Dupa lupte seculare care au durat… hat ani, Teatrul Odeon, unul dintre cele mai frumoase din tara prin eleganta sa clasica, s-a innoit cu inca o sala. Acum se poate mandri ca alaturi de binecunoscutul si gratiosul spatiu de joc are o scena moderna, multifunctionala, modulara, care poate fi redimensionata in toate tipurile cunoscute: scena italiana, elisabetana, arena etc. Noul spatiu functioneaza „la standardele de astazi, cu instalatiile de sunet si lumini, acustica a salii, toate dotarile specifice unei sali de teatru de acest fel din lume“, marturiseste arhitectul Razvan Luscov, coordonatorul proiectului, conf. dr. arh. la Universitatea de Arhitectura Ion Mincu. In intentia sa, arhitectura de la Odeon Studio reprezinta o lume „underground“, in oglinda, inversata fata de cea de la suprafata. „La suprafata – o Romanie in care, din pacate, «bunul- gust» se masoara in cat mai mult granit, inox si plante artificiale“. Aici, in lumea inversata, de unde si simbolul salii – un actor dansator cu capul in jos, prin rasturnare –, valoarea este data de simplitatea si autenticitatea materialelor care nu isi tipa pretul: beton aparent, otel ruginit, materiale autentice si spatii primare care incearca sa se contrapuna opulentei si „fitelor“ de prost-gust ale multora dintre constructiile de acum. Initial, sala a fost proprietatea lui Nicolae Lahovary, care in 1860 cumparase Casele Ghica. Din initiativa lui Emil Lahovary, la inceputul secolului XX, arhitectul Grigore Cerchez concepe un ansamblu arhitectural de anvergura: Teatrul Comedia, inaugurat pe 25 decembrie 1911. In sala de la subsolul Teatrului Comedia a functionat Teatrul Nostru, infiintat la inceputul stagiunii 1941-1942 si condus de Dina Cocea, Fory Etterle, Eugenia Zaharia si Petre Nove.
In 2010, noul spatiu al Odeonului a fost lansat la apa… experimentului, cum se intampla cu fiecare teatru ce se respecta, unde sala mare e destinata repertoriului clasic sau autorilor/regizorilor care si-au castigat notorietatea, pe cand studioul intra in circuitul tinerilor. Aici isi fac ei mana inventand (sau reinventand) forme teatrale, pipaind directii estetice de abia cunoscute si testandu-le mai apoi in productii restranse. In plus, Odeon Studio – teatru si arta contemporana isi propune sa fie un spatiu deschis nu numai spectacolelor de teatru, ci cat mai multor domenii ale artei: fotografie, instalatii, film, muzica etc.
Deschiderea unei noi sali figureaza in cartea de onoare si onoruri drept cuvenite oricarui manager. Putini directori de teatru au sansa ca in timpul mandatului lor sa arunce in circuitul teatral un spatiu nou care isi va capata (cel putin, asa speram) identitate artistica. Dorina Lazar, directoarea Odeonului, e prima care intelege importanta acestui eveniment:
– Ce relevanta are deschiderea Salii II a teatrului in cariera actritei Dorina Lazar, directoarea Teatrului Odeon?
– M-am gandit azi-dimineata ca mama mea, care era actrita, ar fi fost mandra de mine. Si barbatul meu. Si cineva din familie, verisoara mea, mi-a zis: „Si bunica ar fi fost foarte mandra.“ Cred ca nepoata mea, care a fost de fata azi, a fost foarte mandra. Lasand gluma la o parte, sunt foarte fericita ca am izbutit sa deschidem sala asta de teatru. Pentru mine acest spatiu a fost totdeauna un mister. In ’57, cand am venit eu in Bucuresti, aici era Teatrul National. In foyerul unde ati fost voi astazi era garderoba, nu se intra in teatru pe scara principala. Spre garderoba, in stanga, a fost o vesnica draperie de plus rosu care ascundea un spatiu. Noua ni se parea ca trebuie sa fie ceva cu el. Si uite ca dupa cincizeci de ani mi-a fost dat sa fiu cea care aduce la viata spatiul acesta.
– Din cate stiu satisfactia e mare, dar si greutatile au fost pe masura.
– Chiar m-am bucurat de sprijin si la oamenii din teatru, si la cei din Primarie, fara vorbe gogonate, de-adevaratelea. N-am intampinat nici un fel de opreliste in materie de finantare. Necazurile mele au fost de ordin estetic, cu arhitectul, cu care pana in ultima saptamana am tot avut discutii in contradictoriu. Si cu constructorul. Pentru a nu stiu cata oara se dovedeste ca aceasta lege obligatorie a licitatiilor publice nu este intotdeauna valabila. Daca luam un constructor pe care eu il stiam, lucrarea putea sa fie terminata mai repede si fara atatea certuri. L-am ales pe acesta pentru ca a spus ca are trei mii de oameni disponibili si de fapt nu avea oameni nici macar sa care gunoiul.
– Noua sala va avea o identitate proprie, va urma o directie estetica anume?
– Marturisesc ca in prima perioada as vrea sa aduc niste spectacole din Sala mare, sa le adaptam pe cele pe gradene: „Sefele“, „joi.megaJoy“, „Un Tango Mass“, care cred ca se preteaza acolo. Deja se repeta un spectacol, un text al Alinei Nelega, „Graffiti Drimz“, pe care il va regiza chiar autoarea. E un spectacol de tineri pentru tineri, cu rapperi, cu probleme acute de relatie intre tineri, intre parinti si tineri. Un alt spectacol il facem cu studentii lui Florin Zamfirescu care s-au organizat in Fundatia UAU. O sa mai fie unul regizat de Alexandru Mazgareanu cu o piesa a lui Arthur Kopitt, „Pentru ca poate“, aleasa din programul „ARTE“, American Romanian Theatre Exchange, derulat la Odeon in primavara aceasta, in care vor juca Ionel Mihailescu, Mihai Smarandache, Elvira Deatcu.
– Cu alte cuvinte, un spatiu adresat mai ales tinerilor.
– As dori sa fie un spatiu deschis si altor programe in afara de teatru. Avem un proiect cu Andreea Valean. Duminica o sa ne intalnim cu niste regizori de film. As vrea sa fie un loc in care sa se intalneasca cinefilii, unde regizorii tineri de film sa-si citeasca scenariile, sa le prezinte publicului, sa faca un casting, sa le dezvaluie un pic si oamenilor din cum se face un film. Inca nu stiu cum se va cristaliza, dar simt ca e ceva valabil in proiectul acesta. Apoi, sunt niste spatii foarte generoase pentru galerii. As vrea sa iau legatura cu artisti plastici care sa vina sa expuna aici. Vreau sa fac spectacole-lectura, intalniri cu oamenii si vreau sa fac rost de un pian, pentru ca sa aiba loc si concerte aici. Cum erau pe vremuri spectacolele lui Caciuleanu de la 9.30 seara, la Teatrul Tandarica. Dar va trebui sa incepem spectacolele de sus si de jos la ore diferite, pentru ca nu dispunem de energie electrica pentru ambele sali concomitent. Insa problema se va rezolva intr-o luna-doua.
„Blifat“
Odeon Studio s-a inaugurat asa cum ii sta bine unei astfel de sali de teatru: cu „Blifat“, un spectacol semnat de un tanar autor, Gabriel Pintilei, alaturi de un tanar regizor, Alexandru Mihail, aflat acum in Statele Unite la un master de trei ani la Yale School of Drama.
Autorul, actor al Teatrului Odeon din 2001, e doar la a doua incercare de gen. In 2004 a scris piesa „Elevator“, care a primit Premiul dramAcum 2 si Premiul pentru cea mai buna piesa la Festivalul Dramaturgiei Romanesti de la Timisoara (pentru spectacolul omonim prezentat de Teatrul Leti din Praga, in regia lui Jiri Trnka). Piesa a mai fost montata si la Teatrul Mic, Teatrul LUNI de la Green Hours, Teatrul Taborda din Lisabona si Teatrul New Diorama din Londra. In 2010 a fost prezentata ca spectacol-lectura la New York, iar in 2011 va fi pusa in scena la Buenos Aires. Palmaresul sau este impresionant. Mai mult, fragmente din „Elevator“ au fost jucate in cadrul examenelor de semestru de la UNATC Bucuresti, dar si ale Universitatilor de Teatru si Film din Praga, Lisabona, Londra, Helsinki, New York sau Chicago. Piesa a stat la baza filmului cu acelasi nume, regizat de George Dorobantu, care a avut premiera mondiala la International Film Festival of Uruguay, iar national a debutat la Festivalul International de Film Transilvania (TIFF), unde a castigat Premiul pentru debut in filmul romanesc. In august, filmul a obtinut Fresh Generation Award la Fresh Film Fest (Cehia), iar in septembrie a fost distins cu Audience Feature Choice Award la Auburn Film Festival din Australia. In 2009 „Elevator“ a primit Premiul pentru montaj din partea Uniunii Cineastilor din Romania, iar la Gala GOPO a obtinut Premiul Tanara speranta. Si lista premiilor castigate de Gabriel Pintilei nu se opreste aici.
„Blifat“ este a doua piesa a autorului-actor. Cariera sa internationala ca scenarist de film e edificatoare. Si al doilea text se inscrie cu succes in noul val social al filmului/teatrului romanesc. De altfel, autorul marturiseste ca atunci cand a inceput sa o scrie prietenii „il avizau si avertizau pe un ton foarte serios ca in Romania anului 2005 «se cere teatru social»“. Zis si facut. „Blifat“ este „o feliuta“ de viata in cel mai pur stil naturalist. Va mai amintiti de Antoine care, inspirat de volumul lui Zola, „Naturalismul in teatru“, aducea halca de carne pe scena franceza pentru ca ea sa semene leit-poleit cu realitatea? Acesta e cazul si cu noua dramaturgie cu tenta sociala din teatrul/filmul romanesc, dupa deviza mai trendy „what you see is what you get“. Daca in intentia asumata din capul locului de tinerii artisti realitatea pare banala, fara pretentii, adancime si anvergura estetica, sansa imbatabila a spectacolului „Blifat“ e de a-si fi propus de la bun inceput genul light al comediei. Creatorii de la Odeon nu arunca numai cu mizeria si injustitia sociala in ochii publicului, il mai fac sa si rada de omniprezenta sa naclaiala. Or, cand pe scena exista realitate ultrarecognoscibila, actori cu farmec, text cu poante bune, deloc groase, o regie atenta si mai ales un copil care face toti banii, treaba e ca si facuta: spectacolul va avea sigur succes de public. Pentru ca, desi rupt din viata bucatica cu bucatica, fiecare minut e agreabil. Intr-o asemenea fotografie exacta a realitatii, miza estetica, puterea artei de a esentializa, la care se asteapta cei cu gusturi clasice si sigure, se estompeaza implicit. Dar, chiar si fara sa fi dat cu nasul de buricul inaltator (era sa zic elevator) al artei, spectatorul va petrece la „Blifat“ doua ore placute.
In centrul spectacolului se afla o familie romaneasca obisnuita, cu personaje tipice si situatii tipice: mama, tata si trei copii inghesuiti intr-un apartament de bloc (literalmente ticsit de scenografa Laura Paraschiv). Acestia duc cunoscuta existenta (post)comunista, cu privare automata de intimitate si vocatia implicita a turnatoriei, cu spionajul apropiatilor inceput de timpuriu, la sapte-opt ani. Singura experinta unificatoare la nivelul familiei dezbinate de dorintele contradictorii ale fiecarui membru se dovedeste momentul in care trag toti cu urechea, ca la un spectacol suprem de cabaret, la strigatele venite din apartamentul vecin. Aici Raducanu isi bate ca de obicei nevasta pentru ca nu i-a incalzit bine mancarea. Scena e una dintre cele mai bune, atat prin gradul de relevanta, cat si prin realizarea momentului de grup in care eforturile tuturor actorilor se conjuga. Scena se umple de dinamism si de poante. Familia sta ciorchine cu urechile ciulite. Ala mare se trage repede in locul mamei crezand ca de acolo se aude mai bine, de vreme ce intuitia femeii sau poate mostenirea genetica a speciei o face sa recompuna cuvant cu cuvant propozitiile agresorului conjugal. Problema misoginismului si aceea a pozitiei precare ocupate de femeie/fata in ierarhia familiei vor reveni discret pe tot parcursul spectacolului.
Cu obiceiul de a astupa gunoiul familial prin cristalinul aparentelor si al banalitatii, mama, tata si cei trei copii de varste diferite, fiecare cu eternele probleme, trec prin situatii-cliseu. Toti ceilalti patru membri ai familiei isi deverseaza brutalitatea fizica sau verbala pe Ala micu (asa suna numele personajelor!), cel mai inteligent, expertul în internet. Peltic, dar istet, copilul de opt ani va ajunge (in mod tragic) sa le puna capac tuturor, cu ajutorul santajului si al exploatarii informatiilor stoarse primar, cu urechea pe la usi. De altfel, „Blifat“, titlul piesei, e varianta sa de pronuntie pentru „Bifat“, cuvant rostit cand micutul turnator va infunda inocent pe fiecare membru al familiei. Pustiul joaca de nota zece captand atentia si bunavointa amuzata a publicului minut de minut. David Petcu se simte pe scena ca pestele in apa, e natural, mistocar si delicios cu pronuntia sa graseiata, pe care la un moment dat o va imita savuros si Ala mare (Mihai Smarandache).
In ambientul tipic al familiei romanesti, inghesuiala face ca fiecare sa-l suspecteze pe fiecare si nici unul sa nu-si mai suporte colocatarii. Conjuncturile aparent banale, arhicunoscute vor razbuna inzecit maniera umorala de a trai a acestor oameni structural buni, dar iresponsabili. In spatiul mic de la bloc, unde ciocnirile se petrec in tot minutul, toate legaturile, chiar si tandretea dovedita in rare imprejurari, ca mana surorii pusa pe umarul fratelui, se destabilizeaza cu prima ocazie. Clipa de intelegere se stinge rapid in santajul prin care A mijlocie isi va tapa fratele de banii castigati la pariuri. Pana la urma, intreaga substanta a piesei tine de aceste inclestari nevinovate care se deruleaza in permanenta.
Ce se ascunde dincolo de asemenea scene de gen? O satira dureroasa a educatiei din familia romaneasca. Discursul de zi cu zi al parintilor exclude ratiunea si grija pentru formarea omuletilor din preajma. Comportamentul parental stagneaza la un nivel defensiv manifestat eminamente prin amenintari. Dialogul e exclus. Parintii obisnuiti sunt, din nou, rupti din ambientul nostru. Tatal, pensionar de 52 de ani care se judeca cu Statul (Laurentiu Lazar cu un comportament realist de toata stima, aproape de film), macinat de boala universala a uitatului la televizor, se plange cu repros de cate ori are ocazia ca a muncit toata viata ca sa-si tina familia. In rolul perechii sale, Angela Ioan e extrem de fireasca in apasarea zilnica a mamei de familie cu serviciu si trei copii acasa. A mijlocie se afla la varsta maximei fragilitati cand sensibilitatea ii e bruscata la fiecare confruntare. Ioana Anastasia Anton construieste o adolescenta absolut credibila si in acelasi timp discreta in tulburarile varstei. Cu anxietate exacerbata, fata, in baie, locul de referinta al intimitatii, se simte pandita de doi ochi imensi. Mometul devoalarii e unul dintre cele mai reusite ale spectacolului. Actorului Mihai Smarandache, care capteaza permanent ochiul, ii reuseste din nou (ca si in „E doar sfarsitul lumii“) genul sau infailibil de personaj: tanar macho cu momente fascinante de vulnerabilitate si cu puzderie de energie revarsata pe scena.
Odata cu sala noua a Teatrului Odeon se consacra si noile metode de lucru. Asa cum se procedeaza in toata lumea (Romania face cel mai adesea exceptie, insa), autorul-actor Gabriel Pintilei a lucrat alaturi de regizor, pe toata durata repetitiilor. Despre experienta de dramaturg el povesteste urmatoarele:
– In ce masura realitatea romaneasca este ofertanta pentru un tanar autor?
– Cel putin pentru piesa asta, in mare masura. In fiecare zi, acasa, in troleibuz, in familie, in familiile altora, in discutiile cu prietenii, tot aud fraze standard, ganduri standard si vad momente de viata standard. De exemplu: „Eu v-am facut, eu va omor“, „Lasa ca o sa mor si o sa va vad eu ce o sa va faceti fara mine, cainii or sa va manance“, „Treci si-ti fa temele! / Mi le-am facut“, „Hai la masa, e gata in cinci minute. Unde pleci? N-auzi ca-i gata masa? / N-am chef sa mananc“ etc. Astea sunt mici momentele. Ce m-am gandit eu? Sa le unesc pe toate. Mi-am spus: daca aceste clisee sunt de fapt chiar viata noastra si nu putem sa rupem mai mult din ea, sa ne ducem mai departe sau mai profund de atat? Mai traim si profund, nu-i o problema. Dar am observat ca cel putin in familie suntem destul de cliseizati si nici macar nu ne dam seama. Traim mai departe asa. Vorbim despre o familie obisnuita din Romania. La optsprezece ani plecam de acasa, facem facultatea prin alt oras daca nu suntem din Bucuresti sau din Iasi sau din Cluj. Incercam sa plecam de acasa, gasim prieten/prietena, ne ducem mai departe, dar tot timpul intalnim aceleasi fraze de genul: „Pleci cu aia si maine-poimaine imi vii cu plodul in brate la usa si ce ma fac, mama?“. Si atunci m-am gandit sa scriu piesa asta luand-o de la cel mai mic dintre copii. Cati membri trebuia sa aiba familia asta? Mama, tata si asa, la plesneala, am zis trei copii. Voiam sa acopar o gama de varsta mai larga. Si atunci am zis: unul mic, fata de cincisprezece si un baiat de saptesprezece-optsprezece ani, ca sa fie diferiti. Am inceput sa scriu cu ala mic pentru ca mi s-a parut ca de acolo porneste buba, de la varsta de sapte-opt ani si de la cum este educat. Am scris despre el mult inspirat de copilaria mea si de cum am trait eu in familie. Am scris aproape cu furie la ala mic. La un moment dat mi-am dat seama ca piesa s-a axat foarte mult pe el, dupa care am inceput sa echilibrez, sa pun si la ceilalti, desi aveau deja. Scrisesem si la ceilalti, pentru ca fusesem si eu fratele de optsprezece ani. Asa ca aveam ce spune si acolo. La fata mi-a fost mai greu, ca n-am fost fata de cincisprezece ani. Atunci am inceput sa trag cu urechea la discutii. Am avut elevi la Scoala de Arte de la Brasov si am incercat sa-mi aduc aminte. Tot timpul am retinut lucruri si tot timpul am fost atent la ce vorbeste lumea si la povestile ei. Si asa a iesit o piesuta pe care am trimis-o la dramAcum 3. Ei au fost multumiti de ea. Ma rog, o schita, asa ceva. In regulament scria ca poate sa fie si o schita. Am trimis-o si ei mi-au dat voie sa fac un spectacol-lectura la Teatrul Foarte Mic in 2005. Am facut cu ce oameni am gasit repede, intr-o zi. La spectacol a fost Alexandru Mihail, regizorul piesei din seara asta de la Odeon, si mi-a spus: „Bai, frumoasa schita asta. Nu vrei sa lucram la ea sa faci o piesa de teatru?“. Eu am ramas putin asa: cum adica o schita? Apoi mi-am dat seama ca avea dreptate. Mie mi se parea ca lucrasem mult si bine. Dar mai era de lucrat mult si… biiine. Si acum, daca ma ia un regizor la bani marunti, cred ca mai pot scrie inca mult si bine la ea. De fapt, se poate scrie mereu la piesa asta despre familie. Va dati seama la cate idei bune am renuntat, pentru ca piesa era destul de bine incleiata. Sunt trei camere cu bucatarie si baie. Se intersecteaza copilul cu mama prin usi, se intalnesc, se izbesc, se incurca. Am stat mult sa fac aceste trasee ca un puzzle prin casa, astfel incat sa aiba si logica. Modificand-modificand-modificand, m-am trezit la un moment dat ca aveam trei oameni in baie in acelasi moment, iar ei discutau in momente diferite. Ce sa caute toti acolo? Stai asa! Ia sa-l mut pe tata in bucatarie. Nu, ca in bucatarie e ala mic la momentul respectiv. Bine, il duc pe ala mic in dormitor. Nu, ca acolo e frati-su. Ce fac? Staaai putin, s-o iau de la inceput. Si tot asa am modificat, dar urmandu-mi ideea principala.
– Care era ideea principala?
– Sa fac o feliuta din viata unei familii. O sectiune, cum tai asa o nuca in doua. Sau o piersica. Nu stii ce gasesti in ea. Si inauntru e un viermisor asa mic, care da din codita. Ei, asta am vrut eu sa fac. Sa fac o sectiune, sa surprind viermisorul si sa-i fac, clic!, o poza. Asta a fost intentia. Si mai departe sa radem si sa ne vedem de treaba.
– A, deci intentia era, din capul locului, clara, sa radem, nu doar asa s-a intamplat?
– Bineinteles. Atata doar, sa vedem piersica pe dinafara sau ce fructisor era ala acolo, sa-l analizam. Il stergem frumos de praf de pantalon si la un moment dat il taiem cu cutitul. Si dam de viermisor. Ma, ce-a fost asta? Si sa scapi fructul din mana. Si sa uiti dupa aia. Ca ce e un fruct pe care l-ai scapat? Apoi sa te duci la treaba ta. Asta a fost marea intentie.