Gabriela Adamesteanu, Provizorat,
Polirom, 2010, 450 p.
Când aproape nimeni n-o mai credita pe Gabriela Adamesteanu drept o prozatoare contemporana activa („Dimineata pierduta“ era deja pusa la naftalina în seria capodoperelor românesti postbelice), romanul „Întâlnirea“ din 2003 venea sa contrazica flagrant prejudecatile publicului. La impresia abandonarii literaturii au contribuit, ce-i drept, atât activitatea sustinuta ca redactor-sef la „22“, cât si glosele autoarei cu privire la stringenta parasirii mesei de scris în favoarea zgomotului strazii. Numai ca acest abandon trebuie neaparat nuantat: o data, pentru ca revizuirea la aproape fiecare editie a romanelor republicate dupa ’90 – sunt eliminate sau refacute complet fragmente întregi – dovedeste ca, atunci când nu scrie, Gabriela Adamesteanu rescrie. În al doilea rând, lungile pauze resuscitate de reveniri spectaculoase nu pot fi calificate drept dezertari, de vreme ce ele reflecta ritmul interior al operei scriitoarei. Cântarind, ca niciun prozator român din perioada postbelica (din toate timpurile?), fiecare nuanta si modificând permanent perspectivele, Gabriela Adamesteanu se recomanda drept cel mai fidel si mai exigent cititor al propriei opere. Surprinzator e ca nici „Dimineata pierduta“, decretata prompt în epoca drept reusita de proportii, nu scapa vigilentei perfectioniste a prozatoarei, care pare sa-si pastreze o suspiciune constructiva fata de aprecierile criticilor. Îndelung gestate, romanele ei, cu toate versiunile aferente, sunt rezultatele unui proces de close-writing aproape maniacal.
Un roman politic
Permanenta scriere ca rescriere da seama atât de dexteritatile compozitionale ale autoarei, cât si de plasa densa de teme care-i traverseaza volumele de la debut pâna azi. „Provizorat“, cel mai recent roman si, sunt convins, una dintre cartile-eveniment de anul acesta, probeaza, daca mai era nevoie, faptul ca Gabriela Adamesteanu e o scriitoare cu un imaginar unitar si obsesiv. La fel ca toti eroii sai, prozatoarea poseda o memorie încarcata, centrifuga, care da mereu târcoale acelorasi preocupari în speranta unei (auto)clarificari definitive, dar parca mereu amânate. „Provizorat“ are, din acest punct de vedere, un statut cu totul special. Caci, dincolo de problematicile comune (tema culpabilitatii si a memoriei, melanjul dintre destinul individual si cel national, ratacirea pe coridoarele istoriei), el reînnoada propriu-zis cu imaginarul din primul roman, „Drumul egal al fiecarei zile“. Însa, desi pare ca o ia pe Letitia Branea de unde o lasase la începutul carierei scriitoricesti, Gabriela Adamesteanu modifica total viziunea si mizele romanului. Din acest punct de vedere „Provizorat“ e atât o continuare, cât mai ales o rescriere, daca tinem cont de faptul ca destule pasaje – rememorarile femeii mature despre istoria familiei – sunt reluate acum din alt unghi. Ce lucruri importante au ramas, asadar, nespuse cu privire la lumea Letitiei Branea, bântuind imaginatia prozatoarei mai bine de trei decenii?
Daca în „Drumul egal al fiecarei zile“ tema centrala era formarea unei adolescente retractile si timide dar dornice de a se integra (proza se încheie cu consfintirea relatiei cu Petru Arcan, tânar lector universitar, cale directa spre propulsarea sociala), abia în „Provizorat“ devine evident mobilul profund al nelinistilor femeii. Fragilitatea pusa în primul roman pe seama instabilitatii general-valabile a adolescentei dobândeste, în „Provizorat“, o coloratura social-politica aparte. Aluziile la presupusa vinovatie a familiei Branea, apropiata în tinerete de miscarile legionare, pareau, în „Drumul egal al fiecarei zile“, doar frânturi înregistrate întâmplator, la lumina difuza a inconstientului, de sensibilitatea adolescentei. În textul de azi însa, ele ocupa prim-planul naratiunii. „Provizorat“ poate fi considerat, de aceea, cel dintâi roman propriu-zis politic al Gabrielei Adamesteanu, pe care si-ar fi dorit probabil sa-l scrie de la bun început. Ceea ce nu înseamna câtusi de putin ca romanul are teza sau ca prozatoarea condamna fara drept de apel epoci sau regimuri, ci doar ca motivatia politica, avuta în vedere înca din prima parte a acestei saga familiale, rabufneste acum la suprafata textului.
Politicul e cu atât mai insidios cu cât se edifica nu pornind de la evenimentialul mare, ci de la relatia cât se poate de nevinovata uman – adulterina, ce-i drept – dintre Letitia Arcan si colegul sau de serviciu, Sorin Olaru. Majoritatea montajelor extrem de inteligente ale scriitoarei (inclusiv metoda de lucru o imita pe cea a romanului din 1975) refac aliajul ireductibil dintre pasiune si politica. Cea mai mare parte a relatiei se consuma în camera împrumutata de Sorin de la un coleg de lucru, astfel încât dragostea „de la 9.30 la 11.30 dimineata“ devine legea generala a existentei cuplului timp de aproape doua decenii. O dragoste lucida, la lumina zilei, dar care musteste de întrebari, suspiciuni si dileme. Daca mobilul apropierii dintre cei doi ramâne, alaturi de fiorul sexual, încrederea reciproca si capacitatea de confesiune totala într-o lume în care microfonul Securitatii tine loc de lumânare intimitatilor dintre amanti, tot din confesiune deriva, culmea, si morbul înstrainarii. Caci, în mod paradoxal, pe masura ce se dezgolesc sufleteste în fata celuilalt, atât Sorin, cât si Letitia devin tot mai nesiguri de propria persoana si exponential mai neîncrezatori în povestea celuilalt. Scotocind permanent în memorie, Sorin îsi da seama ca, de fapt, seful de cadre din abstracta Cladire în care lucreaza stie mai multe despre istoria familiei sale decât el însusi. La fel, Letitia îsi descopera în unchiul Ion, tatal adoptiv care a crescut-o în absenta celui real, un militant legionar. Numai ca atât golurile din memorie, cât si faptele compromitatoare se transforma în atavisme ancestrale, caci prin destinul Letitiei din „Provizorat“, Gabriela Adamesteanu probeaza cu excelente mijloace literare felul în care se naturalizeaza culpele politice ale familiei. Daca nu mai sufera, ca parintii sau bunicii de arestari si represiuni propriu-zise, prima generatie formata pe deplin în comunism („Generatia norocoasa“ e titlul unui capitol), sufera de pe urma falsificarii – de nu a scufundarii integrale a – lumii dinainte. Consecinta imediata? O aplatizare totala a constiintei, trairea exclusiva sub imperiul prezentului si a necesitatilor imediate. Tipologia umana din „Provizorat“, de la care nu fac exceptie nici Letitia sau Sorin, e aceea a omului unidimensional – în alt sens decât cel consacrat de Marcuse -, marcat de închiderea tuturor orizonturilor: temporal (trecutul e blocat, iar cele mai mici planificari de viitor devin imposibile din cauza imprevizibilitatii regimului), spatial (pentru Letitia, strainatatea e la fel de inaccesibila ca viata de apoi: „Mai ramânea ca si ea sa alunece spre lumea colorata, dar aici visul se rupea. Letitia nu reusea sa si-o imagineze, asa cum nu îsi putea imaginea lumea invizibila în care plecase unchiul Ion“.), politic sau cultural: „Citeau cam aceleasi carti, se duceau la aceleasi filme, comentau totul împreuna.“
Comunismul glossy
Grava nu e atât limitarea propriu-zisa, cât malformatiile provocate psihologiei individuale. Într-o lume guvernata de astfel de reguli, cel mai sincer om devine inautentic în raport cu sine si duplicitar în relatie cu ceilalti. Aceasta e teza extrem de profunda, neformulata ca atare, dar care irizeaza fiecare pagina din roman. De altfel, prin focalizarea asupra unei perioade celebrate îndeobste ca „fericita“ în istoria regimului comunist, „Provizorat“ poate fi citit ca o replica la adresa romanelor obsedantului deceniu. Cartea reprezinta excelenta monografie a sfârsitului anilor ?60 si începutul anilor ?70 (desi autoarea e zgârcita cu referintele temporale precise), când alb-negrul lumii comuniste se coloreaza prin frânturi de obiceiuri si produse occidentale. Prozatoarea înregistreaza cu un acut simt al mondenitatilor, dar si cu ironie, nu doar toate marcile straine patrunse mai mult sau mai putin clandestin în recuzita cotidianului românesc, ci si toate modalitatile de distractie ale noii generatii de comunisti. Misterioasa Cladire (probabil un minister responsabil cu cultura sau cu propaganda) nu e o tipica fabrica stalinista preocupata permanent de depasirea planului de lucru, ci mai degraba un loc al loisir-ului, în care angajatii sporovaiesc, flirteaza, asculta muzica americana, îsi etaleaza tinutele sau participa la party-uri si ceaiuri dansante. De nu un high-life de-a dreptul, macar burghezia incipienta a comunismului, cu aspectul ei glossy, pulseaza în romanul Gabrielei Adamesteanu. Vechile brute propagandistice sunt înlocuite de niste tehnocrati impecabili, costumati office, care presteaza servicii de advertising în favoarea regimului comunist. Sorin Olaru, inocentul amant al Letitiei, e, în viata cealalta din Cladire, nici mai mult nici mai putin decât elegantul secretar cu propaganda, veritabil business-man al ideologiei comuniste, capabil sa citeasca si sa prevada precum un economist la bursa toate mecanismele divinatorii ale regimului: „Un Zeus incult si capricios, pe care slujitorii îl servesc, dispretuindu-l si pregatindu-i scenariile de tradare, trimite din Olimpul Comitetului Central semnale contradictorii care ajung pâna pe tabla de sah a institutiei. Acolo, înca tânarul sef de sectie este cu ochii în patru sa le recepteze. Cine, în afara de el, ar mai fi capabil sa descifreze sansa lui Titus de viitor director coroborând mica stire din «Scânteia» despre vizita senatorilor americani Mondale si Brooke (…) cu informatia, culeasa întâmplator, ca Ghita Dumitru, cumnatul lui Marga, îsi cauta un translator de încredere în locul celui propus de Ambasada americana ca sa întovaraseasca doi americani habauci?“.
Daca nimic din atrocitatile unui sistem represiv nu-si face loc în romanul Gabrielei Adamesteanu (perioada e calma, în ciuda câtorva coborâri ale treptelor liberalizarii), falsele promisiuni de normalitate erodeaza pe nesimtite destinele acestor oameni. Remarcabila e în roman – si într-adevar, aici, Gabriela Adamesteanu îsi probeaza înca o data calitatile de mare prozatoare – trecerea insesizabila de la un provizorat fericit, al încrederii si al sperantei (la început protagonistii sunt niste oameni proaspat iesiti din adolescenta, usuratici si plini de proiecte de viata) catre un provizorat stagnant, semn al închistarii si al îmbâtrânirii premature. Tragedia acestei lumi rezida în faptul ca linia despartitoare dintre provizoratul bun si cel rau e invizibila. Aproape nimic notabil nu se petrece în cei douazeci de ani pe care prozatoarea îi contrage într-o clipa prin prezentul permanent al naratiunii si prin insistenta asupra acelorasi cadre, situatii sau obsesii. Ne dam seama numai la final ca Letitia s-a metamorfozat peste noapte într-o femeie perfect transparenta, fara secrete, dar si lipsita de sentiment („si-a dat seama ca durerea o lasase, de parca s-ar fi însanatosit, brusc, nu mai simtea decât rosatura cizmei“), iar Sorin, într-un ridicol „baiat de 40 de ani“.
Ramân cu regretul de a nu fi spus mai nimic despre sectiunile pe transversala istoriei cu care Gabriela Adamesteanu ne-a obisnuit deja din romanele anterioare. Specialista în caligrafierea lumilor în palimpsest, prozatoarea nu face doar monografia lumii comuniste, ci descrie destinul învolburat al celor doua familii (Branea si Olaru) în timpul ascensiunii legionare si a dictaturii antonesciene. Las cititorului placerea de a descoperi personaje memorabile precum Nelly si Virgil Olaru sau Traian si Caius Branea, care parcurg toate, cu peripetii si tâlcuri existentiale diferite, traseul accidentat de la can-can-ul politic de salon, asezonat cu sampanie si pricomigdale, la încrustarea ideologiei în propria carne. Cel mai specific roman al prozatoarei, mai libera ca niciodata de a pune în toate ecuatiile posibile individualul si politicul, „Provizorat“ probeaza faptul ca Gabriela Adamesteanu s-a întors definitiv la literatura si ca lucreaza în continuare la epopeea tulburatoare a înfatisarii „omului subt vremi“.