Roland Garros, mon amour (12)

Manolo Santana n-a fost vreun rasfatat al soartei. Provenit dintr-o familie paupera din Madridul secatuit de suferinta Razboiului Civil (cifra de un milion de morti este una imensa, chiar si pentru o natiune mare, asa cum este cea spaniola!), pustiul cu parul vâlvoi a fost obligat sa-si câstige singur banii de buzunar, care nu o data erau chiar banii lui pentru una dintre mesele zilei. Vorba aceea, la vreme de restriste, si câteva pesete prind bine în buzunarul omului…
Si astfel a devenit Manolito copil de mingi în cadrul selectului si snobului club madrilen Velasquez. Seriozitatea si abnegatia micutului, ca si privirile sale nostalgice, ce fixau mingea de parca ar fi dorit sa o îngurgiteze instantaneu de pofta, au atras atentia unui mecenat iubitor al tenisului, care-si facea veacul în parcul sportiv Velasquez. Acesta, spirit subtire si inima generoasa, l-a ajutat pe Manolo Santana sa depaseasca stadiul de baiat bun la toate, prilejuindu-i o intrare la unul dintre antrenorii clubului, care l-a remarcat gratie dexteritatii, talentului si vointei sale. La Madrid s-a dus rapid vestea despre usurinta cu care pustiul de pripas deprinde sportul alb, promitând sa devina în curând nu doar un excelent tenisman al zgurei, ci si un maestru pe indiferent ce suprafata – ceea ce, pentru momentul acela, era de neimaginat în Spania franchista!
Dupa ani de munca si acumulare, dupa slefuirea neverosimila a miscarilor si exersarea unei teribile concentrari mentale, rezultatele nu au întârziat sa apara. Însa pentru ca Manolito venea de pe tierra batida madrilena, se cuvenea ca el sa înceapa chiar cu… începutul, respectiv sa primeasca o binemeritata consacrare la Roland Garros. La Paris însa „regele” locului era un anume Nicola Pietrangeli, un italian nascut la Tunis, dar format la Roma în spiritul acelei savuroase dolce vita felliniene, nu doar un talentat jucator de tenis, ci si un dandy, un stilist al loviturilor frumoase, dar si un personaj monden si boem de prim calibru. Nicky Pietrangeli a câstigat în doua rânduri Roland Garrosul, în 1959 si 1960, si, dincolo de faima sa de bon viveur, a ramas în istorie ca recordmanul all time al Cupei Davis, fiind pâna azi sportivul cu cele mai multe partide disputate si câstigate în competitia masculina pe echipe nationale, în urma lui venind la mare distanta Ilie Nastase!
În 1961 în finala de la Porte d’Auteuil se întâlnesc cei doi superfavoriti, Manolo Santana si Nicola Pietrangeli, viitorul si trecutul, speranta si traditia. Spaniolul nu are decât 23 de ani si e nitelus speriat de faima si substanta italianului. El stie ca Nicky nazuieste un al treilea titlu consecutiv, ceea ce ar reprezenta un record al competitiei în era moderna. Pe de alta parte, Manolito are meciuri tari în picioare, caci în sferturi s-a debarasat de Roy Emerson, iar în semifinale l-a depasit pe un alt celebru australian, Rod Laver! Argumente serioase propun ambele tabere. Stilului clasic si geometric în care straluceste Pietrangeli Santana îi opune un tenis de o varietate nebuna, cu mult lift, cu alternari ale efectelor, cu scurte de o precizie dezarmanta. Lipsa de experienta la acest nivel îsi spune însa cuvântul si ibericul debuteaza tensionat, plin de emotii, caci îl are în fata pe seniorul locurilor.
Dincolo de emotie, don Manolo are însa în minte o tactica pe cât de simpla, pe-atât de eficienta: îl va obosi pe italian, care este mai în etate si, în plus, se enerveaza daca mingea i se întoarce înapoi plina de efect. Zis si facut, planul are sorti de izbânda, însa nu fara lupta din partea campionului en titre: 4-6 6-1 3-6 6-0.
Mansa finala este si ea una la discretia challenger-ului, caci signor Nicola nu mai rezista, fiind epuizat de maniera insolita si inventiva de joc a spaniolului. Meciul este de o frumusete din alte vremuri, dar unul dupa altul punctele se aduna în dreptul lui Santana, care ajunge la minge de meci… în acea clipa, racordajul îi cedeaza, o coarda se rupe, iar Manolo trebuie sa se descurce asa cum poate – si o face fara greseala, plasând un voleu letal de forhand, cu care încheie meciul! În acel moment sacru, amintirile nu-l slabesc pe madrilen, care, în loc sa strânga mîna adversarului pe deasupra fileului, se coboara pe sub plasa, exact asa cum facea pe când era un biet copil de mingi la clubul Velasquez… Abia dupa acest gest de umilinta si anamneza, Santana îi strânge mâna învinsului si îl îmbratiseaza plin de caldura. În bratele lui Nicola, junele iberic izbucneste în plâns, acestea fiind lacrimile sincere si curate ale unui baietan de conditie proasta care accede prin munca si talent în loja celor bogati si spilcuiti – o conditie la care pustiul umil al Madridului visase atâta! De-atunci, cei doi au ramas buni prieteni, ei marcând istoria tenisului prin prestanta si fair-play-ul lor.