement-urilor sale. Doua sunt punctele care imi ridica, insa, semne de intrebare serioase.
Post-gândirea;
defetismul dauneaza democratiei!
In primul rând, se vorbeste foarte mult in abstracto, cu prea putine si uneori in absenta totala a exemplelor. Nu se face apel la statistici, nu se consulta un istoric/documente referitoare la pozitia externa a României, de exemplu, nu se trec in revista nici macar cifrele ce reflecta nivelul de trai al cetatenilor intre 1990-2009. Se creeaza un soi de stereotipuri, mai ales in mass-media, care apoi intra in domeniul cliseelor si a caror contestare sau, macar, re-verificare nu mai are loc niciodata. Cadem in capcana acelui „taken for granted“, fiind victime ale unui fenomen pe care l-as denumi post-gândire.
Revenind la studiul concret, stiintific, daca acesta s-ar realiza, cel putin unul dintre miturile pe care scepticismul le promoveaza s-ar spulbera: omogenitatea clasei politice. E dificil de demonstrat in ce masura politicienii nu isi doresc sa imbunatateasca situatia actuala, insa ideea conform careia toti sunt la fel nu rezista niciunei analize serioase. Imi amintesc, in acest sens, o afirmatie a lui Bogdan Teodorescu prin care acuza superficialitatea tratarii tuturor oamenilor politic ca si cum ar fi clone ale aceluiasi tip de gândire si comportament. Cel mai bun argument impotriva omogenitatii/identitatii (in sens logic) dintre liderii de pe scena tarii este cel al schimbarii produse de la inceputul perioadei postdecembriste si pâna acum. Masurile luate de diversii alesi, diferentele de discurs, comportamentul in relatiile internationale, precum si, mai ales, outcome-ul, rezultatele palpabile, statistic verificabile, ale guvernarilor sunt elemente extrem de relevante ce combat scepticismul pe care, iertata-mi fie exprimare, l-as denumi mioritic.
In al doilea rând, scepticismul are o implicatie practica extrem de periculoasa. Care sa fie concluzia logica a unui sceptic-fatalist resemnat? Lucrurile nu se pot (si nu se vor) schimba in politica decât daca, cel mult, aceasta innoire va fi pornita din interior. Indiferent de actiunea individuala, avem de-a face cu o mafie prea puternica, aflata permanent in control – o oligarhie. Condusi de o clasa politica astfel descrisa si resemnati cu ea, vom putea trage concluzia, foarte usor, ca traim intr-o democratie de fatada (dupa cum o numea G. Sartori), o forma fara fond. Acceptând argumentele acestui curent sceptic, individul va alege sa devina indiferent fata de ceea ce se intâmpla pe scena politica, nu va lua in niciun caz parte la alegeri, nici din tabara votantilor, dar nici din cea a candidatilor (caci are convingerea ca mediul politic e invariabil inchis oricarui non-membru de partid important), rezumându-se sa duca o viata apolitica.
Or, o astfel de existenta e imposibila, cel putin atâta timp cât politica determina, cu sau fara voia noastra, vietile tuturor românilor. Mai mult decât atât, defetismul e unul dintre dusmanii cei mai mari ai democratiei, indiferent de felul in care ne-o imaginam. In absenta unei majoritati consistente a cetatenilor interesata de politica, atenta la actiunile alesilor si ale grupurilor care activeaza in plan public, in absenta unei societati civile care sa se manifeste constant si, in ultima instanta, in lipsa culturii civice si a cultivarii ei in rândul generatiilor tinere dispare orice urma de sistem de checks and balances intre reprezentanti si reprezentati. Astfel moartea democratiei de facto se anunta a fi nu numai posibila ipotetic, dar si probabila la nivel practic. Scepticismul transformat in indiferenta, ignoranta si resemnare deschide drumul catre totalitarism.
Fanaticii; invizibilitatea de fond
Un caz interesant il constituie, de asemenea, tabara total opusa: cea a fanaticilor. Nu putine sunt in aceste clipe discursurile dure indreptate impotriva tuturor celor care exprima opinii contrare unui partid sau unui om politic anume. Astfel, daca in cazul scepticilor eram pusi in fata unei repudieri generale a clasei politice, rele si incapabile, in privinta fanaticilor ne confruntam cu zeificarea si venerarea unei parti precis delimitate a acesteia (un singur om sau un grup/partid).
Fanaticii critica si dispretuiesc, chiar mai mult decât scepticii, oamenii politici, dar numai pe aceia care nu fac parte din tabara sustinuta de ei. Viziunea lor e, cel mai adesea, cvasi-mesianica si nu poate suporta existenta/sustinerea unei pozitii opuse si, nici chiar pe aceea a neutralitatii. Fiindca pentru acestia liderul carismatic intra in categoria binelui obiectiv si evident, orice abatere de la a-l sustine este un sacrilegiu si un motiv de dispret.
Axiologia lor este considerata a fi infailibila, aducând, din nefericire, foarte mult cu paradigma activistilor revolutionari comunisti de odinioara. La fel ca si pentru acestia din urma, fanaticii contemporani judeca binele/raul, intelectualismul/diletantismul in functie de ralierea la punctul lor de vedere. Tocmai de aceea, a fi neutru (nehotarât inca) sau sceptic (resemnat si pasiv) sunt la fel de mult blamate precum pozitiile adversarilor politici. Toti acestia devin dusmani pentru ca impiedica sau fac mai dificila obtinerea puterii de catre favoritul/favoritii lor, putând duce chiar la cosmar – tragedia esecului politic al acestora.
Scepticismul si, in egala masura, fanatismul constituie paradigme ale incremenirii in cazul politicii. Ele favorizeaza atitudinea ostila intereselor generale din partea clasei politice fiindca, in loc sa determine cetatenii sa se manifeste permanent, sa gândeasca si sa rationeze pentru ca ulterior sa isi spuna cuvântul, sa controleze (atât cât le este constitutional/legal permis) activitatea alesilor, opteaza pentru invizibilitate si pasivitate.
Despre aceasta pasivitate ar trebui sa se discute mai mult. Diferenta intre cele doua stari e una de directie si sens, nu de esenta. Scepticii sunt invizibili pentru ca se izoleaza si devin indiferenti, eventual nemultumiti pasiv, in vreme ce fanaticii sunt pasivi pentru ca nu regândesc permanent un anumit punct de vedere, invizibiltatea lor fiind una de fond (inchiderea intr-un discurs fix si stereotip), chiar daca nu si de forma, pentru ca pe ei ii observam, intr-adevar, cel mai des producându-se in public sau in scris.
Atâta timp cât societatea civila e fie slaba, fie dependenta (aservita politic sau fanatica), democratia e schilodita, iar individul – vulnerabil. Daca cineva asteapta o schimbare consistenta venita din interior, din structurile de putere pe care el/ea insusi/insasi le considera viciate, orice speranta este absurda. Moderatia si actiunea rationala sunt, cel putin in opinia mea, doua dintre lucrurile ce lipsesc in mod teribil lumii politice românesti, de la decidentii alesi la simpli cetateni, eventual votanti, ale caror interese fac, cel putin in teorie, obiectul activitatii statului.
Autor: ADRIAN VASILE GEORGESCU