Românii au fost iubiti la Roland Garros. Desi „scoala“ româneasca de tenis nu poate concura, prin traditie si performante, cu alte asemenea entitati din Estul european – sa ne gândim doar la cehi si slovaci ori la rusi! -, noi am dat totusi câtiva campioni si finalisti la Porte d’Auteuil.
Nu mai reiau aici si acum performantele „generalului“ si ale „locotenentului“ sau, recte Ion Tiriac si Ilie Nastase. În schimb, o voi aminti pe Florenta Mihai, cea care, în 1977, a pierdut finala pariziana de simplu în fata iugoslavei Mima Jaušovec, în urma unui meci echilibrat si foarte spectaculos (6-2 6-7 6-1 pentru sportiva slava). La doar un an, colega de generatie si prietena Florentei, Virginia Ruzici (amândoua iesite din mâinile pricepute ale antrenorului Aurel Segarceanu), se impunea la Roland Garros, razbunându-si într-un fel amica, ghinionista în 1977, prin victoria neta contra campioanei en titre, nimeni alta decât Mima Jaušovec, scor 6-2 6-2. Virginia, supranumita în epoca, în Franta cel putin, „La Gitane“, datorita aerului boem si elegantei cu care se deplasa, dar si gratie buclelor ei negre sau tenului de creola, avea sa mai dispute o alta finala, pierduta însa net în fata marii campioane din acea perioada, americana Chris Evert-Lloyd, cea care cucerise nu mai putin de sapte (7!) trofee Suzanne Lenglen la Paris.
Asta a fost însa prin anii ’80 ai veacului trecut, iar de-atunci si pâna la performanta realizata de Adrian Voinea (1995), Ruxandra Dragomir (1997), Andrei Pavel (2002), Victor Hanescu (2005) si Sorana Cârstea (2009), adica sferturi de finala, s-a scurs ceva timp. Daca toti cei enumerati s-au calificat în rândul primilor opt pe zgura pariziana, acest lucru e de mare lauda, desi vremea finalelor, câstigate sau pierdute sub culorile României, s-a dus demult.
Dupa Nastase, cel mai bine clasat jucator al nostru si tenismanul cu cele mai frumoase rezultate s-a dovedit a fi Andrei Pavel. Acesta a câstigat trei turnee la individual pe suprafete diferite: Tokyo (1998), indoor, St. Pölten (2000), zgura si Montréal (2001), hard. El a mai pierdut alte sase finale la simplu, dintre care una pe gazon, la s’Hertongebosch, si una în sala de la Bercy, în cadrul marelui turneu din gama Masters Series.
Dincolo însa de performantele realizate sau de calitatea tenisului practicat de catre Pavel, cred ca una dintre amintirile sale cele mai frumoase este legata de participarea la editia din 2002 a Roland Garros-ului. Atunci, Andrei-cel-cu-reverul-magnific, dupa cum îl alintau multi dintre prietenii sai din ATP, se calificase în etapa sferturilor de finala, cel mai bun rezultat al lui în turneele de Grand Slam. Cu un parcurs excelent, caci i-a eliminat în tururile anterioare pe Martin Lee, Michel Kratochvil, Albert Montañes si Tommy Haas, pe-atunci numarul trei mondial, Pavel trebuia sa dea piept în sferturi cu unul dintre principalii capi de serie ai competitiei, spaniolul Alex Corretja, unul dintre marii specialisti ai zgurei din epoca. În acea zi de miercuri, 4 iunie, românul are însa pe cap alte griji decât realizarea celei mai impozante performante a carierei – calificarea în semifinalele unui turneu de Mare Slem. La mai bine de 750 de km, la Düsseldorf, în Germania, sotia lui Andrei, Simone, era pe punctul de a aduce pe lume un baietel. Prea putin prezent mental în partida, românul este dominat de iberic, care-si adjudeca primele doua seturi, ce-i drept, la mare lupta (7-6 7-5). Sportivul nostru nu joaca rau, e clar ca se gaseste în forma, dar parca îi lipseste acea luciditate ultima, instrumentul cel mai bun pentru a face diferenta. Are în fata un fin cunoscator al zgurei, însa nici Andrei nu e chiar un novice pe aceasta suprafata, daca e sa ne gândim ca a câstigat Roland Garros-ul la juniori, iar în 2000 a jucat semifinala la Hamburg, o competitie din gama Masters Series. Acum însa mintea nu-i sta la joc. În mansa decisiva se pastreaza acelasi echilibru, iar Pavel ajunge la 5-4, când – miracol! – la Paris începe sa ploua. Nu e o ploaie de vara, ci ditamai torentul. Arbitrul anunta întreruperea si amânarea partidei, iar Andrei vorbeste cu sotia sa la telefon, care-i spune, plina de emotie, ca peste putin timp Marius, fiul lor, se va naste. Emotionat la rându-i si plin de angoasa, Pavel are o idee nebuneasca. El negociaza cu arbitrul-principal al turneului, suedezul Stefan Fransson, si-l convinge pe acesta, pornind de la argumenul meteorologic, sa-i îngaduie sa se deplaseze la Düsseldorf, în Germania. Fransson e de acord, dar îl avertizeaza pe român ca daca la ora partidei nu va fi pe teren, va pierde meciul prin descalificare.
Andrei Pavel închiriaza o masina, se arunca la volan si, cu telefonul mobil lipit de ureche, se avânta pe autostrada, conducând nebuneste, în ciuda ploii torentiale ce îneaca nordul Frantei si vestul Germaniei. Lânga el sade kinetoterapeutul personal, care-l ghideaza la depasiri si schimbari de directie. Dupa o cursa de cosmar, tenismanul ajunge la orele 21 la maternitate, la jumatate de ora dupa ce micul Marius vazuse lumina zilei. Andrei îsi îmbratiseaza sotia si copilul, apoi face calea întoarsa la Paris, conducând toata noaptea, în conditii de vizibilitate foarte grele. La cinci dimineata el bate la poarta Roland Garros-ului, însa are probleme, caci paznicii nu vor sa creada o iota din aceasta poveste fantastica! Si cum Pavel nu este Agassi sau Sampras, nici macar Nastase, nimeni dintre acei bodyguarzi nu-l recunoaste pe tenismanul nostru… Dupa îndelungi parlamentari, cineva verifica identitatea nocturnului „scandalagiu“ si tenismanul are astfel sansa sa intre în vestiar, acolo unde, lungit pe banca, închide ochii câteva amarâte de ceasuri, pâna în preajma prânzului, când Alex Corretja îl asteapta pe teren.
Epuizat si totalmente deconectat de la tensiunea si miza meciului, Andrei pierde trei ghemuri la rând si totodata partida. Îi strânge apoi mâna adversarului sau si îi ureaza noroc mai departe, apoi saluta publicul si zâmbeste fericit. A pierdut o imensa sansa, cea mai mare din cariera, dar si-a vazut imediat dupa nastere copilul si si-a sarutat sotia – deci se poate considera omul cel mai norocos din lume!