Românism si mondialism

Românii ar fi stoici, asa cum se considera Adrian Marino insusi in autobiografia sa („Viata unui om singur“, Polirom, 2010), nu platonici, cum crede Noica. Numai ca românii sunt un popor „Iremediabil «mioritic»“ (252), asa cum Marino nu se mai considera, dimpotriva, el se crede un antimioritic. Acesti stoico-mioritici distrug si mistifica adevarul: „românii – popor profund negativist in structura sa cea mai intima – au o vocatie maxima, inegalabila a denigrarii si calomniei“ (181); „vocatia si voluptatea extraordinara a Românului – obsesiva, morbida, patologica as spune – de compromitere, denigrare, terfelire, insulta si umilire“ (395), „românul are din instinct vina culpabilizarii altora“ (299). Azi vedem un popor „ceausizat“ (351), mai spune Marino, care uita de Gheorghiu-Dej. In fine, România, asa cum s-a format, este „tara lui pseudo“ (325). Cu o astfel de realitate si imagine, Marino doreste românului ce isi doreste lui insusi, „A fi recunoscut ca «european» in primul rând ca «român»“ (314) Acest critic al etnicitatii este un nationalist auster si ambitios, un vanitos de un optimism nemasurat si ranit. Aproape ca e convins de necesitatea românizarii europeanului. Cum ar fi posibil, e greu de spus. Premisa, dupa altele de acelasi fel, este aceasta: „Caci românul, scriitor sau nu, este un personaj superficial prin definitie.“ (231) Nu cere el imposibilul, atât de la popor, cât si de la Europa? Tot ce stie este ca cerinta ajunge oportuna si se cuvine sustinuta de un fel de mesianism ideologic menit sa mute muntii, sa faca posibil imposibilul.
Pâna la urma, ar fi vorba de o „Alta Românie“. In niciun caz aceasta Românie, „comunizata, ceausizata“ (din nou, nimic despre Gheorghiu-Dej!), pradalnica si ingrata. Prezentul ii insala toate asteptarile si intelege ca, peste raul politic, functioneaza raul etnic, national. Puterea e mereu corupatoare, comunismul a fost nivelator, dar „sub regimul Ceausescu mai exista insa o speranta“; „Ceausescu a invins postum“ (421). Exclude partizanatul politic din CV-ul intelectualului. Include independenta fata de orice partid politic. Da, critic, doua cazuri de nerespectare, cu urmari neplacute: Istrati si Eliade. Vorbeste si dintr-o experienta proprie, de militant esuat al PNT-CD. Nu uita sa noteze rasplata primita, una in bataie de joc: denigrarea din partea militantilor exclusi din categoria intelectualilor culturali. De la Radio BBC, ideologul devenit jurnalist ad-hoc a primit pixuri si lire false!
Ajunge sa profereze un exasperat si dureros „Blestem“ (413) tarii si poporului, cu convingerea autostigmatizanta ca raul vine din gena tracica, exact de acolo unde plasa, in „Istoria…“ sa, G. Calinescu originile românilor. Mândria lui Calinescu, Marino o rastoarna in handicap istoric, originar: „ereditatea traca (dupa Herodot, a trai predominant din jafuri)…“ (419), noteaza el, pâna la urma, direct, dupa ce anterior o facuse invaluit.
Esentializându-ne conditia etnica, Marino constata, cu radicalism critic personal, ca românii au doar vocatia devierilor politice, ideologice si practice: „vocatia poporului român este de a compromite toate sistemele politico-sociale posibile“ (413). Prin citate, si-i alatura acum si pe alti critici, pe Cioran si Patapievici. Toti vor o schimbare la fata, o lepadare de sine, o transformare deplina, o metamorfoza identitara hotarâta si hotarâtoare. Si aici, la Marino, in perspectiva ideologica, apare antimioritismul ca antietnicism ori antiromânism. Marino vrea alta Românie, alt popor român. Un popor român diferit si – in sensul identitatii istorice vorbind – neromânesc. Ideologului (anti)etnicist nu-i convin nici „profundul individualism românesc“ (414), nici colectivismul exprimat prin clanuri si nepotism, din care se exclude lucrul bun si adevarat in echipa. In acelasi sens ideologic, contrar mioritismului, Marino gândeste antinationalist: „Exista in temperamentul national o fibra distructiva, dizolvanta, negativista, uneori «câinoasa» (ca in Ardeal!), care descurajeaza si paralizeaza cele mai bune intentii.“ (418)
El constata nu doar o recadere in premodernitate, ca Sorin Alexandrescu, dar o ramânere profunda acolo. Scrie ca si când un secol, un secol si jumatate ar fi trecut zadarnic. Popor de tarani, românii gândesc „doar in termeni arhetipali, simbolici si impersonali“ (488). Gândirea abstracta le este refuzata sau (di)simulata, o prima forma ramasa nefondata. „Incapacitatea de a ne ridica la abstractiuni reci, rigide, depersonalizate. Suntem tara unde absolutul este imposibil. (…) Avem compromisul si adaptarea in sânge.“ (416) Românul nu are norme, e antilegalist (416). Intr-o tara „urmuziana“ (489), irealista, românul stoic si mioritic nu gândeste decât absurd, anormal de relativizant. Actioneaza hazardat si crede ca o face cu folos. Devenind, in fapt, doar (auto)inselator. „Metoda de baza a existentei românului este combinatia smechereasca practicata in proportii de masa.“, „amestec de haos si smechereala“ (417). (Di)simularea se vede in proportii de masa in privinta muncii si a platii. Farsa catastrofala a jocului financiar piramidal de la Caritas, chiar din Cluj, de dupa 1990, ii confirma credinta despre locul rau unde locuieste.
Referintele lui Marino sunt restrânse (anti)nationalist si (anti)etnicist, fara extensie balcanica sau orientala. Nici antioccidentalismul nu este proclamat. „Am pur si simplu oroare de haosul si brambureala româneasca, de eterna flecareala si palavrageala, de precaritatea si coruptia serviciilor publice, de neseriozitatea si nerespectarea angajamentelor, de eterna aproximatie, cârpeala, imprecizie si improvizatie.“ (431) De ce ia in vizor defecte localizate in identitatea româneasca? Pentru a convinge ca prin ratiune, analiza, tarele psiho-morale, profesionale (economice, culturale) pot fi slabite si indepartate.
Ideologul combina paseismul romantic cu futurismul modern si spera numai in posibila intoarcere istorica la 1848, pe o cale de europenizare, modernizare, civilizare. Incepând totul „de la zero“ (412), ca sionistii. Adopta, iata, un fel de sincronism programat cu recuperarea unui timp indelungat, de un veac si jumatate. Calea economica intrezarita ar fi un compromis istoric. In acest sens, salvarea ar surveni din conlucrarea paturilor mijlocii – forta primordiala sau cel putin asezata, numita de Marino la inceput – cu „nomenclatura mafiotica actuala“ (429). Idee, etic, reprobabila. Dar idee centrista, si ea, acum, cu putini sorti de izbânda, intr-un context de manifestare intensa a partilor extreme. Dar Marino e consecvent. Ideologul acesta care utopizeaza pragmatica liberala pariaza pe o durata de timp larga, prezent, termen scurt si lung.
Prima lui cerinta socio-economica e ca tara sa fie, ca sa spun asa, detaranizata. O spune explicit: e contra „taranizarii tarii“ (430). Vizeaza Fundatia „Niste Tarani“, dar si orice alte programe care activeaza un taranism exclusivist. „Cel mai mult ma deprima ruralismul nostru ireductibil.“ (433) Marino isi afirma statutul si pozitia intr-o societate regândita: e „om de mijloc“ (id.), intre O. Paler si Al. Paleologu. Nici macar un activism taranist moderat nu i se pare actual. Si radicalismul sau poate deveni discutabil, pentru ca se vrea rational si cade in irationalitate. Realitatea socio-economica impune si preocuparea actuala, sincrona, pentru ruralitate. Satul nu ajunge o plaga, dar ramâne si un izvor. Citadinul burghez Marino crede ca urgentele vin din si merg in alta parte. Aici se aliaza cu, altfel neagreatul, Cioran, care avertiza ca „Nu putem ramâne eternii sateni ai istoriei.“ (431) Desigur. Marino nu este un critic al actualitatii planetare la vârf, de aceea nu ajunge doar un paseist romantic. Accepta fara rezerve o „lume in plina globalizare si mondializare“ (440). Se declara chiar aici internationalist si cosmopolit. Cu experienta calatorului cultivat, exprima orgoliul unei cunoasteri aproape planetare, cel putin la nivel ideologic, abstract: „Cu exceptia Africii, cred ca am o imagine sumara a «lumii», dar reala.“ (485) Ce critica el nu este mondializarea, ci absenta egalitatii de sanse nationale in context international, in orice domeniu, de la economic la cultural. Ca protest, de 20 de ani refuza congresele si simpozioanele, pentru ca nu se aratau deloc interesate si de cultura româna. Si, de altfel, nici de cartile sale. Dar ce face nu este un fel de boicot care combina exasperarea cu suficienta?
Cerinta sa este româneasca, incepând, neaparat, prin transformarea identitatii etnice, care nu este innascuta, ci dobândita. Iar in acest caz, cresterea dobânzii ar asigura câstigul… Marino este, in perspectiva etnica, un autarhist deschis – liber, in conlucrare – omului etern renascentist, universal. Iata ce asteapta, cere, incearca el insusi sa produca in cultura româna, acum, intr-un context globalist-mondialist: „Creatii originale, in limba româna, produse in perspectiva unei traditii, care a asimilat atât valori indigene, specifice, cât si universale, fara superstitia ierarhiilor, modelor si canoanelor internationale.“ (441) Schimbând particularitatea etnica, teza poate fi transmutata in orice tara si cultura. Transformarea unei identitati paguboase intr-una norocoasa (dar exprimarea este mi(s)tic-mioritica, de fapt el ar spune: a unei identitati rele intr-una buna) este posibila prin dezvatare si reinvatare. Proces paideic schitat in esenta. Reforma educatiei si invatamântului primeste o sugestie reala. E necesar, propune Marino (care si-a declinat categoric orice vocatie didactica) un manual de logica (cum, specifica el, cerea T. Maiorescu) si unul de „intelepciune criticista, sceptica si, bineinteles, stoica“ (440). Linie centrista si aceasta, inlaturând nihilismul si afirmarea care se intâlnesc in superficialitate si sterilitate.
Concluziile memoriilor reiau ideea-aspiratie a transformarii tarii, pe calea schimbarii identitare. „Mi-am dorit mereu alta Românie.“ (509) Despre români si comunism, Marino vorbeste acum si prin I. D. Sirbu. Asta pentru a nu fi singur. Si cel care fiseaza si citeaza abundent opiniile altora nu este, cultural vorbind, singur. Dimpotriva. Pentru moment, centrismul lui idealist aluneca aici spre pesimism si chiar spre nihilism. România moderna ramâne „Un vis utopic, pasoptist, probabil niciodata realizabil.“ (510). Marino isi uita marele pariu istoric, de un veac si jumatate? Ar dori sa descopere un fundament cât de cât real pentru a nu avea constiinta purei idealitati amagitoare. Si nu-l afla: „ma descuraja ca la noi nu exista criterii fixe si general acceptate“ (id.). Lucreaza, asadar, cu concluzii fara premise. El gândeste „o alta Românie, citadina, mic-burgheza“ (511), si vede satul latit in inapoiere, mai cu seama prin progresul coruptiei politice si regresul la mistica social-politica. Coruptia politica, desi camuflata, este reala. Mistica social-politica, desi vizibila, este ireala. La mijloc lucreaza o incompatibilitate fundamentata din nou etnicist, in identitatea rea si deocamdata imuabila. Românul nu e, doar se preface a fi, crestin. Pe de o parte, crestinismul „este prea absolutist“ (513). Pe de alta parte, „absolutul si radicalismul etic, politic si ideologic sunt refuzate structural spiritului românesc“ (511). Absolutismul crestin ajunge simulat. Cel etic, politic, ideologic – anihilate. Simulacrul si negativismul nu se conjuga decât intr-un mod absurd. O schimbare de mentalitate si, apoi, de identitate ar corecta drastic formele etnice, care ar genera toate continuturile pâna acum absente. S-ar corecta astfel „lipsa traditiei gândirii criticiste si rationaliste românesti, cu toate consecintele sale liberale, democratice si europene“ (512). Pentru România, sub toate aspectele majore, reunind materia cu spiritul, mondializarea (sau globalizarea) i se pare lui Marino nu doar acceptabila, dar o sansa de regenerare identitara.