Roland Garros-ul este scînteietor. Atmosfera sa straluceste, este efervescenta, plina de spectaculos si culoare. Distinctia franceza, peste care se asterne un rafinament traditional Hexagonului, mult amplificat de Paris, care, dupa cum sustin parizienii, este altceva decât Franta, atrage ca un magnet acele personalitati excentrice si creative, tocmai bune sa iasa rapid în evidenta. Roland Garros-ul este o scena. Campionii sai, niste actori de la Comedia Franceza sau de la Opera Garnier.
Pe acest fundal sclipitor, fastuos si magnific, care poate fi locul si rolul jucat de Rafael Nadal? Da-da, se stie, spaniolul a ridicat de sase ori deasupra capului „Cupa Muschetarilor“, dar tenisul lui nu e nici spectaculos, nici efervescent. Sigur, uneori, când e pus cu spatele la zid, când nu mai are ce face, singur, dincolo de linia de fund a terenului, izbeste din alergare acel rever cu doua mâini în long-line cu care paseaza letal pe atacatorul ramas undeva, la plasa. Punctul e incredibil, tine de specia celesta a neverosimilului. Însa aceste momente sunt rare. Ele sunt provocate de lipsa de optiune, de disperare, de instinctul de conservare, nu de vreo strategie ofensiva cumsecade.
Altfel însa, Rafa este un „tacanist“, un „liftangiu“, un martor al monotoniei. Catalanul ataca doar atunci când punctul s-a copt, când simte ca-si poate plasa incomensurabila lui dreapta liftata, care roteste mingea de cinci mii de ori pe minut, facând-o de nereturnat chiar si pe lentoarea unei suprafete blânde, cum este zgura rosie, europeana. Desigur, Rafa stie cu voleul, are lipici la stop, smash-ul lui nu iarta, iar serviciul, mai ales prin plasament si efecte, dar uneori si prin viteza, produce asi – însa doar cu titlul de exceptie.
Nadal este un jucator complet care nazuieste sa uite de aceasta calitate. Conservator, el face ce stie mai bine, cu toate ca poate savârsi minuni procedând à rebours.
Îsi asuma riscuri, dar nu iubeste riscul. Face spectacol, însa doar atunci când e obligat. El gândeste economic, privilegiind geometria simpla în detrimentul unghiului imposibil si al efectului pervers.
Cum a ajuns atunci insularul din Mediterana sa cucereasca Parisul, sa devina rege la Porte d’Auteuil, trezind entuziasmul unui public sensibil în primul rând la spectaculos, el, un conservator, un geometru, un „functionar“ în genul Kafka sau Pessoa? Cum de s-a întâmplat miracolul? Si cine este magicianul?
Ei bine, unchiul Toni poate fi considerat în mare masura principalul „vinovat“ pentru o asemenea metamorfoza. Acest sportiv fara rezultate notabile, dar bun pedagog, a intuit de la bun început ce stofa are nepotelul de doar câtiva anisori, piticotul care se distra pe baza de tenis de la Porto-Christo, lânga Manacorul Maiorcai.
Antrenorul Toni a identificat urgent imensul potential atletic al celui comparat adeseori cu un saritor de triplu sau cu un decatlonist, dar si cu un ciclist ori maratonist. Doctorul Cotorro a masurat si confirmat conditia atletica de exceptie ce-l definea pe Rafael. Restul nu a fost decât o chestiune de vointa si seriozitate, calitati pe care micul Nadal le avea din plin, cu asupra de masura adeseori.
Modest si dedicat ca un calugar capucin, Rafa a muncit pe când alti copii se jucau, a renuntat la scoala atunci când prietenii lui se gândeau la o cariera, a strâns din dinti când accidentarile amenintau sa-l scoata din tenis. Totul s-a bizuit pe tarie de caracter, concentrare mentala în exces, inteligenta si sobrietate. Acestea sunt ingredientele unui „mariaj“ consistent între Rafael Nadal si Roland Garros, realizat în ciuda unei radicale nepotriviri de caracter initiale. Efervescenta specifica atmosferei de la Porte d’Auteuil avea sa fie îmblânzita de cumintenia înteleapta si competenta a acestui pusti din Baleare, iar istoria va consemna un record pe care astazi înca nu-l banuim în dimensiunile lui reale! Vamos Rafa!
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 3692012-04-12