Rutina

Am avut ghinionul (?) de a avea slujbe în care, din afara, parea ca, în interior, nu se întâmpla nimic. Nu am fost campion la vreun sport, nu am fost politician, nu am fost procuror, nu am fost inginer. Fie ca am lucrat în administratie, fie ca am lucrat într-un muzeu, din afara geamurilor impresia era ca, înauntru, nu se întâmpla nimic.
Si totusi, ce se întâmpla într-un muzeu, atunci când, de afara, pare ca nu se întâmpla nimic?
Nu încerc sa stabilesc aici o fisa generala a postului de muzeograf. Oamenii sunt foarte diferiti. Eu încerc sa aproximez o oarecare medie a muzeografului, a specialistului care lucreaza într-un muzeu.
Desi programul într-un muzeu începe, de regula, la 8.30, majoritatea specialistilor îsi fac aparitia între 8.30 si 9.00. Urmeaza apoi ritualul cafelei de dimineata. De obicei, acesta se încheie pe la 9.15, când începe, în sfârsit, ziua de munca. Asta, daca nu este luni dimineata când, de obicei, au loc diverse sedinte. Oricum ar fi, specialistii lucreaza intens (asta nu e o ironie) în urmatoarele trei ore, de regula, cele mai rodnice din zi. Restauratorii se apleaca asupra obiectelor pe care trebuie sa le restaureze (dupa ce au obtinut, cu greu, substantele de care au nevoie), muzeografii se documenteaza asupra expozitiilor pe care trebuie sa le realizeze (în acest caz, drumurile la biblioteci sunt obligatorii), personalul de la IT (stiu ca e un barbarism în româna, dar toata lumea le spune asa informaticienilor) încearca sa adapteze tot felul de soft-uri la nevoile muzeului, cei de la evidenta fac fise, fotografii alearga de colo-colo, ba pentru evenimente, ba pentru fotografierea obiectelor din muzeu, cei de la relatii publice compun comunicate pentru presa si raspund la telefon celor care întreaba când o sa mai aiba muzeul bani pentru achizitii (aici, raspunsul standard este „nu stim, poate ca la anu’“), contabilii încearca sa îi explice directorului de ce nu le ajung banii sa plateasca utilitatile, juristul compune contracte de împrumut (asta, când nu alearga pe la instante, ca sa se certe cu tot felul de descendenti imaginari ai unor fosti proprietari închipuiti ai unor bunuri donate cu acte în regula muzeului în 1932), bibliotecarii fac fise de evidenta computerizata, pedagogii se îngrijesc de pregatirea programelor pentru copii, ghizii stau în expozitie în asteptarea vizitatorilor s.a.m.d. În tot acest timp, supraveghetoarele se rotesc prin sali, atente la vizitatorii dornici sa atinga fiecare obiect în parte si sa faca fotografii, acolo unde acest lucru este, în mod expres, interzis, muncitorii fac tot felul de obiecte de mobilier necesare expozitiilor, soferul mestereste ceva la Loganul muzeului, secretara sta cu receptorul telefonului la ureche si dactilografiaza diverse adrese pentru autoritati, iar directorul încearca sa ramâna calm, între nenumarate convorbiri telefonice, audientele pe care trebuie sa le acorde unor oameni care nu au altceva mai bun de facut decât sa îsi expuna teoriile stiintifice geniale muzeografilor locali si lucrarea pe care trebuie sa o prezinte la proxima sesiune de comunicari stiintifice din judetul vecin. Pe la 12.30, cam toata lumea intra în pauza de masa, în birou (cu ce si-a adus fiecare de acasa) ori la snack-barul din apropiere. Dupa masa, lucrul se reia si continua pâna la 5, când, rând pe rând, personalul auxiliar pleaca acasa, iar cel stiintific ramâne sa îsi termine treburile pe care nu le-a putut rezolva în timpul zilei. Pe la 7-8, ultimii muzeografi pleaca acasa.
Rutina aceasta este sparta de serile când au loc vernisaje sau alte activitati cu publicul. De regula, daca este vorba de o expozitie, cu o noapte înainte de vernisaj, cam toata lumea implicata sta în muzeu pâna dupa miezul noptii. A doua zi, de la îngrijitoare la director, toti trebuie sa arate proaspeti, desi sunt frânti de oboseala. Personalul de supraveghere si muzeografii de serviciu îsi petrec, cu rândul, sâmbetele si duminicile la muzeu. Adeseori, de 1 Decembrie, de Craciun, de Pasti, de Sf. Maria si de 1 Mai, muzeele organizeaza tot felul de programe (la initiativa lor sau a presedintilor de consilii judetene ori a ministrilor – asta este mai putin important) pentru public. Dupa succesul extraordinar al Noptii Europene a Muzeelor, o multime de asezaminte muzeale ramân deschise pâna târziu, spre ziua, nu doar o data pe an, iar serile lungi la muzeu au devenit o obisnuinta pentru multe comunitati culturale. Adeseori forfota în muzeu se încheie târziu, în noapte. Veti spune poate ca nu e nimic deosebit în asta, pentru ca exista multe profesii, de la vatmani la chelneri, în care trebuie sa muncesti atunci când altii se distreaza. Da, numai ca, în toate cazurile amintite mai sus, mare parte din personalul muzeal trebuie sa ramâna în institutie fara sa poata primi plata pentru ore suplimentare (ne-a interzis Guvernul Boc acest lucru) si fara sa poata primi recuperari (pentru ca personalul este prea putin numeros si, daca s-ar acorda recuperari, ar trebui închis muzeul). În plus, în zilele în care muzeul este închis publicului, doar personalul de la supraveghere nu vine la muzeu; pentru toti ceilalti, este o zi de munca normala. În cele mai multe dintre muzee, o zi nu seamana cu alta, pentru majoritatea personalului. Bineînteles, exista zile când unii oamenii vin la muzeu doar ca sa aiba de unde se întoarce acasa ori când festinul de Sf. Ion se prelungeste vreo 2-3 ore si la muzeu. Si, în mod evident, exista destui care într-o zi de munca abia reusesc sa citeasca o pagina sau sa bata un cui. Numai ca acestea sunt exceptiile. Pretentiile tot mai mari ale publicului si ale ordonatorilor de credite au crescut presiunea considerabil asupra institutiilor muzeale, în conditiile unui personal din ce în ce mai putin numeros si, oricum, foarte prost remunerat.
Toate aceste lucruri fac din muzeu un tip de institutie aparte, pentru ca doua expozitii, ca si activitatile cu publicul, nu pot fi identice, oricât ar fi ele de asemanatoare. Sigur ca exista multa activitate rutiniera, dar, de obicei, publicul nu prea are cum sa observe acest lucru, decât daca se uita la privirile plictisite ale paznicilor.
Este foarte adevarat ca, acum un secol si ceva, muzeele erau niste locuri foarte linistite, unde putinii vizitatori paseau cu grija, pentru a nu deranja savantii din meditatia lor cotidiana. Muzeele nu aveau drept angajati nici ingineri, nici educatori, nici vânzatori la magazin, nici specialisti în marketing si în publicitate, nici chimisti, nici fotografi, nici documentaristi. Nu se faceau expozitii temporare. Singura expozitie vizitabila era cea permanenta si nimeni nu s-ar fi putut gândi sa organizeze spectacole de teatru în muzeu sau sa tina muzeul deschis pâna la miezul noptii. Dupa standardele noastre actuale, oricare muzeu din lume, la 1900, era extrem de plictisitor, iar rutina era la ea acasa. Din acest motiv, cine vedea un muzeu o data nu se mai ducea si a doua oara. Astazi, însa, oricât ar parea de ciudat, muzeele sunt exemple de altare ale rutinei doar pentru cei care nu le calca niciodata pragurile, pentru ca n-au fost învatati sa o faca, nici de familie, nici de scoala, nici de prieteni. E pacat, dar numai ei sunt cei care au de pierdut, fara sa stie.