STEFAN POP in dialog cu COSTIN POPA
Costin Popa: Ai luat Premiile I la Concursurile de Canto de la Seoul si Milano, acesta din urma, nimic altceva decât renumitul Operalia – Plácido Domingo, desfasurat in 2010 pe scena Scalei. Toata lumea lirica vorbeste astazi despre tenorul Stefan Pop. Cum este sa-ti intre in cont 80 000 de dolari in numai sapte zile?
Stefan Pop: De fapt sunt 69000, din cauza impozitelor. Mare lucru, domnule Popa, mare lucru! Trei saptamâni au durat cele doua competitii, dar, intr-adevar, banii au venit la sapte zile distanta. Mai ales pentru România sunt foarte multi, un inceput pentru oricine. Anca Spiess, colaboratoarea Luizei Petrov, impresara mea, imi spunea: „Gândeste-te câti din România au obtinut atâta la doar 23 de ani?“. Oricum, nu numai juriile, ci si spectatorii de la Scala m-au ales, mi-au acordat Premiul publicului. De acolo a venit Rolex-ul.
C. P.: Temutii melomani milanezi…
St. P.: Cu doua zile inainte de finala Concursului Operalia, fusesem sa vad „Simon Boccanegra“ cu Plácido Domingo in rolul titular. Si am constatat ca publicul il comenta nemilos pe marele tenor (de ce a facut un filaj, de ce nu a folosit voce „de cap“), ca si pe toata lumea. Unul dintre cei mai mari dirijori actuali, Daniel Barenboim, a fost fluierat. Era foarte curios pentru mine, stateam in multime, eu, un necunoscut. In dreapta mea, o italianca povestea ca l-a vazut pe Domingo acum opt ani in „Otello“ si era… asa si altminteri. Stia tot. In stânga, francezi. Italienii din rangul doi au inceput sa huiduie, francezii initial strigau „Bravo! Bravo!“. Pâna la urma, pentru Domingo, aplauzele de la final au fost coplesitoare.
C. P.: Desi la premiera a fost si el contestat.
St. P.: Si la Roma a fost scandal când am cântat „Traviata“ in decembrie trecut, pentru ca initial trebuia sa fie distribuiti doi italieni, Fabio Armiliato si sotia lui, Daniela Dessì. Am avut mari emotii pentru ca spectacolele mele fusesera ale lor. Ma gândeam… si român… si la Roma…
C. P.: Ai avut succes, n-a fost nicio problema. Dupa aceea ai mers la Atena, tot pentru „Traviata“.
St. P.: Da, trebuia sa fac numai premiera, dar directorul m-a placut foarte mult si mi-a mai oferit doua spectacole consecutive. A fost greu…
C. P.: Sa ne intoarcem la concursuri. Mai intâi, cum a fost la Seoul?
St. P.: Patru etape, inclusiv finala, 56 de concurenti din 22 de tari, selectati din circa 500. Din România s-au inscris opt si au fost alesi patru.
C. P.: Cine, alaturi de tine?
St. P.: Baritonul Bogdan Zahariea si doua soprane, Lacramioara si Mihaela. Am avut noroc ca am ajuns in finala, dar si ceilalti români s-au prezentat foarte bine. Coreenii erau de un nivel extraordinar, nu au nicio problema tehnica. Pianistul care m-a acompaniat era coreean, scolit in Italia. Am vazut diferenta dintre cum cânta cu mine si cu ei. Spunea ca m-ar acompania mereu, ca fac fraze, nuante, respect partitura, pe când conationalii lui se gândesc numai la tehnica. Doar sa le iasa bine vocea. Dar nivelul a fost foarte ridicat si cum erau nu mai putin de cincisprezece tenori din America si Europa, am zis ca nu am nicio sansa.
C. P.: Unde a fost stacheta mai inalta?
St. P.: La Seoul.
C. P.: Cât a trebuit sa cânti in finala?
St. P.: Doua arii, „Una furtiva lagrima“ din „Elixirul dragostei“ si „Che gelida manina“ din „Boema“. In prima etapa am cântat aria lui Lionel din „Martha“ in germana si liedul „Nebbie“ („Ceata“) de Respighi. I-am impresionat foarte tare… in imaginatia mea vedeam pur si simplu o mlastina cu ceata si m-am transpus in acea atmosfera. La a doua etapa era impus un lied coreean, pe care il cântasem o singura data in tara, il invatasem cu numai trei zile inainte de plecare. Am avut norocul ca am mers la o profesoara de limba coreeana de la Facultatea din Cluj, i-am explicat ca vreau sa stiu cum se pronunta si când am repetat la Seoul, pianistul mi-a spus: „Foarte bine, Fanut, cine te-a invatat a facut-o excelent!“. Norocul a fost ca se permitea ca acest lied sa se interpreteze cu partitura in fata. Am mai cântat „Un aura amorosa“ din „Così fan tutte“ si „Pourqoui me reveiller“ din „Werther“. Aceasta a doua etapa a fost cea mai grea. A urmat a treia, unde au ramas douazeci de concurenti si am cântat „Addio fiorito asil“ din „Madame Butterfly“. Sunt fericit ca am câstigat.
C. P.: Ai plecat imediat la Milano…
St. P.: Da, seara am luat premiul, a fost senzational, am stat o ora si jumatate la fotografii, publicul coreean e foarte cald, minunat. In schimb, in Italia e… „criminal“, cum va spuneam. Dar am fost placut si acolo. Am zburat o zi, am ajuns la 12.30 noaptea la Milano, eram foarte obosit si deranjat ca in avioanele mari nu poti sa opresti aerul conditionat. Am dormit, m-am intâlnit cu pianista la 5 dupa amiaza, stiind ca trebuie sa intru in concurs la 8 seara. Aveam ochii atât de rosii incât m-a intrebat ce am patit. Dezavantajul a fost ca programul s-a decalat si am ajuns sa cânt abia la 10. La 5, când repetasem, vocea era OK, dar asteptând cinci ore, aproape nu mai raspundea, asa ca am avut emotii mari. Insa când am urcat pe scena si l-am vazut pe Domingo zâmbindu-mi – e o persoana asa de placuta! –, mi-a mai venit inima la loc. A vorbit cu mine, m-a intrebat ce fac…
C. P.: Intr-adevar este o persoana foarte calda, am facut un interviu cu el acum ceva vreme si asa mi-a parut si mie.
St. P.: Nu-mi inchipuiam ca este asa un mare OM. La Operalia trebuia sa cânt patru arii si eu le specificasem in fisa de concurs pe cele din „Elixirul dragostei“, „Werther“, „Boema“ si „Martha“. In prima etapa mi-am ales pentru inceput „Una furtiva lagrima“. A fost bine, frumos, am simtit ca le-a placut.
C. P.: Ai cântat din start in sala mare a Scalei?
St. P.: Da, cu fosa acoperita. Dupa prima arie, juriul trebuia s-o aleaga pe a doua. Maestrul Domingo a indicat „Martha“. Eram foarte obosit, n-am fost deloc multumit, dar am vazut ca Domingo se uita la mine, dirija si tot juriul zâmbea. Concitadinul meu clujean, baritonul Cozmin Sime, care a cântat si el in prima etapa, a ramas sa ma asculte si mi-a zis sa stau linistit, nivelul nefiind asa ridicat. Eu deja ma consolasem cu premiul de la Seoul. Dar juriul a fost satisfacut, asa ca am intrat in etapa a II-a, programata chiar a doua zi.
C. P.: Deci ajunsesesi noaptea la Milano, in ziua urmatoare cântasesi in prima etapa si in ziua cealalta avea loc a doua…
St. P.: … eu urmând sa intru in concurs tot ultimul. Printre cei promovati in etapa secunda era si tenorul italian Giordano Lucà. Inscrisesem amândoi exact acelasi repertoriu, „Pourquoi me reveiller“ si „Che gelida manina“. Si vazând ca lui i se da sa cânte „Boema“, ma gândeam ca la fel o sa procedeze si cu mine, pentru comparatie. Eram montat, repetasem inainte cu pianista, iesise foarte bine, ma rog, in conditiile date, pentru ca inca eram cu fusul orar dat peste cap. Am intrat in scena, m-au intrebat ce mai fac, daca ma simt bine… OK, ce era sa spun? „Am dori sa ne cânti „Pourquoi me reveiller“. Vai de mine! Când m-am intors spre pianista, ea era deja cu mâna pe partitura de „Boema“. A inceput s-o caute pe cea de „Werther“ iar eu, care deja… o „vedeam“ pe Mimì prin sala, hai sa-mi comut gândul. Si… mi-a iesit bine. Cea mai mare emotie a fost dupa etapa, când urma sa ni se spuna cine trece in finala. Maestrul Domingo a anuntat: „Ati promovat 13, imi pare rau pentru cei care care au ramas, dar sa tina cont ca au ajuns aici. Si, in fond, e mare lucru numai sa vezi Scala, dar sa mai si cânti pe scena ei!“. I-a anuntat pe primii 12 si s-a oprit. Eu nu figuram printre ei si eram destul de necajit. Maestrul a continuat: „Dar ce se intâmpla, eu stiam ca sunt 13, am mai patit asa si la Los Angeles, când am incurcat niste hârtii. Ah, da, mai este si un coleg de-al nostru din România, tenorul Stefan Pop.“ Când am auzit, am reinceput sa respir. Ce m-a bucurat a fost ca pe mine, singurul, m-a numit „coleg“. Dupa aceea, am mers la spectacolul cu „Simon Boccanegra“ de care v-am spus. La iesire, l-am rugat pe Domingo sa-mi dea un autograf. Si in loc de o simpla semnatura, mi-a scris „Lui Stefan, afectuoasa amintire. Felicitari pentru Operalia. Ajuns deja in finala este un triumf. „In bocca al lupo“ pentru o cariera stralucita!“ si a semnat „Tuo collega e già ammiratore, Plácido Domingo.“
C. P.: Foarte frumos, „colegul tau, care iti este deja admirator…“!
St. P.: Nu-mi venea sa cred. Am avut apoi zi libera, m-am odihnit si a venit repetitia cu orchestra in sala mare, sub bagheta maestrului. M-a intrebat daca stiu aria din „Martha“ in italiana si daca nu vreau s-o cânt in finala. Am raspuns ca, desi o stiu si in italiana, as dori sa cânt „Boema“. Nu ma auzise in Puccini. S-a gândit putin si a zis: „Bine, o sa fie de doua ori «Che gelida manina.»“ Pentru ca tenorului Lucà i se ceruse deja sa cânte „Boema“. Oricum au fost si doua soprane care au cântat aria mare din „Traviata“. La repetitie, italianul a fost bine si orchestra a aplaudat din fosa. Apoi Domingo a zis: „Si colegul nostru din România?“ Din nou, colegul! Le-a spus instrumentistilor ca avem voci diferite si trebuie sa aiba mare grija cu nuantele. Am cântat, toti erau cu ochii pe mine, la sfârsit au strigat „Bravo!“, s-au ridicat in picioare batând cu arcusurile. Bineinteles ca si maestrului i-a placut… mereu i-a placut de mine, ne-am inteles foarte bine, ma dirija mereu când cântam cu acompaniament de pian. Plus ca mi-a spus ca fiul lui cel mai mare are un baiat de 22 de ani, care momentan este bariton, dar vrea sa devina tenor si seamana cu mine. Mi-a aratat niste poze… doua picaturi de apa! In orele premergatoare finalei n-am mai apucat sa repet cu orchestra pe scena, sa simt acustica si in asemenea conditii. Gala incepea la 8.30, era 8.10, lumea deja intra iar eu eram ultimul. Asta a fost experienta mea cu premiile.
C. P.: Cu asa trofee cred ca ai cam incheiat cu concursurile, nu?
St. P.: Sigur, dupa Operalia nu mai e cazul. Plus ca nici n-o sa mai am timp. Desi mie imi plac foarte mult competitiile si unul dintre visurile mele era sa merg la cât mai multe, sa am acasa la Bistrita o camera plina cu trofee.
C. P.: Cum vrei sa-ti ordonezi in continuare cariera, rolurile? Ai numai 23 de ani si trebuie sa mai cânti inca 40.
St. P.: Sper, Doamne ajuta! Este clar ca deocamdata vreau sa ramân in repertoriul liric, chiar am vorbit cu maestrul Domingo care m-a intrebat ce cânt si ce as vrea sa cânt; spunea ca ar vrea sa intram putin in repertoriul francez sau in cel rus, Lenski din „Evgheni Oneghin“. Nu stiu, o sa vedem. Eu i-am spus ca deocamdata cânt „Elixirul dragostei“, s-a mirat ca l-am interpretat deja la Timisoara si la Trieste. Maestrul zicea ca e o partitura destul de grea, ca tenorul cânta mult pe „pasajul de registru“ si rolul e lung, o ora si ceva numai primul act. Da, asa este, dar mie imi vine ca o manusa si-mi place, ma simt bine ca Nemorino si sper sa-l intruchipez toata viata. Pavarotti l-a cântat de la douazeci si ceva de ani pâna la final. O sa debutez in „Gianni Schicchi“, se va reprezenta la Timisoara in septembrie si dupa aceea la Trieste. In 2011, un alt debut, „Boema“ la Toulouse. De-abia astept, ador acest titlu. Am zis ca deocamdata ma voi opri aici. Dar ma gândesc si la Ducele din „Rigoletto“.
C. P.: Cu prudenta. Juan Diego Flórez l-a incercat, nu a facut senzatie si se pare ca l-a abandonat. Un rol destul de dificil.
St. P.: Multa lume spune asa, dna Luiza Petrov amintea ca Alfredo Kraus afirma ca pentru „Rigoletto“ iti trebuie doua voci. In schimb, altii afirma ca ai avantajul sa nu cânti tot timpul, ca mai iesi din scena, insa cât ai de cântat e foarte tare.
C. P.: Poate trebuie asteptat. Dar ce-ai sa faci daca cineva, vreun teatru sau vreo agentie, o sa te preseze sa intri intr-un rol cu care tu nu esti de acord? Vei avea puterea sa refuzi?
St. P.: Da, chiar vorbeam cu dna Petrov care spunea ca a sunat-o directorul de la Teatrul Liceu din Barcelona ca in 2013 sa fac „Madame Butterfly“. Si, desi mie-mi place rolul Pinkerton, am ajuns la concluzia ca nu, mai ales ca am inteles ca-i vorba de o perioada foarte lunga, doua luni de repetitii in postura de „cover“ si apoi doua spectacole.
C. P.: Stefan, cu premiile tale trebuie sa intri de-acum direct ca principal, nu „cover“.
St. P.: Despre asta este vorba.
C. P.: Iar cu „Madame Butterfly“ o sa te incânte, o sa-ti spuna ca-i vorba doar de un duet si o arie.
St. P.: Da, dar este unul dintre cele mai tari roluri.
C. P.: Sigur, stai linistit, in 2013 o sa ai doar 26 de ani. E timp.
St. P.: Vorbeam cu dna Petrov ca, acum câtiva ani, când finala Concursului Operalia a fost la Paris, unul dintre premii l-a câstigat un tenor de 26 de ani, o voce capabila la acea epoca sa cânte cel mult „Boema“ si, dupa patru luni, i s-a propus sa faca Samson la Metropolitan. A dat curs ofertei si dupa cinci-sase ani deja nu mai este valabil.
C. P.: A fost un prost, iar cei care i-au propus si l-au folosit au fost niste criminali! Cum sa cânti Samson la 26 de ani cu voce de „Boema“?! Spune-mi, ai lucrat cu Domingo pentru finala?
St. P.: Da, o data cu el si orchestra, iar alta data am avut doar o ora la dispozitie in care n-au incaput toti cei 13 finalisti. Dar am fost norocos. M-a luat pe mine si am lucrat cu el mai ales nuante. A fost formidabil, abia astept sa-l reintâlnesc, asa cum spunea ca doreste. Ati vazut ca pe toti câstigatorii de la Operalia i-a ajutat.
C. P.: Majoritatea au ajuns in teatre mari.
St. P.: Chiar asa ne-a spus, ca spera ca noi toti sa cântam pe scenele cu adevarat importante. Oricum, auditie mai buna ca asta nu puteam sa dau. Trebuie sa-i multumesc lui Dumnezeu, pentru ca totul de-acolo porneste. Si pe urma vine munca, intr-adevar.