Roland Garros

Începe Roland Garros-ul… iar pentru pasionaţii tenisului o asemenea afirmaţie echivalează cu a vorbi unui gurmand despre rafinamente culinare mediteraneene, cu a-l duce pe un îndrăgostit de Picasso în Barri Gotic din Barcelona, acolo unde adastă un fabulos muzeu dedicat operelor de început ale maestrului, sau cu a-l îmbia pe un amator de escalade montaniarde cu un traseu de vis pe Matterhorn. Sigur, discuţia este infinită, dar faptele rămân fapte: un turneu de Mare Şlem este ca un campionat mondial de fotbal sau ca Turneul celor şase naţiuni la rugby.
De ce Roland Garros-ul ar avea însă vreo preeminenţă în imaginarul amoros al fanilor sportului alb? De fapt, nici nu este vorba despre toţii fanii tenisului, ci doar despre cei europeni ori sud-americani, iar din rândul acestora operez o selecţie şi mă refer stricto sensu la suporterii continentali. Raţiunea e una evidentă: când creşti pe zgură şi tenisul tău este adaptat acestei suprafeţe, când înveţi tenisul pe suprafaţa ocru şi acest sport se reduce la senzaţiile iscate de zgură, când ideea de sport alb se leagă instantaneu, pavlovian aproape, de combinaţia cromatică roşu-alb, este clar că turneul de la Roland Garros are semnificaţia unei Mecca. Nec plus ultra.
Poate că pentru britanici sportul alb se asociază cu verdele gazonului de la Wimbledon, poate că pentru australieni tenisul e pus alături într-o reprezentare mentală cu albastrul hardului de pe Rod Laver Arena ori pentru americani cu verdele altui hard, cel de pe Louis Armstrong Stadium, tot aia, dar pentru un central european sau pentru un latin, fie el de pe bătrânul continent sau din America Latină, tenisul face casă bună cu ocrul zgurei de la Roland Garros. De fapt, se identifică fără drept de apel cu fermecătoarea nuanţă de roşu de pe Stade Philippe Chatrier.
Aşadar, suprafaţa de joc este zgura. Zgura europeană, acea zgură pe care inginerul Charles Bouhana, mare specialist în suprafeţe şi terenuri sportive, a inventat-o şi abilitat-o ca demnă să susţină un meci de tenis în 1928, când Roland Garros-ul a fost construit pentru a găzdui challenge round-ul contra echipei americane de Cupa Davis. De fapt, zgura pariziană nu este altceva decât un amestec de materiale şi proceduri care trebuie respectat până la milimetru şi gram. Întâi, sol din taluz acoperit cu o peliculă din pietriş calculată ca grosime. Din punctul de vedere al inginerului Bouhana, argila şi nisipul au fost repudiate cu dârzenie. Pe urmă, un strat gros de arsură de cărbune de cincisprezece până la douăzeci de centimetri, apoi un strat de calcar din carierele de la Oise. În sfârşit, frumoasa şi faimoasa culoare roşie, un praf obţinut din cărămidă pisată. Aceasta este reţeta şi ea nu a evoluat câtuşi de puţin din 1928 până astăzi, după cum celebritatea Roland Garros-ului în calitate de cel mai bun teren de zgură al lumii a rămas neştirbită.
Normal, un turneu de Grand Slam nu se reduce la substanţa şi caracteristicile suprafeţei de joc, deşi un întreg univers de senzaţii se învârte în jurul acesteia. Un Mare Şlem este un cosmos al dorinţelor, fantasmelor, aspiraţiilor, proiecţiilor şi reveriilor. Totodată, o felie din cea mai capitalistă realitate, practicând un comerţ fabulos cu suveniruri scumpe. (Ştiaţi că la elegantele buticuri din parcul tenisistic din Bois-de-Boulogne se vinde zgură îmbuteliată în sticluţe frumos ambalate în cutii din carton asemănătoare cu cele ale parfumurilor fabricate de marile case pariziene?). Oricum ar fi, bătrâna Europă nu are rival cât priveşte rafinamentul şi cochetăria unui Grand Slam, iar Roland Garros-ul deţine un miraj şi o putere de seducţie pe care nici Wimbledon-ul, în ciuda neverosimilei sale green grass, nu le posedă.
Aşadar, începe Roland Garros-ul. O ediţie, cea din 2015, de care noi, românii, ne legăm legitime speranţe. Simona Halep a jucat anul trecut finala de simplu, iar astăzi noi o investim cu un imens orizont de aşteptare. Dorim să câştige. Vrem la Bucureşti Cupa Suzanne Lenglen. La dublu-băieţi şi Horia Tecău, alături de Jean-Julien Rojer, şi Florin Mergea, alături de Rohan Bopanna, pot face rezultate extraordinare, de ce nu o finală? sau mai mult chiar? Iar Nadal şi Djokovici sunt în apropierea unor performanţe fabuloase. Spaniolul, dacă va câştiga simplul, ar stabili un record pentru mileniul al patrulea: zece titluri pe zgura de la Porte d’Auteuil. Sârbul, în schimb, dacă ia Cupa Muşchetarilor, se înscrie foarte serios pe orbita realizării Marelui Şlem. Roland Garros-ul i-ar da aripi pentru Wimbledon, iar apoi ar rămâne doar US Open-ul. Şi Budge, şi Laver este foarte posibil să aibă un tovarăş care să le mai aline singurătatea.
Speranţe, speranţe. Începe Roland Garros-ul. Să ne conectăm cu măreţia unui turneu de un farmec nebun. Să ne bucurăm de tenis!