În urmă cu exact 60 de ani – mai precis, în lunile iunie-septembrie 1955 – Marin Preda publica în revista Viaţa Românească fragmente din romanul Moromeţii I care, în acelaşi an, va apărea în volum la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă.
Considerată una dintre cărţile fundamentale ale literaturii noastre, ea n-a avut însă şi o carieră internaţională notabilă, măcar, cu toate că a fost tradusă în mai multe limbi (între care şi chineza!). Cum se face că pentru publicul românesc Moromeţii şi protagonistul său etalează disponibilităţi superlative de a „vorbi“ cititorului, de a sensibiliza şi a semnifica, iar pentru străini romanul rămâne mut ca o lebădă exotică?, mă întrebam în volumul Cine eşti dumneata, domnule Moromete?, tipărit de Editura Muzeul Literaturii Române în 2003. Răspunsul de acum nu diferă substanţial de cel de atunci…
Nouă, românilor, Ilie Moromete ne place pentru că-l percepem, binevoitori şi empatici, ca pe un băiat bun, de-al nostru, din popor, zămislit după chipul şi asemănarea noastră, în vreme ce pentru infernalii „ceilalţi“ (l’enfer c’est les autres, nu?), pentru feluriţii străini la vorbă şi la port de pe varii meleaguri agreabilul, simpaticul, haiosul siliştean se înfăţişează ca o creatură ciudată, cu reflexe de neînţeles şi cu reacţii complet aiuritoare. Într-un cuvânt, este un personaj necredibil pentru că aproape întregul său comportament rămâne exterior setului de reprezentări, de obişnuinţe, atitudini, deprinderi, mentalităţi şi, în ultimă instanţă, valori care, pentru străinii în cauză, desenează perimetrul normalităţii, al firescului înţeles nicasian ca expresie a firii omului. Nu e vorba, prin urmare, despre coeficientul acceptabil şi subînţeles de insolit, de pitoresc legitim, despre specificitatea inerentă, originală şi diferenţiatoare pe care o presupune orice alteritate şi o înglobează orice pluralism, ci despre o adevărată, esenţială şi radicală disimetrie filosofic-existenţială. În pofida eforturilor stimabile ale românilor de a se sincroniza cu spiritul european, de a se alinia pe cât posibil la comandamentele sale – lucru care, în istorie, le-a şi reuşit uneori graţie unor disponibilităţi adaptativ–mimetice neobişnuite –, de cele mai multe ori ei rămân claustraţi în subteranele unui etnos enclavizant, retractil, bizar sau măcar ambiguu care, câteodată, îmbracă manifestări de-a dreptul delirante. În viaţa ca viaţă, dar şi – egal – în literatură ca formă de viaţă.
Nu-mi propun acum să repun în discuţie validitatea convingerii – larg împărtăşită de scriitorii şi esteticienii români – cum că optima cale de acces spre universalitate o reprezintă specificul naţional. Desigur, într-o oarecare măsură, Liviu Rebreanu are dreptate când afirmă sentenţios: „Numai prin ce avem deosebit de alţii vom putea interesa pe alţii. Internaţional în artă e tot ce e mai naţional“. Problema este formulată în termeni apăsat reducţionişti: dialectica internaţionalizării artei este, în realitate, mult mai complexă şi mai nuanţată. Acceptând, chiar şi cu rezerve, opinia marelui romancier, mă întreb însă până unde poate merge ineditul acestui orgolios „deosebit de alţii“? Nu cumva el trebuie să se încadreze, totuşi, între anumite limite, dincolo de care se profilează spaţiul periculos al căderii în neinteligibil care, la rându-i, prefaţează disoluţia interesului, indiferenţa, refuzul? Nu cumva diferenţierea necenzurată, acest „deosebit de alţii“ dus prea departe se preschimbă din atu în handicap?
Românii sunt percepuţi adesea ca purtători ai semnului unui „altfel“ dificil de asimilat şi de înţeles prin prisma experienţelor existenţiale normale şi ale mentalului derivat din atari experienţe. Dacă facem abstracţie de perversul Mony Vibescu, eroul lui Guillaume Apollinaire şi al romanului său cu vergi şi virgine, unul dintre puţinii români prezenţi, ca personaje de prim plan, în opera unui autor străin de notorietate, Lafcadio al lui André Gide, este un criminal care-şi leagă numele de celebrul „act gratuit“ – sintagmă benignă, menită să escamoteze dimensiunea iraţională a comportamentului eroului. Poate că recursul lui Gide la identitatea unui conaţional al nostru este pur întâmplător. Dar dacă nu este? Să ne amintim că în mod frecvent contactele nemijlocite ale călătorilor străini cu realităţile autohtone sfârşesc în perplexitate. (Studiul lui Dumitru Drăghicescu privitor la psihologia poporului român abundă în astfel de consemnări). Perplexitatea, uimirea traduc, pe fond, în registrul reactivităţii imediate, incompatibilitatea structurală dintre o anumită fenomenologie şi geometria modelului mental prin grila căruia ea este receptată şi evaluată. Iar bunul simţ comun postulează elementar că nu ne identificăm niciodată cu ceea ce, fundamental neasemănător fiindu-ne, declanşează în noi uimirea contrariată. Se potriveşte Moromete cu viziunea despre om a unui străin în aşa fel încât acesta să se poată regăsi în personajul lui Marin Preda care, nota bene, pare construit literar cu manualul de românism pe masă? Răspunsul este, în opinia mea, mai curând negativ. Iată, pe scurt, câteva argumente.
Românului îi este proprie starea de aşteptare mistică a unei stranietăţi providenţiale, capabile să surmonteze istorica lui lipsă de vocaţie activistă şi să-l salveze. Să-l salveze aşa, în general, conferind vieţuirii sale o finalitate şi un sens pe care nu găseşte lăuntric resurse să şi le imagineze şi să şi le asume de unul singur, dar nu mai puţin să-l salveze livrându-i, ex-cathedra, soluţii pentru problemele curente cu care se confruntă. Rezemat în toiagul mioritic şi lăsându-şi privirile să se piardă în infinitul zariştii cosmice, se resemnează să cultive, la umbra fatalismului comod, pasivitatea leneşă şi conformistă dublată de bovarica investiţie în speranţe inconsistente. După retragerea aureliană, locuitorii Daciei i-au aşteptat preţ de câteva decenii (sau, poate, veacuri) pe romani să revină cu aceeaşi încredere fără obiect cu care urmaşii lor de la finele celui de-al II-lea război mondial au aşteptat revenirea americanilor.
Moromete este un campion al aşteptării. Agentul de urmărire Jupuitu i-o reproşează de la obraz:
„– Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu glas care se vroia plin de uimire. Ce dracu, mă? Nu poţi să plăteşti câteva mii de lei? De ce nu plăteşti o dată să scapi de belea? Ce aştepţi?“
Multe aşteaptă numitul Ilie! O altă conversiune a datoriilor agricole, un miracol politic din partea lui Iorga, cel cu doi creieri („… Nu se poate să nu vie el Iorga cu o lege…“), o amânare sine die a tuturor scadenţelor şi ameninţărilor vieţii. Când constată, tardiv şi dureros, că „zadarnic îşi închipuise că primejdia avea să-l aştepte pe el s-o întâmpine pregătit“, Moromete este deja victima prelungitei expectative cultivate iluzoriu „în speranţa că doar-doar va veni cineva sau se va auzi de undeva că se va întâmpla un lucru, o mişcare undeva, sau nu se ştie ce răsturnare, nu se ştie ce lege, care dacă n-ar schimba cu totul situaţia, în orice caz s-o ţină pe loc, să stea pe loc banca, să nu se mişte fonciirea, să nu plătească nimic pentru şcoala lui Niculae…“. Inclusiv credinţa lui în nesfârşita răbdare a timpului n-are la bază decât aceeaşi eternă şi păguboasă filozofie a aşteptării hierofantice: cineva…, ceva…, cumva…, de undeva…
Lui Ilie îi lipseşte atât vocaţia de luptător cu vicisitudinile vieţii, cât şi minimul instinct de conservare în plan imediat. Nu întreprinde nimic pentru a-şi salva gospodăria şi familia, ba chiar amplifică – fie prin pasivitate, fie prin acte de autoritarism deplasat – falia ivită între el şi fiii mai mari, aşteptând ca totul să se rezolve de la sine ori prin intervenţia unei instanţe atotputernice faţă de care se comportă ca un orfan, ca un asistat social. Statul, regele, parlamentul, Iorga, Madgearu sunt tot atâtea întrupări posibile ale acelui „cineva“ nebulos chemat să găsească soluţii, să impună legi noi sau să le anuleze pe cele existente, ostile intereselor lui Moromete. „Ascultă aicea, nu se poate să facă ei una ca asta!…“ îl asigură el pe îngrijoratul Dumitru lui Nae convins că aceşti „ei“, cu sau fără nume, nu-l pot abandona, nu se pot sustrage ipostazei de ocrotitori în care personajul îi instalase odată pentru totdeauna…
Ce-l mai defineşte pe român? Abilitatea dusă până aproape de graniţa virtuozităţii (iar, uneori, dincolo de ea!) în materie de eludare a regulilor de orice fel – juridice, sociale, de convieţuire comunitară… Românul nu este doar adeptul cel mai fervent al ideii că legile sunt făcute pentru a fi încălcate, ci şi promotorul singurei filozofii la care aderă cu inepuizabilă convingere: aceea a descurcatului, în egală măsură sport naţional şi practică individuală – ambele de performanţă. N-are rost să mai amintesc de câte ori în istorie România a ignorat regulile general acceptate în relaţiile cu partenerii – de-a valma, duşmani sau prieteni – dezicându-se de propriile angajamente, părăsindu-şi aliaţii, aliindu-se cu foştii inamici, jucând aproape tot timpul la două capete, cultivând o încredere oarbă în virtuţile duplicităţii şi în şansele de succes ale politicii plierilor şi replierilor aiuritoare, adaptate în funcţie exclusivă de direcţia dincotro băteau vânturile momentului. Cât priveşte tendinţa românului ca individ de a jongla cu legea, cu norma, ea este atât de vizibilă şi de peremptorie încât împinge în redundant orice efort de exemplificare. Semnalez, de aceea, cât se poate de lapidar câteva dintre gesturile cu care Moromete o omologhează sugestiv.
Ani de zile, în faţa autorităţilor, el „joacă tiribomba“ amânării sine die a datoriilor, juisând de satisfacţie că a mai reuşit să înşele o dată statul:
„După câtva timp de tăcere, Moromete, care fuma gânditor, deodată ridică fruntea şi se uită vesel la Bălosu.
– L-am păcălit! spuse el.
Bălosu nu înţelese. Moromete vârî mâna în buzunarul dinăuntru al flanelei şi scoase de acolo nişte hârtii la care se uită încântat.
– Cât mi-ai dat tu pe salcâm?
– O mie două sute! răspunse Bălosu.
– L-am păcălit cu două sute de lei, repetă Moromete. I-am dat numai o mie, adăugă cu ciudată voioşie şi cu o voce scăzută ca şi când agentul, care acum era departe, ar fi putut să-l audă.“
Ciudată voioşie, într-adevăr. Este evident că Moromete nu se bucură pentru faptul că, din suma obţinută pe salcâmul vândut, îi rămân două sute cu care să acopere, eventual, alte cheltuieli presante, ci exultă prosteşte că „l-a păcălit“ pe agent, respectiv, că a izbutit să încalce din nou regulile, că s-a mai descurcat o dată. Atitudine cu atât mai bizară cu cât efectuase tranzacţia tocmai pentru a-şi achita o parte din obligaţiile către stat. Neapărat o parte, doar: nici nu-i trece prin cap să-şi onoreze integral măcar restanţele la impozite şi ratele la bancă! Asta ar însemna alinierea la regulă, intrarea în legalitate – lucruri de neconceput pentru românul fundamentalist care e Ilie.
„– … De şase ani de zile de când sunt agent îmi scoţi ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci, ba cu şase sute şi un leu…
– Bine că-ţi dau şi leul ăla, mormăi Moromete.
– Bine că-mi dai şi leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe dumneata să joci comedia! declară agentul. Ajunge de cincisprezece ani de când joci tiribomba“.
Jupuitul ştie bine că ameninţă în van: probabilitatea ca Ilie să-şi amelioreze poziţia faţă de sistem şi de regulile sale tinde spre zero. Care este logica acestei infantile forme de sabotare a istoriei – îndeletnicire ce s-a imputat adesea atât ţăranului român, în particular, cât şi românului, în general? O istorie care – în cazul de faţă, cel puţin – este una bună, generoasă cu personajul şi cu „echipa cu care trece prin lume“: deloc ostilă, mai degrabă îngăduitoare, tolerantă, permisivă, pe de o parte, stimulatoare şi producătoare de prosperitate, pe de alta. Că Moromete nu poate sau nu vrea să valorifice oportunităţile pe care ea i le oferă cu dărnicie, preferând să se afunde în stratageme tactice nebuloase ori în şolticării de doi lei (sau, mă rog, de două sute – tot aia e!…) aceasta este, în ultimă instanţă, problema lui personală, este alegerea lui liberă, nicidecum rezultatul unei presiuni reale, efective a istoriei. Dacă între Moromete şi istorie se iscă o tensiune şi se declanşează o bătălie, nu istoria loveşte în bătrânul ţăran, ci viceversa. Istoria îşi vede de-ale ei, curge „înceată şi nepăsătoare“, aceeaşi pentru toţi; Ilie este cel care nu se circumscrie fluxului ei natural, cel care se încăpăţânează s-o caroteze pe la toate încheieturile şi s-o submineze prin toate mijloacele permise şi nepermise.
El stă foarte prost şi cu normele moral-juridice pe care le încalcă flagrant, acompaniat de aceeaşi simpatie nemotivată cu care noi, cititorii români, îl credităm fără discernământ, incapabili să vedem pădurea infracţională prin care hălăduieşte din cauza salcâmului problematizat până la graniţa cu orbul găinilor. Pentru că domnul Moromete, tăind celebrul salcâm şi vânzându-i-l lui Tudor Bălosu, comite, pur şi simplu, o infracţiune. Dacă nu chiar două. Bref: arborele în cauză nu-i aparţine, de jure, lui Ilie, ci surorii sale, Maria – asta o ştie până şi Nilă, flăcăul pe care nu mintoşenia îl dă afară din casă în crucea nopţii, ci tatăl care face din el un complice involuntar la infracţiunea de tulburare de posesie. Aşa se cheamă în drept acţiunea de pătrundere şi de înstăpânire pe proprietatea altuia. Iar terenul şi salcâmul sunt, după lege, ale Guicăi. Asta, una la mână. A doua: Moromete se face vinovat şi de infracţiunea de înşelăciune, pentru că îi vinde lui Bălosu un bun care nu-i aparţine. O mai comite o dată şi cu locul din spatele casei, dar acest gest nu mai cade sub incidenţa penalului, fiindcă între timp lucrurile se lămuriseră, în sensul că vecinul, mai versat într-ale legislaţiei, îl pune pe Moromete în cunoştinţă cu ceea ce se cheamă uzucapiune („după cincisprezece ani legea zice că moştenirea neîmpărţită rămâne ăluia care e în ea“ îi explică Bălosu). Corect din perspectivă strict juridică. Numai că în momentul nocturn când copacul era doborât şi vândut, Moromete habar n-avea de această prevedere a legii. La ora tranzacţiei, Ilie ştia că salcâmul e al surorii sale aşa că, moral vorbind, el era în mod indiscutabil vinovat. Asta, bineînţeles, privind lucrurile fără înţelegere vizavi de ancestrala şmecherie românească pe care noi, chiar şi atunci când (formal, cel puţin…) o blamăm, ne însoţim ipocrit judecata severă cu un surâs complice, duios şi tolerant, dacă nu pur şi simplu (auto)admirativ: al dracului, românul, domnule, ce măiestru driblează el tot ce-i iese-n cale, cum îi trage-n piept pe toţi şi cât de ingenios se descurcă! Păi, se descurcă, sigur că da, trece şi puntea, şi codrii de aramă, dar cu ce preţ nu contează, oare, deloc? Se pare că nu, de vreme ce frăţia cu diavolul este nu doar admisă, ci şi recomandată călduros în paremiologia autohtonă.
Să mergem însă mai departe. Ce-i mai este specific românului de viţă veche? Între altele, tendinţa de a mistifica realitatea transferând-o în ficţiune şi preschimbând-o în hrană menită să-i întreţină iluziile narcisiace şi beatitudinea contemplării propriei (pseudo-)imagini. Mitologia eroică în care dizolvă contururile unei istorii mai puţin exemplare decât este dispus să admită; sloganul orgolios care face din teritoriul ţărişoarei un fel de Eldorado suprasaturat de bogăţii fabuloase şi resurse inestimabile; vanitatea evidenţierii întâietăţii absolute sau măcar priorităţii continentale a contribuţiilor româneşti în varii domenii cărora, pentru că trebuiau să poarte un nume, li s-a spus simplu de către Edgar Papu protocronism; permanenta autovictimizare dublată de mistica păguboasă a complotului mondial antiromânesc care explică (el şi numai el!) faptul că nu dispunem de cel puţin câte un laureat al premiului Nobel la mia de locuitori, că nu surclasăm Danemarca sau Suedia la capitolul nivel de trai şi că funcţia de Secretar general al ONU n-a fost acordată pe viaţă unui reprezentant al României – toate acestea şi încă altele se numără printre stereotipurile mentale fanteziste care îl bântuie cu furie pe românul verde – singura specie de român cunoscută, de altfel.
Nu voi insista asupra predispoziţiei maniacale a Ilie Moromete către mistificare – spaţiul nu-mi permite. Mă voi mărgini să reproduc doar un pasaj din partea finală a cărţii care coincide cu trezirea personajului la acea realitate dramatică, aspră, neiertătoare, pe care încercase metodic s-o ignore, de care fugise mereu refugiindu-se cu încăpăţânare într-o lume fictivă, cosmetizată, lipsită de conflicte, idilică. Este momentul (primul!) de reflexivitate veritabilă al lui Moromete, consumat pe piatra de hotar aşezată la capătul lotului său de pământ şi el succede ieşirii tulburi şi neprietenoase la adresa grupului de consăteni care încearcă să-l atragă într-o discuţie asemănătoare acelora în care, odinioară, strălucise de-atâtea ori în poiana fierăriei lui Iocan:
„Rămaseră consternaţi când, făcând un pas spre cei adunaţi, acesta, cu pumnii strânşi bolborosi:
– Voi nu puteţi, mă, să vă mai vedeţi de treabă? Altă treabă nu mai aveţi?“
Pentru întâia oară Moromete pune mai presus de un dialog gratuit şi evazionist imperativul utilitar al, cândva, ironizatului fapt de a avea treabă. Iată cum i se înfăţişează lui Ilie acum, din perspectiva unei solitudini aproape cosmice, chipul fără mască al realităţii pe care el însuşi o deformase fardând-o şi falsificând-o:
„Era cu desăvârşire singur. Dacă n-ar fi fost miriştea locurilor sau urmele roţilor de căruţă, uscate adânc în pământul drumului, care arătau că pe aici au fost oameni, s-ar fi zis că porumburile au crescut singure, că au fost părăsite, că nimeni n-o să mai calce vreodată pe-aici şi că doar el a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit.“
Perisabila „lume ciudată“ este aceea pe care personajul o confecţionase artizanal din aşchii dintr-o realitate distorsionată grav în dispreţul adevărului şi în contra acestuia. Abia acum Ilie pare a sesiza falsul:
„Simţea că se uneltise împotriva lui şi el nu ştiuse – timpul pe care îl crezuse răbdător şi lumea pe care o crezuse prietenă şi plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană (fâlfâirea înceată a ameninţărilor, întinderea lor de-a lungul anilor şi de aici credinţa în fărâmiţarea şi dispariţia lor) – iar lumea, trăind în orbire şi nepăsare, îi sălbăticise copiii şi îi asmuţise împotriva lui.“
Impresionantă, dramatică revelaţie!, îţi vine să exclami plin de înţelegere şi compasiune pentru îndelunga rătăcire în eroare a bătrânului ţăran şi pentru târzia sa întâlnire cu luciditatea. Din păcate, propensiunea eroului către mistificare transformă până şi acest „moment al adevărului“ într-o nouă înşelătorie de proporţii pe care Moromete şi-o administrează cu aplomb. Ca tot românul imparţial, el vede în jur doar inamici reuniţi într-o cabală fără frontiere îndreptată împotrivă-i. Impersonalul „se uneltise“ include în ambiguitatea sa un întreg univers de ostilitate care se întinde, probabil, de la Guica la Dumnezeu, neocolind timpul mustind de perfidie, dar mai cu seamă lumea – filistină, duşmănoasă, indiferentă, capabilă, în elanul său distructiv, de suprema performanţă malefică: alienarea fiilor de altruistul, bine intenţionatul şi îndatoritorul lor tată. Pentru că în toată povestea asta domnul Moromete îşi rezervă postura Marelui Inocent copleşit de adversităţi, a generosului neînţeles, care face totul şi încă ceva pe deasupra pentru ca România să fie bine şi tot românul să prospere, dar care – nelegiuire! – este răsplătit cu ingratitudine. Ascultaţi-l: „Am făcut tot ce trebuia, (…), le-am dat tot ce era, la toţi, fiecăruia ce-a vrut… Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? Ce mai era de făcut şi m-am dat la o parte şi n-am avut grijă? Mi-au spus ei mie ceva să le dau şi nu le-am dat? A cerut cineva ceva de la mine şi am spus nu? Mi-a arătat mie cineva un drum mai bun pentru ei pe care eu să-l fi ocolit fiindcă aşa am vrut eu?“
Înduioşător, nu? Melodramatic, aproape, dar… Retorica interogativă a lui Moromete ar putea fi credibilă doar dacă nu ne-am aduce aminte că, în realitate, el nu fusese nici pe departe părintele sensibil şi comprehensiv care vorbeşte acum; dimpotrivă. În oglinda mistificantă a propriilor ochi (ăia „limpezi şi netulburaţi“, biensûr…), silişteanul se percepe însă pe sine infailibil în gândire şi ireproşabil în conduită. Iar dacă există, totuşi, nişte vinovaţi pentru cele ce se întâmplă, aceştia sunt, fireşte, ceilalţi „les autres“ – lumea prăvălită în „orbire şi nepăsare“ care complotează – sau, mă rog, „unelteşte“ – împotriva lui, cel mai orb dintre orbi şi cel mai nepăsător dintre nepăsători (adjectivul ultim revine de zeci de ori în roman pentru a-l defini, în felurite circumstanţe, pe Moromete!). De la înălţimea închipuitei sale infailibilităţi, ultragiat că feciorii întrevăd o alternativă la oferta limitată a părintelui lor, personajul pronunţă suprema condamnare globală:
„S-au luat după lume, nu s-au luat după mine! Şi dacă lumea e aşa cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?! N-au decât să se scufunde! Întâi lumea şi pe urmă şi ei cu ea.“
Fiat iustitia, pereat mundus, care va să zică: să se facă dreptate de-ar fi să piară lumea! Dreptatea lui Moromete, se înţelege, singura pe care trufia şi egocentrismul lui o concep: „Şi această gândire sumbră şi trufaşă îl ridică pe Moromete în picioare, pregătit parcă să facă faţă unui asemenea cataclism“…
Legat oarecum de cele de mai sus, aş semnala o altă particularitate etnică a românului pe care Horia-Roman Patapievici o defineşte cu sintagma „beţia minimalizării aproapelui“. Intră aici desconsiderarea secretă sau făţişă, luarea peste picior (o adevărată epidemie naţională!), relativizarea până la peiorativ a oricărui merit, ridiculizarea fără milă, dar şi fără discernământ, subestimarea cu egal aplomb a prietenilor şi a duşmanilor, a cunoscuţilor şi necunoscuţilor şi o sumă de alte apucături similare care elimină (sau diminuează drastic) şansele românilor de a se constitui în grupuri solidare, omogene, întemeiate pe încredere reciprocă şi capabile să-şi asume înfăptuirea unor obiective imediate ori urmărirea unor proiecte de largă respiraţie în timp.
Când a recurs la termenul „beţie“ pentru a sugera transa minimalizatoare în care românul se cufundă cu voluptate şi consecvenţă de-o istorie şi ceva încoace, autorul Omului recent nu s-a gândit, probabil, la Moromeţii deşi ar fi putut-o face foarte bine, bazându-se pe argumente livrate generos nu numai de protagonistul cărţii. Beţia este generală: în acest roman profund românesc, cu minime excepţii, nimeni nu reuşeşte să spună măcar o vorbă bună despre altcineva! Toată lumea dispreţuieşte pe toată lumea, fiecare este, pe rând, agresor şi victimă într-o halucinantă şi perpetuă campanie de discreditare individuală şi colectivă.
Campionul este, ca de obicei, Ilie Moromete, care izbuteşte performanţa de a-şi bate joc de aproape tot ce mişcă împrejuru-i: de lentoarea minţii lui Nilă, de aplecarea către învăţătură a lui Niculae („Altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem.“), de bigotismul Catrinei, de Paraschiv şi de Manda lui Bodârlache cu care flăcăul era în vorbă (repetatele lui ironii provoacă, de altfel, ruptura dintre cei doi tineri), de sora sa, Maria Moromete, de dorinţa de a prospera a vecinului său, Tudor Bălosu, de paznicul moşiei („…prostu ăsta-n bocanci“), de primarul Aristide, de şeful de post, de Traian Pisică, de fierarul Iocan („Ţiganul tot ţigan, observă Moromete…“), de Scămosu, de Cocoşilă, de agentul de urmărire Jupuitu, de Voicu Rădoi, de Cimpoacă, de gâlma din gât a lui Matei al Barbului, de Gheorghe al lui Udubeaşcă, de emanciparea urbană a lui Victor Bălosu, de urâţenia lui al Bâldii, de defectul fizic al unei fete care trece întâmplător pe uliţă, de Năstase Besensac şi lista ar putea continua cu preotul satului, cu membrii parlamentului, cu regele din al cărui discurs nici măcar nu pricepe cine ştie ce etc., etc. Toţi sunt în ochii lui Ilie „nişte proşti“, handicapaţi mintal, leneşi, nevolnici, care nu pricep în ruptul capului pe ce lume trăiesc – într-un cuvânt, o adunătură indigestă de inşi vrednici de dispreţ, cu care nu merită să stai de vorbă decât, eventual, pentru a-i ironiza şi batjocori de faţă cu o asistenţă cât mai numeroasă.
Ce nu ştie Moromete şi ce suficienţa lui ar admite cu mare greutate este faptul că, la rându-i, nici el nu se bucură de cine ştie ce prestanţă a imaginii în ochii consătenilor săi. El, care nu-i scoate pe alţii din „proşti“, este gratulat de Cocoşilă cu acelaşi calificativ rostit „pe toate tonurile, uneori cu resemnare, alteori cu îngăduinţă, după împrejurări“. Dar hai să spunem că schimbul de amabilităţi cu vecinul său ţine de spectacolul retoricii minimalizatoare promovate de amândoi în focul bătăliei pentru supremaţia inteligenţei pe care şi-o dispută pe scena satului. Când însă Ţugurlan îl acuză că, în calitate de consilier comunal, n-a făcut altceva decât să-l ajute pe Aristide să se îmbogăţească, dovedindu-se o biată unealtă acefală în mâna iscusită a primarului, acuzaţia (întemeiată!) depăşeşte limitele jocului gratuit de-a invectivele şi-l aşază pe Moromete într-o postură dintre cele mai delicate. „Nu e nimic de capul vostru!“ le aruncă dispreţuitor în faţă Ţugurlan liderilor adunărilor din poiană in corpore, iar lui Moromete îi rezervă o menţiune specială: „Citeşti ziarele şi nici ce e aia o grevă nu te taie capul“. Adevărul e că nu prea-l taie…
Stihia minimalizării reciproce a siliştenilor îi închide laolaltă într-un cerc vicios şi fără ieşire. Cocoşilă, cel care, venind în vizită la Moromete, „intra şi dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că «la proştii ăilalţi nu dau bună seara» făcând-o pe Catrina să se ruşineze“, Dumitru lui Nae, care îl admonestează pe Ţugurlan cu un zeflemisitor „Fugi că eşti prost, dă-te dracului!“, Iocan, care rezumă scurt ecuaţia asasinării prim-ministrului Gh. Duca printr-un „– Fiindcă a fost prost“, Anghelina Boţoghină care îşi discreditează bărbatul bolnav printr-o comparaţie devastatoare („Vezi că ai luat-o pe urmele Mariei lui Turcin…“), Paraschiv, care îi adresează lui Niculae un „Mă, dar prost mai eşti!“ plin de „dispreţ îngăduitor“, Ţugurlan, care după cearta de la fierărie cu consătenii săi, părăsise „gândul de a-şi mai bate joc de ei“, tratându-i cu indulgenţă („– Ce e cu prostul ăla de Cocoşilă?“), Ilinca, sora care îl ia „peste picior“ pe fratele mai mic pentru dorinţa lui de a merge la şcoală („Te faci tu învăţător, un prost ca tine!“), directorul Toderici, care îi tratează drept „proşti de dau în găuri“ de-a valma pe elevi şi pe părinţii lor, ca şi pe „domnii engleji şi franţuzi“, Guica dornică să le „deschidă capul“ nepoţilor săi Paraschiv şi Nilă – amândoi nişte „proşti“, bineînţeles – , învăţătorul Teodorescu şi soţia lui care îl dispreţuiesc făţiş pe Toderici – toţi se întrec în a-şi azvârli semenii în derizoriu şi a-i pune în stare de inferioritate. Până şi Nilă, privit cu condescendenţă de cei din jur pentru că e încet la minte, jubilează într-o situaţie în care poate să-i arunce în obraz lui Paraschiv, la un „de ce?“ privind tăierea salcâmului, vorbele cu care îl ironizase mai devreme tatăl: „Ca să se mire proştii!“. Citatul îi provoacă lui Nilă o veselie încărcată de satisfacţie: râde „bucuros că putea la rândul lui să-l prostească pe Paraschiv“, să-l ridiculizeze.
…O astfel de lume, atinsă până în străfunduri de demonul băşcăliei generalizate, exersate de aproape fiecare membru al colectivităţii pe seama tuturor partenerilor şi menite sistematic să-i reducă la o condiţie inferioară, naşte în mintea cititorului mari nedumeriri, dacă nu îngrijorate semne de întrebare. Este ea o lume normală, animată de reflexe vitale şi comunitare fireşti? Parcă nu prea. Ceva aberant (ca să nu zic morbid) pluteşte asupra acestui univers uman guvernat de legi greu de înţeles şi încă mai greu de admis ca premise favorabile unei convieţuiri sociale valide, apte să asigure membrilor comunităţii măcar supravieţuirea decentă atâta timp cât despre asumarea unui sens ascendent al existenţei prin solidaritate şi încredere în celălalt nici nu poate fi vorba.
Însă pentru român minimalizarea semenilor reprezintă doar o faţetă a comportamentului social. Ea este dublată metodic de invidia învecinată îndeaproape cu ura faţă de prosperitatea altuia. Moromete îl detestă crâncen pe boierul pe moşia căruia muncise în tinereţe, pe primarul Aristide şi pe vecinul său Tudor Bălosu. Ceea ce nu le poate ierta consătenilor săi este nu doar faptul că ei reuşesc, pur şi simplu, ci, mai ales, împrejurarea că reuşesc acolo unde el eşuează. Dar eşuează pentru că este comod şi delăsător, lipsit de vocaţia acţiunii: feciorii săi au dreptate când murmură nemulţumiţi „că tatăl lor nu face nimic, că stă toată ziua“. Şi Catrina îi reproşează bărbatului că e „mort după şedere şi după tutun“, iar vocea auctorială confirmă, la rândul ei, că, într-adevăr, Moromete „se dezvăţase să muncească“, transferând toată truda pământului pe umerii copiilor.
Incapabil să asigure bunăstarea familiei, deşi o doreşte, Moromete îşi defulează neputinţa în ură împotriva reuşitei şi prosperităţii altora. El nu detestă mijloacele (eventual, maloneste) prin care ceilalţi se îmbogăţesc – asta, încalte, ar fi o chestie! –, ci reuşita în sine. Duşmanul cel mai puternic al lui Ilie Moromete este el însuşi, ca într-o confirmare didactică a adevărului îndelung verificat, deşi cam neplăcut, că românul rămâne perpetuu cel mai aprig duşman al românului…
Să mai trecem lapidar în revistă câteva trăsături care concurează la desenarea posibilului portret-robot al etnicului român şi pe care le găsim ilustrate în Moromeţii.
Una dintre ele ar fi, brutal spus, înclinaţia spre vieţuirea în mizerie. Nu e vorba neapărat aici de efectul filozofiei (oricum, contraproductive) care încearcă să acrediteze imaginea sărăciei ca virtute, ci de asumarea, pur şi simplu, a insalubrului, sordidului şi promiscuităţii materiale ca date naturale ale traiului zilnic. Plăcerea lui Moromete de a se deda la dialoguri rafinate pe subiecte „înalte“ nu este de natură să compenseze faptul că se complace el însuşi şi-i cantonează şi pe membrii familiei în mizerie. Nu este un sărăntoc, aşadar nu în precaritatea situaţiei sale materiale trebuie căutată explicaţia acestei dizgraţioase stări de fapt. Să ne amintim: toţi copiii lui, băieţi şi fete laolaltă, umblă îmbrăcaţi ca nişte cerşetori, cu veşmintele putrede şi făcute ferfeniţă, cei mai mici desculţi, cu picioarele pline de bube şi noroi. Familia, destul de numeroasă, mănâncă în cea mai mare parte a anului la o masă joasă şi rotundă, plină de arsuri de la tigaie: „Stăteau umăr lângă umăr, înghesuiţi, masa fiind prea mică. Moromete n-o mai schimbase de pe vremea primei lui căsătorii, deşi numărul copiilor crescuse“. Tatăl se aşeza pe prag, iar ceilalţi „pe nişte scăunele cât palma“. De altfel, în toată casa nu există scaune în adevăratul sens al cuvântului. Când preotul şi învăţătorul vin în vizită ca să-l convingă pe Ilie să-l dea pe Niculae la şcoală, fata cea mică aduce dinăuntru două căpătâie şi le pune pe prispă. Institutorul refuză şi solicită un scaun; atunci, „zăpăcită şi roşie de ruşine, fata aduse un scăunel din acelea cât şchioapa (altele nu aveau)…“
Meniul Moromeţilor este şi el de o sărăcie jenantă: mămăligă, „o ciorbă verde şi groasă de ierburi“, ceva lapte şi cam atât. La masă participă şi câinele care le răpeşte o bucată de brânză şi fuge cu ea în grădină. Mama face încercări disperate de a-l convinge să lase din gură trofeul comestibil. Probabil că dacă ar fi reuşit să-l recupereze, brânza îmbăloşată de saliva patrupedului ar fi fost pusă din nou pe masă…
Mizeria alimentară cultivată în gospodăria lui Moromete – fost consilier comunal, totuşi, şi posesor a două loturi de pământ! – devine şi mai dificil de scuzat dacă o raportăm la habitudinile în materie ale unor consăteni cu un statut material comparabil. De pildă, despre fierarul comunei (pe care Ilie îl tratează la fel de dispreţuitor ca şi pe ceilalţi silişteni) aflăm că „rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi şi pâinea albă şi proaspătă ca untul“. Comparaison n’est pas raison – comparaţia nu-i un argument –, zice franţuzul. Ba, de data asta, cam e…
Se mai pot adăuga la cele anterioare şi în aceeaşi ordine de idei degradarea pronunţată a împrejmuirilor curţii („atât poarta de la drum cât şi gardurile grădinii se înnegriseră şi putreziseră de tot“), starea locuinţei Moromeţilor, în acord cu aceea a capului familiei („Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt: – S-au rupt. De ce nu vii să le pun un petic?“), dar şi aspectul deplorabil al interiorului casei, mobilat primitiv şi sărăcăcios. Nu trebuie omis nici amănuntul că în lada de zestre a familiei sunt depozitate covoare, rochii din materiale scumpe etc., ceea ce înseamnă că nu obiectele necesare confortului şi unei existenţe decente lipsesc, ci obişnuinţa folosirii lor în regim curent.
Ar mai fi câte ceva de spus despre abulia românului, despre nepăsarea, resemnarea şi fatalismul care îl împiedică să imagineze şi să materializeze proiecte pe termen lung, despre paralizia lui civică (exempli gratia: retragerea lui Moromete din consiliul comunal – gest de neconceput pe alte meridiane!) şi, poate, despre violenţă şi despre fascinaţia pe care o exercită ea asupra nativului campo-danubian, în general, a lui Ilie şi a siliştenilor săi, în special. Dar asta-i deja o altă discuţie…