Filmul romanesc la Londra
Titlul nu-mi apartine. Mi-a placut, insa, atat de mult, l-am socotit atat de inspirat si adecvat momentului, incat mi l-am „insusit“. Cu anuntarea si felicitarea prealabila a autorului, Centrul Cultural Roman (Romanian Cultural Centre), al Fundatiei Ratiu care, de sapte ani, organizeaza, cu sprijinul CNC, un Festival al Filmului Romanesc. Editia din aceasta vara a debutat cu lansarea „ultimului Porumboiu“, „Politist, adjectiv“, ce urma sa intre in circuitul comercial.
Extinderea, transferul titlului (cu schimbarea de rigoare) asupra intregii manifestari au venit de la sine. Desigur, pentru asta iti trebuie si putin talent. Trebuie sa spun, de la bun inceput, ca toate proiectiile au fost gazduite de doua admirabile cinematografe din lantul Curzon (Mayfair si Soho) care, se vede bine, au un public dedat la cinefilie. Cat despre documentul-publicitar gasit acolo, mai bine nu-mi cadeau ochii pe el: nu este ceea ce se chema, la noi, „program de sala“, hat-odata, pe vremea cand se potcoveau puricii cu 99 de ocale de fier si sareau pana la cer. Am avut in mana (si am luat cu mine) o adevarata revista de cinema, tiparita in conditii grafice si cu o paginatie de toata frumusetea. Ca sa zic asa, programul festivalului a avut infrastructura binemeritata de alcatuirea bogata dar si supla (director al Centrului – Ramona Mitrica, curator – Verena von Stackelberg), cu o inspirata arcuire de pod peste generatii si capitole ale cinematografului romanesc: cel cunoscut de pe marile ecrane, dar si cel mai putin stiut: ma gandesc la documentare ce inglobeaza marturii aflate in arhivele Televiziunii Romane sau la unele semnate de autori straini. Mai ales asupra acestora din urma as vrea sa insist, publicul londonez avand, din cate mi-am dat seama, si o mare curiozitate, nu numai un potential al admiratiei. Vazand-o pe Ada Condeescu, protagonista din „Eu cand vreau sa fluier, fluier“, cat de asaltata era cu intrebari, dupa proiectie, am avut masura acestui impuls de a intelege si background-ul creatiei cinematografice, atat de diferite de al altor arte. Apoi, performanta unui debutant, cum era Florin Serban, de a se intoarce de la Berlin cu un Urs de Argint, de a lucra cu tineri fara experienta, ca sa nu mai vorbim de prezenta oamenilor locului, adica a puscariasilor, invita la iscodire. Daca in cazul acesta, sau al Medaliei de onoare (Calin Netzer) termenul de referinta era prezentul, trecutul si-a cerut drepturile cand a fost vorba de „Faleze de nisip“, filmul lui Dan Pita din 1983 si de remarcabilul documentar „Ministerul Adevarului“ (parte a proiectului „Reconstituiri“, marca Lucia Hossu-Longin). Cuvantul invitatilor, Dan Pita, Victor Rebengiuc, al istoricului si politologului Stejarel Olaru, consultant al filmului, au fost auzite atat de pe ecran, cat si din sala. Din depozitiile acestora, din analiza criticului si istoricului de film Manuela Cernat, autorii au reconstituit institutia cenzurii careia, insista candva Lucia Hossu-Longin, „i-au cazut victime carti, filme, spectacole si pe care un critic literar o asemana unui sarpe boa ce inghitea toata cultura romana. Nu mai era brutala, ca in anii ’50, doar extrem de eficienta in pastrarea puritatii ideologice. Reconfiguram „arestarea“ unei opere cinematografice, in anul 1983“. E vorba de „Faleze de nisip“, in regia lui Dan Pita, retras de pe ecrane la trei zile de la premiera, dupa ce apucasera sa apara doar o cronica a Manuelei Cernat in „Informatia Bucurestiului“ si sa fie difuzata, in direct, o prezentare la televiziune, sustinuta de Calin Caliman si de sussemnata. Asa cum marturiseau si Pita, si Rebengiuc, care la ceasul premierei se aflau departe de tara, pret de cateva luni nu am stiut de ce „a fost scos „Faleze…“„. Nimeni nu a indraznit sa ne sopteasca un cuvant. Plin de candoare, la coborarea din avion, Dan Pita a intrebat „cum merge filmul“. Abia atunci a aflat toata povestea. Dupa cum se poate constata, nimeni nu a indraznit sa-i dea un telefon, sa-i spuna cele petrecute. Sa fi fost dorinta de a-l proteja sau spaima ce induce si lipsa de solidaritate? Intr-o imprejurare asemanatoare, in 1976, cand „Omul de marmura“ a fost inlaturat de pe ecranele poloneze, Andrzej Wajda, aflat si el in strainatate, tinut la curent cu evenimentele, a anuntat autoritatile: daca a doua zi nu i se va aduce la cunostinta ca filmul a reaparut, nu se va mai intoarce in Polonia. „Omul de marmura“ si-a urmat cariera, urmat fiind, dupa cinci ani, de „Omul de fier“ (Palme d’Or, Cannes. Dar sa revenim la oamenii nostri. Abia in vara, la faimoasa Consfatuire de lucru de la Mangalia, Nicolae Ceausescu ne-a luminat. Ceea ce il suparase peste masura era conturarea unui portret „fals“ al tineretului nostru muncitor, reprezentat in „acest film cu un tanar la Marea Neagra“ printr-un baiat acuzat de furt. Niciodata, macar din greseala, nu a pronuntat titlul filmului (dispret, superstitie?) era doar „cu un tanar la Marea Neagra“. Nimeni, cu exceptia, desigur, a participantilor la Consfatuirea de pomina, nu avea idee cum arata secventa dezlantuirii lui Ceausescu, in timpul discursului sau. Noua ni se transmisese numai „esenta“. Am vazut-o, pentru prima oara, acum, in acest documentar, intr-un fragment antologic, in care, plin de avant si mandru foc, seful statului, al partidului si a toate cele, ii transmite lui Dan Pita un mesaj, de la distanta: „Sa-i spuneti regizorului ca toate astea i le-am spus eu!“ Un mic freamat in acea Mangalie ramasa in arhive, un hohot in sala londoneza, dupa 27 de ani. Asadar, draga Dane, ai fost, fara voia si stiinta ta, detinatorul unui mesaj istoric. Victor Rebengiuc a evocat perversitatea cenzurii a carei umbra se strecura in subconstient sub forma autocenzurii, el, actorul de pe scena traind, uneori, teama de a nu starni banuieli printr-o anumita modulare a textului rostit, fie el unul clasic. Am revenit la ziua de azi cu un alt documentar, „Noul val al cinematografului romanesc“, semnat de Marius Doicov si Vincent Guyottot, inclus in ciclul Curzon Doc Days. Am privit filmul intr-o sala aproape plina, alaturi de unul dintre cei implicati in realizare, producatorul Dan Burlac, si de actrita Anamaria Marinca (la ea acasa, la Londra). Le-am urmarit pe mai toate stelele regiei noastre din ultimii ani, detinatori de mari premii, relaxati, vorbind fara sa scrasneasca din dinti despre ceea ce noi, criticii, am numi, metaforic, „preluarea puterii“. Nu stiu cum se face, dar comedia se tine pe urmele lui Corneliu Porumboiu. Autorii au vrut sa-l filmeze pe una dintre strazile Vasluiului natal, spre disperarea unei femei care credea ca cineva ii pandeste casa, sa o dea la tv. „Mata nu inteleji, pi mini ma filmeaza, nu casa“, insista cineastul. Femeia – nu si nu. A fost nevoie de vreo trei interventii ale moldoveanului nostru, „pi mini ma filmeza“, pana sa dispara din cadru simpatica eroina. Altfel, la intrebarea „Se poate vorbi de un Nou val romanesc?“ s-a dovedit si acum ca raspunsurile tin mai mult de metodologie. Fie ca ne impotrivim sintagmei consacrate, fie ca o adoptam sau o preferam pe cea de sorginte germana, Noul cinematograf, realitatea este una singura. Exista o generatie care a schimbat fata cinematografului romanesc. Noul nostru val, sau cum vreti sa-i zicem, a demonstrat ceea ce impusese La Nouvelle vague in Franta: importanta existentei unor generatii, nu numai a individualitatilor. Drept sa spun, ma mira ca un Cristi Puiu, mare iubitor al lui Eric Rohmer, nu-i impartaseste parerile si in aceasta privinta. Dar asta este o alta poveste. Spectatorul iubeste ceea ce vede, il emotioneaza si il pune pe ganduri. La Londra, am intalnit oameni care stiu sa vada.