Roland Garros de-aproape

Din nou la Roland Garros… Un dar venit pe nepusă masă, fără nici o speranţă ca substrat, fără nici un fundal de proiecţie şi reverie, nimic-nimic. Pur şi simplu vestea nudă, denotativă, albă, „plecaţi în a doua săptămână la Roland Garros“. De această dată într-o calitate specială, de comentator TV, ba încă pentru televiziunea oficială a turneului, ceea ce mi-a schimbat mult în bine statutul şi condiţia, drepturile şi chiar privilegiile…
Dar acestea sunt detalii.
Ceea ce contează cu adevărat este evenimentul în sine, anvergura, faptele, rumorile şi trăirile generate de prezenţa înlăuntrul fenomenului. Multe lucruri schimbate, altele rămase aşijderea. Caut reperele cunoscute, ritualul de acomodare este important. Locuiesc tot acolo unde am stat de fiecare dată, la un prieten. Aceeaşi locaţie, la staţia de Metrou şi RER Bibliothèque, nu departe de Sena. Pisica bălţată din grădina lăuntrică nu mai este, a murit. Nici Éd l’épicier nu mai există, a fost înlocuit cu Franprix. Nu-i bai, sendvişurile, berea şi chişurile, ba până şi cremele de ciocolată sunt identice. Decathlonul este la locul său, o plăcere a sufletului să te plimbi prin această hală pe două etaje plină cu produse sportive. Acolo e paradisul! Mai nou, în apropiere s-a deschis şi un magazin de jucării, aşadar veşti bune pentru fetiţa mea, Sara.
Drumului, lipsit de emoţii iniţiatice, i-am redescoperit ritualul, o staţie până la Gare d’Austerlitz, apoi pe linia 10, direcţia Boulogne – Jean Jaurès, coborâre la Porte d’Auteuil. Aici, o noutate: nu o mai apuc pe bulevard spre porţile clasice, a Muşchetarilor şi Marcel Bernard, ci o iau la stânga, pe lângă sere, acolo unde a răsărit şi un Carrefour, loc bun de găsit cadouri pentru cei de-acasă. La terenuri presa are intrări separate. Noi, televizioniştii, intrăm pe la Poarta H. Urmăresc reacţiile oamenilor de ordine şi ale voluntarilor RG, e clar că, privind acreditarea cu Eurosport France, o reflexă undă de respect îi cuprinde pe oameni. Ce înseamnă statutul şi apartenenţa! Mă simt important şi le mulţumesc în gând celor rămaşi acasă, în redacţie…
Parcul de tenis este neschimbat. Deocamdată. De cinci ani FFT-ul se luptă cu ONG-urile verzi pentru a extinde domeniul ca să reuşească construirea unor acoperişuri retractabile atât de necesare. Se pare că, în sfârşit, rezoluţia este aproape. Va fi adoptată de Consiliul Primăriei Parisului, spre marea bucurie a doamnei Anne Hidalgo. Dar înainte de asta proiectul Federaţiei, unul conservator, care militează pentru păstrea arenei „Chatrier“, a mai fost blocat o dată de ecologişti. Totul are însă o limită. Nec plus ultra. Acum mingea este la consilieri, unde există o majoritate favorabilă viziunii lui Gachassin, preşedintele FFT. Dă, Doamne! (Fanatismul lui „Uniţi salvăm“ este universal şi în bine, şi în rău. În cazul de faţă, în rău, căci zona este extraordinar de înverzită, nu ai ce să strici, Parisul nu e Bucureştiul, Hidalgo nu seamănă cu Videanu, Băsescu, Oprescu etc.!)
La faţa locului tehnicianul Stéphane, unul foarte simpatic, ne depanează cum poate mai bine. Adevărul este că nu-i tocmai floare la ureche. Cabina de comentariu e foarte mică, de-a dreptul meschină. Nu există aer condiţionat, iar când este soare puternic peretele de sticlă ce dă spre Chatrier oferă o atmosferă de autentică seră! (Trăiască sticluţele aburinde de Vittel!). Pe măsuţa de la geam abia este loc pentru două monitoare conectate la intranetul oficial şi la imaginile de pe terenuri, o tabletă tv tehnică şi consola de transmisiuni. Nici vorbă de PC sau de laptop (nu există loc, spaţiul este drastic drămuit). E o formă simpatică, dar frustrantă de autism tehnologic, practic nu ai contact cu internetul. Informaţia îţi parvine printată, ca în veacul trecut? dar pe mine mă bucură asta, prefer oricând tipăritura, mirosul hârtiei şi al cernelii tipografice. Însă e incomod din pricina pauperităţii spaţiului şi nu ai instantaneitate.
În comentariu, surpriză! Cel care stă în stânga şi nu măsoară 1,90 metri are probleme în a vedea live terenul central, viziunea fiindu-i blocată de monitor. Doar comentatorul din dreapta vede direct ce se întâmplă pe zgura de pe „Philippe Chatrier“, privind într-o diagonală mântuitoare… Aşa că unul vorbeşte despre ce se petrece live, celălalt comentează de pe monitor imaginile oficiale ale tv-ului. N-ar fi neapărat o problemă, doar că există un retard, o nesincronizare de vreo cinci-şase secunde între ceea ce se vede şi ceea ce este filmat. Ambianţa sonoră este colosală, mai ales când joacă francezii (Tsonga, Monfils), iar tumultul acoperă comentariul şi comenzile regizorului. Mai mult, când ne comutăm pe „Lenglen“, pentru imagini de actualitate, se aude supărător zgomotul infernal de pe Central. De unde şi o anumită derută, de moment… Acasă mulţi nu înţeleg de ce se urlă şi se aplaudă în mijlocul punctului. Păi dacă sunetul exterior se suprapune furtiv peste imaginea live!
Aventuri-aventuri.
Pe de altă parte, sentimentul de apartenenţă, de identitate şi de insider este unul pregnant. La două cabine de noi este locul de unde comentează John McEnroe şi Mats Wilander. Şi mai aproape se află cabina unde lucrează Alex Corretja, Arantxa Sánchez şi Conchita Martinez. L-am văzut şi pe Thomas Johansson. Pe mulţi alţii. Pe Big Mac, de pildă, îl aud în cască vorbind pentru canalul britanic. Omul comentează non-stop. Că se joacă au ba, că e pauză sau meci, el vorbeşte. De multe ori ce spune nu are legătură directă cu ceea ce se petrece efectiv pe teren. Însă ce importanţă are asta? E mult miez în discursul său, experienţa americanului este co-lo-sa-lă, practic o istorie vie a tenisului formulată expresiv şi inspirat, la botul calului.
Doriţi o mostră de mcenroenism? Prima care-mi vine în minte… Meciul Wawrinka vs Federer din sferturi de finală. Momentul? Două seturi la zero, tie-break, trei la trei, serveşte Stan. Minge dubioasă, arbitrul de scaun decoperă o urmă pe tuşă, dar hotărârea îi aparţine lui Roger. Două posibilităţi la campion: ori cere rejucarea punctului, ori îl acordă adversarului. Pragmatic, Federer nu este în ipostaza de a face daruri, e condus copios, jocul nu-i merge, nu se poate juca cu aritmetica. Afectiv, evoluează împotriva unui prieten şi coleg de echipă, au luat titlul olimpic la dublu şi Cupa Davis, l-a ajutat mult pe Stanislas când acesta era boboc. Roger îi cedează punctul, patru la trei pentru outsider. Comentariu McEnroe: Ok, bravo Roger, dă-i punctul, felicitări, dă-i şi casa, dă-i maşina! Nevasta nu i-o dai? Ce să mai spui… Asta e Big Mac!
Toată lumea e foarte amabilă, predomină surâsul amical. O excepţie: britanicii. Nu toţi, Doamne fereşte, dar cei care sunt posaci salvează media insulară. Eveniment negativ: discut sotto voce pe „Lenglen“, de la tribuna presei, cu un coleg francez. Un British pistruiat şi sexagenar, roşu de bere, se încruntă la noi, îl deranjăm, nu poate lua notiţe, vezi Doamne! Cu cei cinci-şase confraţi din Albion, în schimb, vorbeşte şi râde apăsat. Asta nu-l deranjează pe individ. Mă mut pe „Chatrier“, de unde comentez exact meciul Murray vs Ferrer, în desfăşurare pe „Lenglen“. Spaniolul face câteva isterice apeluri la arbitru să-i liniştească pe fotografii britanici prezenţi în spatele său, al căror ţăcănit mecanic îl deranjează. Nu se întâmplă nimic, britanicilor li se permite orice… Mde, insulari, ei au inventat sportul alb. Nu şi bunul-simţ, din fericire!
Multe ar fi de spus, fireşte, despre Roland Garros, ediţia 2015! Spaţiul nu-mi permite acum, dar voi reveni cu amănunte, impresii şi analize. A fost un turneu foarte tare, oferind cu adevărat un spectacol mondial. Am avut privilegiul să-l trăiesc pe viu.