Finala Internationalelor de Tenis ale Frantei din 2005 a ramas o simpla amintire. Între timp, Nadal s-a asezat cu decizie în spatele lui Federer, secondându-l staruitor în ATP Rankings. Tenisul mondial pare sa fi devenit o afacere în doi, cu toate ca, deocamdata, ascendentul maiorchinului se manifesta mai ales pe zgura (nota bene: finala de la Dubai 2006, disputata pe hard-ul oriental, este câstigata de catalan, scor 2-6 6-4 6-4). Sezonul pe „rosu“ din acelasi an ne arata ca lupta „la vârf“ s-a ascutit mai dihai decât lupta de clasa profetita de Marx. Roger vrea sa arate tuturor ca exista un singur boss în circuit, a carui suprematie este incontestabila indiferent de suprafata. Fedexpres doreste sa demonstreze ca semifinala pierduta în 2005 la Roland Garros în fata balearului nu a fost decât un accident, o sincopa de parcurs.
Asa ca „regele“ si „delfinul“ sau îsi dau întâlnire pe Le Rocher si la Foro Italico – direct în finala. Pe coasta monegasca, Rafa se impune în patru manse, dupa o partida spectaculoasa, dar în care elvetianul a parut ca mai curând nazuieste sa ia pulsul disputei decât sa se gândeasca foarte serios la victorie (6-2 6-7 6-3 7-6). Doar un preambul pentru Roma si mai cu seama pentru Paris?
La Foro Italico, geniul din Basel intra pe teren hotarât sa spulbere un mit în curs de clasicizare: cel al unui (eventual) complex psihic de inferioritate al sau în raport cu Nadal. Sub privirea oarba a statuilor comandate de delirul fabulator al lui Il Duce, Roger si Rafael joaca vreme de cinci ore si cinci minute un meci pe viata si pe moarte. Miza nu e atât titlul de campion al Internationalelor Italiei, ci conditia de „sef“ al circuitului. Fireste, între spaniol si elvetian este o distanta de câteva mii de puncte în clasament, dar, vorba tânarului Agassi, „imaginea e totul“. Pentru imagine, adica pentru „ce crede lumea“ se lupta cei doi – si o fac aruncând în lupta inimaginabile resurse de energie, inspiratie, geniu si tactica. În cele din urma, pentru ca o partida de tenis trebuie sa aiba un câstigator, acela se numeste, simplu, Nadal (scor: 6-7 7-6 6-4 2-6 7-6). Ca si în finala romana din anul precedent, Rafa a alergat cât un campion olimpic la maraton, izbutind sa rastoarne de câteva ori soarta unui meci ce parea la un moment dat pierdut.
Asadar, la Roland Garros, editia 2006, pupilul unchiului Toni ajunge cu aura de erou invincibil pe zgura. Daca cu un an înainte Rafa El Toro luase startul din ipostaza de favorit-surpriza, acum lucrurile nu comporta nici un echivoc. Doar el este starul, apoi vine restul lumii, y compris Federer.
Despre emotiile si gândurile pariziene ale lui Nadal cred ca cel mai bine este sa-l las chiar pe acesta sa le dea glas. De aceea, voi cita masiv din cartea jurnalistilor catalani Jaume Pujol-Galceran si Manel Serras, „Rafael Nadal. Stapînul zgurei“ (Prolongations, Paris, 2008).
„Respira profund, parca pentru a se nutri pâna la capat din taria atmosferei pariziene. Nu disputa decât cel de-al doilea sau Roland Garros, dupa doua încercari ratate. A rabdat atâta pâna sa debuteze în acest templu al tenisului… ca mult timp s-a considerat blestemat.
«Amintirile triste e bine sa apartina trecutului», îsi spune Rafa.
Mereu solicitat sa semneze autografe, în sinea sa maiorchinul îsi reaminteste numeroasele obstacole pe care a trebuit sa le depaseasca pentru a ajunge aici ca sa-si vada în fine numele pe tabloul final al marelui turneu din capitala Frantei.
Ca junior, în 2002, nu a izbutit sa-si apere sansele, desi se numara printre favoritii competitiei. Parintii i-au interzis sa ia parte la turneu deoarece anul scolar era departe de a se fi sfârsit. Înteleapta sau poate doar prudenta, mama lui l-a împins sa-si dea BAC-ul.
În 2003, o accidentare îndaratnica la cot l-a împiedicat sa-si vada visul cu ochii. Avea saisprezece ani si era deja considerat drept una dintre marile sperante ale tenisului mondial. Sebastià, tatal sau, a fost cel care i-a dat vestea cea rea lui Toni: «Rafa se distra pe un teren alaturi de câtiva prieteni. I-a dat prin minte sa sara peste fileu iar unul dintre copii a ridicat plasa în vreme ce nepotul tau tocmai îsi încerca detenta. A aterizat pe cot si s-a terminat“.
În 2004, la Estoril, o fractura la piciorul stâng pricinuita de avansata stare de oboseala l-a privat pe spaniol de participarea la Roland Garros. Ba chiar si de cea la Wimbledon. Cu titlul de consolare, el a venit totusi la Paris, dar în calitate de simplu spectator. Rafa a vizitat atunci toate ungherele Centralului Philippe Chatrier. A haladuit rastimp de ceasuri prin celebra Place des Mousquetaires. Privirea lui parea sa nu se dezlipeasca de marele tablou ce afisa permanent scorul partidelor aflate în derulare.
În fiecare zi, 30 000 de oameni traverseaza acea piateta, trecând pe lânga statuile lui Jean Borotra, René Lacoste, Henri Cochet si Jacques Brugnon. Patru legende ale tenisului francez, câstigatori ai Cupei Davis de sase ori la rând, între 1927 si 1932…
Din Piata Muschetarilor, accesul la vestiarul tenismanilor este aproape instantaneu. E de ajuns sa urci o scarita, privind pe partea dreapta a Centralului. Vestiarul se gaseste într-o zona rezervata participantilor la turneu. Tot acolo exista un bar, mese si monitoare tv. O a doua scara duce direct la vestiar. Sanctuarul tenismanilor, un loc intim, strict rezervat…
„Nadal a gustat plin de voluptate acele zile pe care le-a petrecut la Roland Garros în 2004. Cu toate ca nu lua parte la turneu, a avut astfel sansa de a se deplasa dupa voia inimii, având acces pe terenuri, în zonele rezervate jucatorilor, în vestiare, la muzeu si în sala de presa, la fel ca toti participantii. A profitat de aceasta libertate pentru a se plimba incognito prin buticurile de suveniruri, pe la standurile sponsorilor. Nimeni nu l-a deranjat, în ciuda numarului imens de fani adolescenti deveniti vânatori de autografe. Rafa îi întelegea prea bine, el însusi se transformase într-un autentic suporter… asta pâna a ajuns sa ia loc în tribunele de pe Central rezervate jucatorilor. Atunci s-a simtit brusc cuprins de invidie, privindu-i pe cei doi tenismani care se încalzeau pe suprafata rosie. «Într-o buna zi o sa fiu în locul lor», i-a marturisit el lui Jordi Robert, reprezentant al companiei Nike, care pe-atunci îl întovarasea la Paris. Împreuna cu ei se gasea si agentul lui Nadal, Carlos Costa…
«Daca m-am accidentat acum, asta nu înseamna decât ca nu mi-a venit vremea. Dar când voi juca în sfârsit aici, o voi face doar pentru a câstiga» a spus Rafa.
Iar reactia lui Costa este una elocventa:
«Imaginati-va ce cutremurare am trait peste exact un an când l-am privit pe Nadal cum ridica deasupra capului Cupa Muschetarilor», avea sa marturiseasca agentul lui Nadal“ (op. cit., pp. 48-50).
Cu asemenea gânduri revenea la Paris campionul din 2005, Rafael Nadal. Acum era însa mult mai matur, se simtea mult mai puternic si, mai ales, stia ca a pastra trofeul îi sta realmente în putinta. Finala 2006 putea sa înceapa, Rafa era deja pregatit…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 362