Gelu Negrea, Caragiale. Marele paradox, Editura Cartea Romaneasca, 2012, 284 p
Anul centenarului Caragiale. Revizitam o personalitate culturala, ii dedicam evenimente cu miza mai mare sau mai mica, fiecare „dupa buget“ si pricepere, profesoare pioase de romana se mai emotioneaza vorbind copiilor de Marele Caragiale, vorba ceea, mai aduna niste puncte cu ceva actiuni didactice. Cam asta facem cand sarbatorim un scriitor, asa, oficial, la nivel national. Mai tiparim si carti monografice, bine-venite si ele pe piata ideilor literare, unde-i nevoie si de astfel de revizitari din perspectiva actuala. Dar daca vrem sa socam printre toate privirile cuminti inapoi? Se poate incepe o carte despre Caragiale asa: „Odata si odata va trebui sa ne hotaram: este sau nu Caragiale un mare autor? Fiindca, pana la urma, aceasta este problema de fond“.
E bine de stiut totusi ca aceasta nici nu reprezinta marea miza a cartii „Marele Paradox“, aparuta sub semnatura criticului literar bucurestean Gelu Negrea. O chestionare a mai multor etichete asezate peste statuia dramaturgului si multe proiecte personale pentru scrierea altora reprezinta mai degraba obiectivul autorului. Este opera lui Caragiale „biblia pagana a imaginarului identitar romanesc in varianta sa preponderent negativa“, este ea naturalista, realista sau chiar romantica? E Caragiale „marele manipulat al literaturii romane“ sau „pe Caragiale l-a facut marele scriitor care este in prezent, comunismul“? Sunt multe aspectele vizate de Gelu Negrea, baricadat de foarte multa lectura critica pe subiect, mai bine sau mai putin bine valorificata, dar interiorizata si cuminte activata. Nimic nu este citat fara a fi comentat si explicat prin prisma viziunii personale. Mai mult decat atat, Gelu Negrea ajunge sa demonstreze chiar si axiome, caci nimeni, astazi, nu il mai judeca pe Caragiale legat strict de starea reala a Romaniei de atunci si nimeni nu mai pune la indoiala dimensiunea potential universala a creatiei sale (cu sau fara exemplele multiple diacronice si sincronice pe care le ofera criticul pe acest subiect). Cartea e voluminoasa si, daca luam in considerare si acele pagini in care se explica mult, intelegem si de ce.
Caragiale nu stia ce face
Intr-o discutare a canonului, pe tema etichetei de caragialism asezata pe fruntea, suficient de lata pentru a incapea astfel de post-it-uri, a scriitorului, Gelu Negrea explica cu titlul de verdict cum sta treaba cu creatia literara. Toate aceste ratiuni care transforma o opera literara in exponat al unui stil si o inscriu deci, pe ceea ce numeste criticul, tocmai dandu-i constanta, „un filon tematic sau stilistic“, tin de un pur hazard. „se circumscriu misterului de nepatruns al creatiei. Asupra lor pot fi emise doar supozitii intrucat, de cele mai multe ori, nici autorii insisi nu detin adevarul integral in aceasta privinta. Metabolismul scrisului ramane o enigma egal de impenetrabila pentru cititor ca si pentru scriitorul insusi“. Asta parca e prea mult. De acord ca trebuie sa iesim din cliseizarea unui sentiment si a unei stari a caragialismului. Dar, dincolo de orice, atata timp cat elemente ale unui caragialism sunt identificabile in operele lui Caragiale (trebuie ca si acest termen porneste de la o realitate observabila urmata de nevoia de denumire) si, mai mult decat atat, ele sunt inscrise de critic tocmai intr-un filon, scuza cu „vraja nepatrunsului ascuns“ al misterului creatiei nu tine. Oricat l-am rescrie pe Caragiale in acest an centenar, faptul ca asa – si nu altfel – si-a propus sa infatiseze o lume nu suporta contestare.
Marele paradox al cartii pare sa fie tocmai acesta, al autorului ei: incercand sa-l scoata pe Caragiale din cliseele criticii de secol XX, il arunca alternativ ba in teorii literare de secol XVIII, precum aceasta a hazardului creatiei, ba, mizand pe teorii ale receptarii dintre cele mai moderne, il suspecteaza de un simt al publicului si al pietei care-l face, cu scuza contemporana pentru mizeriile de la TV si din ziare, sa dea publicului ceea ce cere.
„Tanar si nelinistit“ al secolului XIX
Caragiale era genial. Pe langa toate acele elemente care l-au facut sa reziste in memoria colectiva ca reprezentant al spiritului popular, el avea puterea de a anticipa ceea ce va deveni, peste doua secole, ordine de zi in relatia dintre autor si publicul sau. El pare a avea, afirma Gelu Negrea, „intuitia-devenita regula in marketing-ul artistic contemporan – ca orice succes trebuie exploatat, pe principiul baterii fierului cat e cald, prin aruncarea celera pe piata a unui duplicat al originalului?“, constatare pe care isi fundamenteaza criticul si speculatia asupra intentiei de „serializare“ a operei. Personaje si teme de succes revin intr-un soi de remake-uri, observa Gelu Negrea, „consecinta unei forme insolite de psihologie a succesului, inteles ca indice de excelenta“. Caragiale isi cultiva succesul la public, este dependent de rezultatul imediat a ceea ce scrie (deformatie profesionala de ziarist) – identifica Negrea, rapid, psihanalitic, explicatia. Elemente care sa sustina afirmatia sunt destule in carte, iar daca este sau nu creditabila o asemenea intentie auctoriala, asta trebuie sa decida fiecare.
Cert e ca demn personaj cu mare succes la public ar fi, conform observatiilor atente si in conformitate cu litera textului ale lui Gelu Negrea, Mita din „Diplomatie“. Ca e cam usuratica Mita am inteles cu totii, dar daca actele sale de jertfire de sine pareau fundamentate pe tipicele modalitati de culise utilizate de eroii caragialeni pentru obtinerea diverselor favoruri sociale, Gelu Negrea face lumina. Amintind lantul crescator ierarhic pe care e nevoita sa-l parcurga Mita pentru ca, in mod succesiv nici seful, nici secretarul general nu pot sa o ajute, Gelu Negrea problematizeaza intr-un dialog ca la carte cu textul: „De ce oare? Una din trei: ori prestatia sa nu satisface exigentele barbatului (ceea ce este greu de conceput pentru o profesionista a amorului liber…), ori acesta este un porc care-i face musetelul si apoi ii trage clapa fara jena, ori in fine, prerogativele sale ierarhice sunt limitate…“. Si dialogul cu cititorul acum: „nu aveti cumva impresia ca e ceva care scartaie in toata povestea asta? Sau ne aflam cumva in fata unui caz patologic de nimfomanie?“. Las la o parte faptul ca instinctele sexuale in sine nu erup niciodata la suprafata imaginarului caragialian. Teza este oricum infirmata de textul insusi: daca Mita ar fi fost nimfomana, ar fi depus eforturi sa ajunga macar la presedinte…
Azi daca nu sochezi, mai bine nu vorbesti
Raportarile criticului Gelu Negrea la opera si imaginea sciitorului Ion Luca Caragiale socheaza adesea, intriga si nasc dorinte de dialog. Intocmai ca un jurnalist, Negrea nu numai ca are o retorica excelenta, de jurnalist (tare ma tem ca nu gasim chiar peste tot asemenea manuitori de idei si cuvinte in presa romaneasca), dar isi si alege un limbaj socant prin comparatii si analogii cel putin bizare intr-o carte de critica literara: „nu gresea, se pare, cel care apropia incheierea unei carti de finalul unui act sexual in care placerea orgasmului e urmata imediat de o senzatie apasatoare de lehamite, de scarba inexplicabila“. Impresia e ca te afli in fata unui editorial de presa scrisa, de prima mana, cu pozitionare la subiect aspra si atitudine cool : „cat priveste chestiunea cu inefabilul, daca tot ne place atat de mult sa ni-l facem brand de tara, atunci n-avem decat sa-l utilizam ca sampon, adica sa ne spalam cu el pe cap“.
Sa stam departe si de cliseele didactice, ne sfatuieste in alta parte Gelu Negrea. Dupa care, la cateva pagini distanta, intr-un hazard al insiruirii ideilor, specifica: „Nenea Iancu din aceste schite sunele scrise la persoana I, deci nenea Iancu ar fi naratorult este si nu este I.L. Caragiale insusi, dupa cum personajul este si nu este de fiecare data acelasi. Tronsonul literar structurat in jurul sau poate oferi o materie de studiu interesanta, mai cu seama, din perspectiva relatiei complexe autor-narator-personaj.“ O materie de studiu cu mare miza, de altfel, atent buchisita de elevii de scoala generala, la teze semestriale sau examene nationale.
„In zilele noastre, Caragiale ar fi scris la Academia Catavencu“
Nici aspecte de studii culturale nu-i scapa criticului Gelu Negrea. A discuta caragialismul in contextul unui spirit romanesc, respectiv raportarea cliseizata la personalitatea lui Caragiale, este, cu siguranta, o miza a cartii. Si de aici provin, bine punctate, mai multe mici paradoxuri, sa le zicem asa. De ce scrisoarea lui Caragiale catre Vlahuta, publicata in 1910 in „Universul“, mostra a increderii pe care o avea scriitorul roman in viitorul tarii, nu a cantarit mai mult in formularea unei opinii despre spiritul romanesc al acestuia, se intreaba autorul. Pe de alta parte, acuzatiile de antiromanism si batjocorirea natiunii isi au si ele propriile radacini, exemplificate pe larg in carte. Doar ca Gelu Negrea simte si aici nevoia sa se raporteze moral la texte, plonjand inapoi in timp, inainte de contemporanul subiectului sau, Maiorescu: „persiflarea unui eveniment s…t cum era Razboiul de Independenta din 1877, este daca nu imorala, macar atinsa de briza unui amoralism nu mai putin culpabil“ ori „exista momente in istoria unei tari cu care nu se glumeste“.
In ipostaza de gazetar, Caragiale nu-i apare prea deontologic lui Gelu Negrea. O stire despre caderea Plevnei, data cu o luna inainte de fericitul eveniment, il descalifica definitiv (nici macar nu afiseaza vreo remuscare, ceea ce il dezamageste si mai tare pe autorul cu scoala de jurnalist). Ceea ce e de pretuit la Caragiale ca jurnalist par a fi doar logica si gramatica, dar mai ales ironia specifica. Intr-un joc reusit al aducerii in actualitate, acesta se amuza: „Daca ar fi trait in zilele noastre, Caragiale ar fi scris la «Academia Catavencu», iar Eminescu la «Idei in dialog» sau la «22»“.
Ca Nastratin Hogea din propriul trup
Hotul striga hotul. Suspectat ca ar fi fost dependent de un succes imediat la public, Caragiale, obiect deosebit de ofertant pentru problematizare, ii ofera lui Gelu Negrea acest ceva din propriul spirit. Nimic altceva nu pare a-si dori sa obtina criticul cu aceasta carte decat succesul rapid, specific contemporaneitatii, garantat de contestarea din radacini a unei valori deja considerate nationale (vezi Cartarescu, pe care, de altfel, Gelu Negrea il si considera aici un „ins suparat pe viata“, pentru actiunea anti-Eminescu, vezi Eugen Negrici cu „Iluziile literaturii…“). Cartea nu-si propune sa faca lumina, sa arate marele paradox, ci, tocmai, sa deschida multiple piste de problematizare, dintre cele mai socante. Isi musca astfel singura, pe parcurs, din teza exprimata trasand un cerc vicios din care Gelu Negrea isi scoate doar capul pentru a striga: „Ori sa sa revizuiasca, primesc, dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc, dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele… esentiale!“.