Sta scris ca liftingul si cosmetizarea, dar si schimbarea structurala sunt comandamente ale oricarui star ce se respecta. Fara o înnoire perfect calculata si minutios realizata totul risca sa cada în desuetudine, iar publicul poate oricând amenda monotonia unui status quo deloc simpatic. Parcul de la Roland Garros, fara doar si poate o asemenea „vedeta“ a turneelor de Grand Slam, avea categoric nevoie de o modificare a înfatisarii sale, de o amplificare a tribunelor si de o regândire a spatiului general.
Pe la începutul anilor 1970, Pierre Darmon, un fost tenisman francez talentat, lider la un moment dat al echipei de Cupa Davis din Hexagon, devine director al complexului de la Porte d’Auteuil. Coleg si apropiat al legendarului Philippe Chatrier, pe-atunci presedinte al Federatiei Franceze de Tenis, iar mai târziu si al Federatiei Internationale de Tenis, Darmon are initiativa unei renovari dublate de o transformare a Roland Garrosului, caruia nu-i mai fusese adusa vreo modificare din clipa construirii sale, în 1928. De fapt, în mintea lui Monsieur Pierre lucrurile sunt chiar mai radicale. Darmon doreste o schimbare de proportii inclusiv a atmosferei, ritualurilor si obiceiurilor locului. Printre cei vizati sub specia reformei launtrice, celebrul Mabrouk, un factotum al vestiarelor, francez de origine algeriana, care nu doar ca detine cheia tuturor seifurilor si casetelor de echipament, dar îi si ajuta pe tenismani sa se descurce cu tot ce au nevoie la Roland Garros.
(Paranteza este necesara: pe acest Mabrouk avea sa-l roage Ilie Nastase, prin anii 1980, pe când se afla în declin de forma si se apropia de sfârsitul carierei, sa-i furnizeze o mâta neagra de prin împrejurimi; Nasty facea echipa cu Ion Tiriac si aveau de înfruntat dublul italian Panatta-Bertolucci, favorit incontestabil; Iliuta, pisicher, dar si „demonic“, stia ca Adriano Panatta este cumplit de superstitios, de aceea se gândise sa dea drumul unei pisici negre pe teren, pentru ca italianul sa se enerveze si sa-si piarda concentrarea; Mabrouk îsi face datoria, aduce o mâta, dar pisica este gri, nu neagra, iar Nastase vrea s-o vopseasca în culoarea funerara; mai sanatos la cap, arabul îsi reia cautarile si revine cu mâta dorita, neagra de la mama natura; Nasty vâra animalul în termobag, meciul începe si dupa câteva schimburi de mingi românul se preface ca trebuie sa-si schimbe racheta; cu discretie, acesta elibereaza pisica din sac, iar biata mâta traverseaza speriata „centralul“ de la Roland Garros, spre disperarea nemimata a lui Adriano si deliciul publicului, care nu banuieste nimic; inutil sa mai spun ca din acea clipa Panatta n-a mai jucat o minge corect, partida fiind o formalitate pentru dublul român…)
Asadar, în 1975, Pierre Darmon si arhitectul Alain Girardet finalizeaza proiectul restaurarii pavilionului tip „columbarie“ ce strajuieste intrarea la Roland Garros, varianta Marcel Bernard. Tot atunci sunt refacute integral si vestiarele, în sensul modernizarii, sporirii confortului si facilitatilor de care se bucura jucatorii. Este o mica „revolutie“, caci de-acum înainte fiecare sportiv are cheia sa si acces direct la propriul vestiar, fara mijlocirea deja „miticului“ si „eternului“ Mabrouk.
Începând din 1979, ajutat de Jean Lovera, un fost numar unu francez la juniorat, acum arhitect, Alain Girardet începe niste lucrari mult mai ambitioase. Cei doi specialisti în urbanism sportiv imagineaza si cladesc terenul numarul unu sau Court 1, un stadion central bis în forma de arena circulara si a carui capacitate nu este deloc neglijabilã – patru mii de locuri pe scaune. Lucrarile se consuma vreme de doi ani, iar peripetiile se tin scai pentru ca reusita acestui proiect sa fie amânata. Obstacolul principal consta în faptul ca pe locul unde astazi se gaseste Court 1 se afla odinioara Pavilionul Cercetarii Cinetice al celebrului Étienne Jules Marey, geniul care a inventat arta fotografica ce a premers nasterii cinematografului. Cenusa lui Marey se gasea depozitata la loc de cinste în acel pavilion, iar pentru mutarea urnei si distrugerea unui perete al cladirii s-au purtat negocieri dure cu urmasii artistului. În cele din urma, acestia au revenit la sentimente mai bune si au cedat…
Înaintea editiei din 1980, prin aprilie, terenul numarul unu este gata, iar fermecatorul Village („satul“ mediatic si monden de la Roland Garros) este si el terminat, cele doua structuri fiind vecine. Odata cu finalizarea acestui proiect, parcul de la Porte d’Auteuil paseste în alta epoca, una modernista, a marketingului si publicitatii, a standingului elegant si consumului comercial. Noul Roland Garros se transforma într-un orasel cu
30 000-40 000 de locuitori pe zi, acesta populatie cotidiana având nevoie de restaurante, magazine, buticuri, spatii de odihna, vestiare sportive mai mari si mai bine utilate, sali de receptie, un centru modern si amplu de antrenament. Iar toate aceste schimbari de perspectiva nu fac altceva decât sa anunte o schimbare de proportii, cândva, în viitorul apropiat…
Autor: VALENTIN PROTOPOPESCUApărut în nr. 326