Paul Auster, Un om in intuneric, traducere din limba engleza de Daniela Rogobete, Editura Polirom, 2010, 226 de pag.
Proza zilelor noastre a atins finetea si rafinamentul unei alte arte, orfevraria. Cititorul pasionat de fictiune contemporana a constatat insolitare spectaculoasa a romanului ca tematica si subiect, ca subtilitate a formei si a formulei narative. Romancierul a regasit placerea de a povesti, dar nu renunta la scamatorii care sa-l tina pe cititor cu ochii lipiti de paginile cartii. Asa cum a redescoperit ce sursa minunata ofera misterele mari sau mici ale istoriei literare (scriitorii devenind personaje), si cate sine se pot exploata benefic din toate artele, de la sculptura de garguie la film, de la caligrafie la miniaturi.
O distopie
Paul Auster probeaza experimentele si reusitele fictiunii contemporane prin romanul sau recent aparut „Un om in intuneric“ (traducere de Daniela Rogobete, Editura Polirom, 2010). De proportii reduse (226 de pagini), romanul reuseste sa imbine povestea unei familii cu dramele istoriei, distopia Americii pustiite de un razboi civil cu meditatia asupra filmului si asupra conditiei de scriitor.
Toate firele stralucitoare ale filigranului sunt perfect sudate intr-o naratiune subiectiva a personajului, August Brill, critic literar, silit in urma unui accident sa accepte postura de observator al lumii. Cu aceasta marturie se deschide romanul: „Sint singur in intuneric, invartind lumea pe toate partile in minte…“. O Seherezada in versiune masculina, care povesteste ca sa-si salveze fiinta launtrica.
August Brill isi spune singur povesti in noptile sale de insomnie, imagineaza peripetiile unui alter-ego, Brick, intr-o lume alternativa, o America secesionista a viitorului, in care trupele guvernamentale si cele ale statelor desprinse din uniune se afla intr-un razboi civil inspaimantator. Iar episoadele aventurii lui Brick, returnat in lumea familiara doar pentru ca are de indeplinit o misiune salvator-ucigasa, compun o parabola a Americii de astazi.
Distopia imaginata face aluzie la „harta Jesuslandului“ in doua culori, ce indica separatia: statele ce i-au votat pe democrati marcate de albastru, cele ce i-au votat pe republicani – cu rosu, intr-un joc ridicol de inversare cromatica a simbolurilor dreptei si stangii. Insa realitatea unei astfel de harti si folosirea ei in campaniile electorale din 2000 si 2004 din America semnaleaza divizarea si riscul unei fracturi cu urmari inimaginabile. Orasele distruse, foamea si moartea instalate pretutindeni il intampina pe Brick pretutindeni.
Povestea lui Brick ofera un esantion din spectrul sumbru al viitorului, solutie ingenioasa de critica severa a sistemului si a derapajelor posibile. Paul Auster foloseste o strategie postmoderna (romanul din roman, prezenta unui scriitor ca personaj urmarit in procesul de creatie) ca sa realizeze un roman politic in raspar: nu analizeaza politica Americii de azi ci imagineaza efectele ei, mai socante decat orice avertismente, mai convingatoare decat orice exercitiu de prognoza pe termen lung.
Romancierul contemporan a regasit savoarea povestirii, stie ca nimic nu egaleaza ca atu o poveste bine alcatuita, lectia Seherezadei se dovedeste infailibila, tot asa cum stie ca un cititor ramane omul timpului sau, prizonierul unei istorii ce se consuma sub ochii lui si careia vrea sa ii stie resorturile si sensul. Misiunea personajului imaginat, cea de a-si ucide nascocitorul, este simptomul sinistru pentru deriva lumii in care spiritul distructiv tinde sa anihileze spiritul creator.
… decupaje, colportaje
Viata diurna a lui August Brill se desfasoara tot ca privitor: impreuna cu nepoata, Katja, vede filmele alese de ea. August Brill inventeaza povesti evitand sa-si rememoreze viata, iar Katja se lasa acaparata de filmele ce se deruleaza ore in sir ca sa uite imagini terifiante din inregistrarea postata pe internet – decapitarea iubitului ei de catre teroristi, in Irak. Iar Katja ii tine o mica prelegere despre esenta artei cinematografice, dupa ce a descoperit ce reusesc sa faca regizorii uriasi din obiectele neinsufletite.
Fata analizeaza decupajele din trei capodopere, demonstrand cum functioneaza tehnica elipsei pentru a produce efecte uluitoare, din viata pe care o primesc obiectele. Astfel, in „Hotii de biciclete“, galetile cu apa carate de femeie pe scari spun povestea unei casatorii, iar asternuturile duse la amanet prilejuiesc o succesiune de cadre ce dau proportii imense incaperii, care se preschimba in Roma de o saracie halucinanta.
Vasele si ramasitele mesei stau marturie in „Iluzia cea mare“ pentru nenorocirile aduse de razboi, pentru femeile care se trezesc brusc parasite, pentru familiile ramase fara barbati.
O suita de obiecte codifica, in alt film, „Lumea lui Apu“, stari launtrice si indica schimbarile de sentimente ale personajelor: bucata de postav si perdelele curate spun povestea unei cotituri a destinului pentru Apu si tanara cu care a acceptat sa se casatoreasca, sariul si agrafa spun alta poveste, a iubirii ce se naste intre cei doi.
August Brill a inteles lectia ce i-a fost oferita si, ca invatacel constiincios, gaseste si el un exemplu: ceasul din finalulul filmului „Poveste din Tokyo“ a lui Ozu. Celor patru decupaje cinematografice li se adauga secventele ororii: decapitarea tanarului plecat in Irak intr-o aventura de mercenar dupa ce traise doua esecuri, tentativa scrisului si cea a iubirii pentru Katja. Contrapunctul filmic sangeros naste intrebari despre arta si viata, despre filmul de arta si reportajul zguduitor.
Simetric cu triada decupajelor comentate de nepoata sa, Brill isi aminteste povestile de la Paris, marturii din anii razboiului, toate intrate deja intr-un circuit al colportarii: povestea frumoasei profesoare omorata prin sfartecare barbara in lagar, povestea tinerei evreice, o Beatrice salvata din infernul nazist de iubirea unui capitan din SS, istoria barbatului care si-a parasit brusc sotia si fiica, iar dupa 15 ani, misterul se dezleaga: spion deconspirat si urmarit de rusi, nu are alta solutie ca sa-si protejeze familia decat sa dispara fara urma.
Decupajele si colportajele realizeaza o corespondenta subtila intre arta cea noua, filmul cu fascinatia imaginii filtrata de comentarii, si o vechea traditie, cea a povestirii in rama, a colportajului de la gura la ureche, asadar desfatarea privirii si deliciul ascultarii. Paul Auster a gasit resurse de a imbogati fictiunea, apeland la strategii care sa atraga cititori cu optiuni si gusturi eterogene, chiar contradictorii.
… si-o poveste speculara
In viata lui Brill se perinda trei femei: Sonia – sotia, Miriam – fiica si Katja – nepoata. El recupereaza povestea fiecareia, iar povestile urmeaza tipare similare. Povestea iubirii sale pentru Sonia, si tot siajul unei vieti (casatorie si infidelitate, divort si impacare, boala si stingerea ei, accidentul lui) o relateaza nepoatei care isi iubise bunica. Este povestea unui cuplu care a traversat experiente multiple, fericite si nefericite, ce dau sens existentei, de aceea trebuie transmise mai departe.
La randul ei, Katja se confeseaza bunicului: se simte vinovata de moartea lui Titus, care plecase in Irak dupa ce se lamurisera amandoi ca apropierea lor se datoreaza legaturilor dintre familii, nu iubire. Momentul de criza si punctul critic apartin unui Bildungsroman miniatural, cu o fata care se formeaza tatonand lumea din jur, dornica sa inteleaga si sa se intelegeaga. Si daca Titus Small esueaza in ambitia lui de a scrie, Katja pare sa se impace in cele din urma cu sine, iar comentariile facute filmelor atesta o vocatie de cineast.
Asadar povestea sotiei o relateaza August Brill, cea a nepoatei transpare din confesiunea ei, mai ramane cea a fiicei. Paul Auster recurge la o solutie frecventa in postmodernism, cea a povestirii speculare. Dupa ce se ocupase inainte de John Donne, Miriam incepe sa lucreze la o monografie a fiicei lui Hawthorne, Rose. Brill ii intelege curiozitatea fata de biografia unei femei prea putin insemnate – convertirea: o femeie comuna, cu esecuri in tentativele de creatie si in viata de familie, ajunsa la mijlocul vietii devine catolica si apoi intemeiaza un ordin de calugarite, Ordinul Slujitoarelor Cancerului Incurabil, isi dedica ultimii treizeci de ani bolnavilor care au macar dreptul unei morti demne.
Astfel biografia lui Rose incifreaza povestea lui Miriam, prin similitudini: se regaseste si complexul fetei in fata tatalui – literat faimos, si suferinta pe care a trait-o vazand boala mamei sale, casatoria sfarsita prost, interesul pentru literatura facilitat de mediul formarii, drama lipsei de talent. Miriam alege unicul vers splendid din toata poezia lui Rose stiind ca ii va placea tatalui ei: „In vreme ce lumea sucita se-nvarte mai departe“.
Dar contemplatorul lumii ce se invarte perpetuu a gasit resorturile mecanismului si el functioneaza sub ochii nostri, realizand un filigran narativ complicat, din miscarea de pendul intre confesiune si distopie, intre decupaje cinematografice si colportaje, toate atrase magnetic de o poveste speculara.